Insomnia - clarice

În timpul unei nopți insomniace, sătulă de freamăte și sinucideri, îmi regăseam carnea rătăcind de-a lungul unei familiare suburbii, astronomice ca suprafața lunii; mortuare precum un catafalc primprejur nepopulat. Era întuneric și ploua sălbatic, ca-ntr-un cimitir, iar lanțul felinarelor de pe trotuar parcă murise, odată cu păsările albastre. Atât de vânt... atât de deznădăjduit... atât de înfiorător, încât doar unul singur își mai întindea razele deasupra asfaltului pluvios și ferestrelor înlemnite. Un singur felinar, din depărtare triumfal, dăinuind în curba către cealaltă frântură de suburbie.
Nimeni și pustiu. Dar am continuat înainte, cu un tremur cumplit și o adâncă curiozitate, aruncând priviri timide înconjurului. În valurile vântului astenic, tiglele caselor fâlfâiau, gardurile pentru curțile interioare se izbeau dement, treptele verandelor scârțâiau precum balansoarele în cânturi de leagăn, pomii scoteau foșnete, iar în labirintul văzduhului puteai zări vulturi negri. Am contenit din mers. Nu știam unde aveam să merg. Voiam doar să ajung sub acel felinar. Am contenit din mers și mi-am holbat ochii către una dintre ferestre, ce părea ca, înlăuntru casei, un bec să licărească confuz și intermitent, ploaia strecurându-se prin gulerul impermeabilului pe care-l purtam. Am rămas acolo câteva clipe, dar în zadar mi-am amăgit singurul cuget de optimism; de evadare. Becul s-a stins de tot. Drumul tot mai lung părea acum, când mi-am reluat rutina pașilor, simțindu-mă tot mai singur și detașat de soarele matinal.
Nu știu cum s-a ivit, dar deodată, precum niciodată vreodată, din depărtare, un corp siluetat de razele felinarului sedentar și-a năpustit în băltoace pașii, îndreptându-se în direcția mea. Eram uluit. Bărbătesc, cât și masiv, asemănător unei găuri negre, individul se apropia vertiginos, temei pentru care mi-am vârât ochii mijiți în vârful pantofilor, prefăcându-mi agonia într-o indiferență de fațadă. În ferocitatea acelei ploi dominând anemia, l-am auzit baritonal strigând 'Tu!', emanând un ecou deosebit de cutremurător. Pașii mei îndoielnici aveau să amorțească iremediabil. Un tremur de situație. O spaimă fără epilog. Individul s-a pomenit la câteva picioare față de trupul meu înghețat și, în neputința de a-i cuprinde chipul neguros cu privirea, m-am încumetat să fac încă doi pași spre dreapta. Liniște cu decibeli, apoi:
- Te temi de stafii? mă întrebă el, accentuandu-și vocea baritonală.
Nu am răspuns. Eram cutremurat de teamă, dar am reușit să-i zăresc jumătate de chip, când și-l îndreptă într-o parte, iar razele felinarului mi-l dovedi. Un chip cadaveric, cu ochi bulbucați și pleoape ceaun; cu nas ascuțit și buze groase, ca de lighioană. Picăturile răzlețe-i șiroiau pe piele, iar el mă privea stăruitor.
- Dacă ai vedea o stafie în fața ochilor, cum ai reacționa? strigă el deodată, afișând grimase exaltate. Ce ai avea de gând?
Socotind că n-aveam de gând să răspund, a continuat interogația, moment în care mi-a îngropat privirea în plăcile trotuarului pluvios.
- Ai încremeni, precum o faci acum? Te-ai răsti la ea, într-un sfârșit? Răspunde-mi!
Nu mă smintisem prea tare să-mi ridic privirea, dar imediat ce-am făcut-o, un tunet violent, de ramuri și lungimi colosale, îl străpunse drept în creștet, străluminând întreaga suburbie. În clipa următoare, m-am găsit pe jos, cu una dintre mânecile impermeabilului aflată în flăcări, repezindu-mă în picioare. Individul zăcea într-același loc, mort, iar eu mi-am adâncit mâna într-una dintre băltoacele din perimetru, pentru a suprima focul. În afară de mâneca mea înflăcărată, o masă densă de abur fu tot ce rămase din acel tunet inopinat, pomenit de niciunde. Am răsuflat lacom, demarând de-a lungul trotuarului, cu pași rătăcitori, neavând cutezanța de a privi înapoi. Atât am putut face. Atât mi-a destăinuit amnezia.
În timpul unei nopți insomniace, plină de fior și detașare, aveam să simt marea calamitate a ființei mele.







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.