I
VIS ŞI CENTAURI
Am văzut în vis întinderi adumbrite de castani,
Ziduri vechi de piatră-n pietre dărâmate ani cu ani,
Iederă de ele prinsă şi de-a lungul lor de straja
Brazi înalţi.
Pe iarbă deasă stăm culcat atins de vraja,
Ascultând povestea apei săltăreţe de pe prund.
Tu, tăcută, de grumazu-mi aduceai un braţ rotund.
”De-un trecut ce nu-i al nostru îţi aduci aminte oare?”
Te-ntrebai — şi plete, plete că un rău stropit cu soare,
Am simţit pe-obraz, pe frunte părul tău adus de vânt
Şi spre seară când pe pajişti e o pace de mormânt,
Urmărind potecă strâmtă ce se pierde prin livada,
Cerbi în card veniţi din codri s-au oprit miraţi şi vadă
Sub salcâmul nins de floare doi străini în ţară lor,
Şi când luna de pe dealuri, că un arc de vânător,
S-a-ndoit pe cer, şi ceaţă se lasă prin crâng fâşii —
Se ivi ieşind din umbră şi din vremile pustii,
Alb, mai alb că spumă marii, cu copitele de aur,
Izvorând din întuneric, rând pe rând, câte-un centaur!
II
CENTAURUL
Trei zile-n nemişcare privise stana. Gândul
Nu eşe formă ce pribegea prin haos.
A patra zi deodată simţi că un centaur
Încătuşat în piatră îl aştepta să vie.
Trei zile visătorul îşi făuri visarea:
Când mângâia cu mâna, când, crud, lovea cu dalta,
Şi tresărea lung piatră atinsă cum tresare
Femeia ce ascunde în sanu-i viitorul.
A şaptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse,
Gemea în umbră visul cu marmură robit,
Şi, falnic, semizeul, mai alb că spumă marii,
De noapte se desprinse când luna fu-n văzduhuri.
Cutează Creatorul să-nfrunte-a lui făptură
Şi, muritor, măsoară o clipă nemurirea.
Dar iată că se mişcă centaurul, grăieşte:
— ”De ce din somnul pietrei m-ai deşteptat, stăpâne?
De ce mi-e strâmtă haina-ţi, de ce mă strânge lutul?
Sunt zeu şi sunt fiinţă deodată. O! durere
De-a şti ce-i nemurirea de mă pătrunde moartea,
De-a şti că nu-i iubire când îmi trăiesc dorinţa.
Ce nu puţura zeii să facă, ai făcut-o:
Îngemănarea stranie. Fii blestemat, părinte,
De cel dintâi centaur!” Dar glasul i se frânse,
Şi, nechezând sălbatic, porni în larg de lume.
III
BLESTEMUL
Scandat pe drumul vremii copită lui răsună,
Umplură tot pământul fugarii semizei
Dar noaptea câteodată, în nopţile cu luna,
Când fiecare rază e ploaie de scântei,
Îndrăgostiţi poeţii, atunci când îi adună
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,
Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună
Năvală de centauri strângând la piept femei.
Şi blestemul de veacuri pe neamul lor apasă,
Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar,
De-a pururea dori-va femeea că mireasă.
Deşi n-avem potcoavă răsunătoare de-aur,
Gonim, o, Zevs, prin lume frumosul în zadar:
În pieptul meu se zbate năprasnic un centaur!
IV
RENAŞTERE
În zgomot de potcoavă şi freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrăţesc cu ele cărărilor pustii:
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbuşit şi rar.
Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfânt,
Pribegi prin ţări de umbră şi goluri de lumina.
Pe valuri de verdeaţă se-naltă luna plină;
Văpaia ei urmează sălbaticul avant.
Deodată mă simt slobod. Gândirea mea străină
O leapăd, mă cutremur că un copac în vânt.
Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ţie, Zeus, al veşniciei faur!
Azi unul sunt, de-un sânge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor —
Iar noaptea, pe sub boltă de stele şi de laur,
Pornim fără mişcare cu răul mişcător.
V
FUGĂ DE CENTAURI
Coboară povârnişul, cu coamele în vânt,
Centaurii. Văzduhul prin vai prelung răsună
De zgomotul copitei lovite de pământ.
Dar neamul, izgonitul, în herghelii s-adună —
Îşi potoleşte goana pe ţărmul nalt şi frânt,
Privind la valul marii rostogolit pe dună.
