În pribegie - Ion Minulescu

Toamna-mi scutură castanii din grădină şi pe cer
Norii strâng de gât pătratul de senin rămas stingher,
Iar în vale, furtunoasă, pe subt ţărmul nalt şi drept
Trece marea şi mă-ntreabă de ce-ntârzii, ce aştept?...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era tot o zi de toamnă când plecam întâia oară
Să visez sub alte ceruri şi să plâng în altă ţară.
Să-mi aduc aminte, parcă fu mai ieri când am plecat,
Nu era la gară nimeni... nimeni nu ştia din sat...
Ce le pasă lor de unul ce se duce când rămân
Ceilalţi toţi să-şi strângă banii şi iubitele la sân?
Ce le pasă dacă unul dintr-ai lor s-a-nstrăinat
Şi-o să moară pe-alte drumuri, când femeile din sat
Sunt ca ei şi-i fac să uite pe cei morţi şi când cei morţi
Nu se mai strecor în taină pe şosea, pe lângă porţi?...
Ce le pasă lor?...
Nici unul dintre cei rămaşi nu poate
Să cuprindă necuprinsul ţărmurilor depărtate
Şi nici poate-a-şi da cu gândul că afar’ de satul lui
Mai sunt şi-alte sate-n lume cu femei şi bani destui...
Şi de-o fi să mă-ntorc iarăşi, iarăşi să mă vază-n sat
N-o să vrea să creadă nimeni că sunt eu ― că-i cel plecat;
Nimeni n-o să mă cunoască şi-ochii reci ai tuturor
Vor privi-ncruntaţi streinul poposit în satul lor...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Du-mă, mare, tu ce-alt’dată m-ai purtat de-atâtea ori
De cu ziuă până-n noapte şi din noapte până-n zori
Şi mi-ai dat să beau otrava dulce-a ducerii-n neştire
Şi m-ai legănat în visuri, în extaz şi-n nesimţire;
Du-mă iar în zarea-n care tu doar poţi să mă mai duci
Şi mă-ngroapă-n cimitirul fără flori şi fără cruci…


Viaţa nouă, I, nr. 6, 15 aprilie 1905

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Ion Minulescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.