Închinare

Autor:Alexandru Cristian


Adăugat de: Alexandru Cristian

joi, 09 august 2018

Eu nu mă închin la steaua
ce uşor a plecat în alt cer, în alt timp...
eu nu pot mişca mâna în faţa Ta,
nici a ei, nici a altora,
eu nu sunt un nefericit ce spune, trist,
o rugăciune către Crist.

Închinarea omului tăcut este piatră preţioasă,
răbdarea sa îi preface inima în rubin,
înţelepciunea sa este harpă pentru noi toţi,
iar vorba sa mângâie copacul
rupt de asupritorul tunet.

Pe ţărm am stat o clipă cât o eternitate,
timpul s-a oprit pe nisip şi m-a întrebat:
„Ce faci? Cine eşti?”. Eu zâmbind am spus:
„Nu mă cunoşti, nici nu vrei să mă cunoşti.”
Timpul mirat a plecat spre albastra zare,
dar s-a întors şi mi-a zâmbit profetic.

Valul s-a spart asurzitor în timpanul meu, rănindu-l mortal,
nu mai aud dar ce minune, mai văd împăratul iubit de toţi,
duşman al timpului, îmi arde forţa,
o rază îmi deschide inima
uitată de eternitate în iubire,
săgeţi îmi răsucesc părul plin de sare.

Nisipul - monstru alb, mă cuprinde, vrea să mă scufunde
dar vine Timpul şi spune:
„Acum vrei să ne cunoaştem?”
eu cuprins de vulcanul mistuitor îi răspund:
„Nu cred că vrei să vorbeşti cu omul care te reneagă!”
timpul nervos aruncă în mare iubirile mele,
speranţele,copilăria mea,universul meu şi spune:
„Eşti blestemat să nu poţi să mă uiţi,
vei sta alături de mine până la noaptea haosului!”
mă ridic cu greu
oasele îmi sunt bombardate de suliţe aruncate
de vântul plin de sare, muşchii îmi sunt năclăioşi,
braţele sunt sculptate în gips, gura este liberă dar

plină de deşert, fără viaţă şi fără apă:
„Nu mă vei putea opri în veci,
de fapt nici nu vreau să mă opreşti.
Primesc blestemul tău, dar nu omorî
tot ce am creat, astfel te voi distruge.”

Timpul serios şi mirat întreabă:
„Cum, muritorule, îndrăzneşti să mă uiţi?”
mă prăbuşesc în oceanul alb şi spun cu glas stins de boală:
„Prin moarte noi toţi te învingem,
nu mai ai putere să ne sluţeşti, să-ţi baţi joc de noi.”

Timpul pleacă cu eternităţile lui, iar eu refuz
să mă închin pentru mine, pentru iubirea mea,
mă ridic şi mă arunc în ocean, apa mă îmbrăţisează suav,
sunt o cruce de carne pe albastrul întins
care se va închina lui, oceanului, şi ochilor tăi
de culoarea apei raiului.

Din volumul Sacralitate de Alexandru Cristian publicat in anul 2016 la Editura Familiei in anul 2016.


vezi mai multe poezii de: Alexandru Cristian


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Credinţă
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? nu
  • »» Vrei să fie analizată critic? da


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.