Poseidon doar mai este pe mari nemuritor,
Din nai de mult nu cânta satîrul pe câmpie
Şi nimfa n-o mai afli în ape de izvor.
Se risipiră zeii. Dar groaznic azi învie
În cele două piepturi al morţii crud fior,
Şi spaima-i biciuieşte prin liniştea pustie.
Pe stanca goală vine un tropot neînfrânt,
Cu umbră se întinde şi-l creşte inserarea
Nebuni îşi încordează puternicul avant
Centaurii. — Se-naltă, ieşind din luna-n zarea
Apusului, vestindu-l şi veşnicul mormânt,
Un armăsar, întâiul, tăindu-le cărarea.
VI
CEL DIN URMĂ CENTAUR
Visasem cel din urmă centaur că eram
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Şi, seară, când în treacăt umbream în mers aleea,
Potcoavă mea de aur îmi scapără scanteea
Pe care, -n drumul nopţii, sonor o cadenţăm.
Cutreieram zadarnic pădurile de brad,
În van cătăm poporul stăpân ieri pe câmpie:
Fugeau orbiţi de spaima cârlanii-n herghelie
Când mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie
Sau când, purtat de sete, mă coboram la văd.
Sirenă cea din urmă visasem că erai
Îmi nechezăm dorinţa pe ţărmul nalt al marii,
Nebun zdrobeam copită de pietrele cărării
Privind prin valuri roşii în sângele-nserarii
Lui Okeanos pradă cum trupul tot ţi-l dai.
VII
RUGA PĂGÂNĂ
Îndură-te, părinte, şi da-ne alt idol!
Frământă iarăşi lutul şi fă-te iarăşi faur!
Din nou pe noi domnească încununat cu laur
Prin codri fără margini sălbaticul centaur
Şi mândrul neam colinde planetă pan’ la Pol.
Iar dacă semizeul din ţărînă nu-nvie
Şi herghelii fugare din moarte nu se rup,
Îmbracă-ne dorinţa, stăpâne, cu alt trup.
Mai bine prăzi de vultur, vânat gonit de lup —
Dar scapă-ne pământul de-a omului urgie.
Tiranul şchiop, copilul maimuţelor, să piară.
Să vie urşii haită prin rariştea de brad,
Încet să-şi mane zimbrul cirezile la văd,
Şi, stoluri, pe deasupra gheţarilor ce scad,
Condorii să rotească, ţinând în a lor gheară
Mânjit şi plin de sânge pe cel din urmă om.
Tăcerea să sporească pe şesuri că o mare,
Cetăţile zidite să se cufunde-n zare,
Şi singur câte-un răget de fiară-n înserare
Să urce că o ruga spre-al cerurilor dom
VIII
VEDENIE
Că ieri izvorul curge în amforă de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii
Se prabuse-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoabă şi-o dezbracă pe templul decăzut.
Că ieri izvorul curge, dar unde mai sunt anii
Când satîrul, glumeţul, şi faunul tăcut,
Veneau să-şi cânte-n trestii un dor necunoscut
Şi urmă de copită în crâng lăsau silvanii?
Potecă e pustie şi vremea depărtată
A zeilor din timpul cu visuri legendare —
Dar noaptea cel din urmă centaur, câteodată,
Din codri plini de freamăt ieşind nemuritor,
Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mişcător.
IX
ARTEMIS
Un val de umbră creşte pe şesuri cenuşii.
Sub grindină de tropot se culcă iarbă moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Mănate că de viscol de-a patimii răscoale.
Spre ceruri se înalta cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor centauri.
Îşi clatină tulpină pădurile de fag
Şi-n vânturi îşi resfiră pletoasă frunzătură.
Frontonul îşi sfărâma înaltul sarcofag:
Artemis da în lături a veacurilor zgura.
Vibrând, din arc de fildeş porneşte o săgeata
Şi, că o rază-n umbră, se-nfige-n neagră ceaţă.
Înfrângerea îşi urlă poporul legendar.
Se macină pământul sub grelele copite,
Şi pe lunară faţă a câmpului de var
Se-mprastie o goana de umbre prelungite
Pe când ivit din ramuri ce vântul despreună,
Fosforescent, în noapte, se-ndoaie-un arc de luna.
Distribuie: