Norul - Ion Pillat

Tot cerul în amurg îşi limpezise
Albastrul ud, acuma mai adânc.
Se liniştise vântul. Era pace
Pe ţărmul dintre ape şi câmpii.
Iar ploaia cu o mie de fuioare
Foșnindu-şi fugă peste lanuri verzi
Lăsase doar să tremure departe
Ţesut dintr-o urzeală de lumină
Un curcubeu târziu care sfârşea.
Pe drumul strâmt ce duce pe nisipuri
Tăceam mergând spre casă cu copiii,
Şi ne-am oprit miraţi cum nu se poate,
Căci zborul lui puternic îl purta
Pe mare şi cu aripi tivite
De soare roş, venea vâslind văzduhul.
"Un nor" am spus " e doar un nor". Dar sigur
Nu sunt nici azi, căci vântul era mort.
Zbura greoi şi parcă da din aripi
Rotindu-se domol în cercuri rare,
Şi i-am văzut atunci sub piept o rană
Prin care raze roşii se scurgeau
Prelinse-ncet ca picături de sânge.
Deodată se opri stingher şi mare,
Atât de singur că părea un zeu.
Apoi lăsându-şi gâtul alb pe spate,
Cu capul moale aplecat în moarte,
Alunecă învolburat pe mare.
Şi spuma mării se făcu cu purpur
Când aripa lui frântă o atinse,
Şi valul se făcu de aur vânat
Strălucitorul trup când se topi.
Iar noi încremeniţi priveam apusul,
Albastrul sfânt al cerului adânc.
Se liniştise totul. Era pace.
Din pleoapa zării lunecă pe ape
O lacrimă d-argint, întâia stea.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Pillat



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.