Odiseea/Cartea VIII (2) - Homer

Jocurile lui Alcinou


Deci foarte vesel Ares c-a găsit-o,
De mîni o prinse-apoi și i-a vorbit:
„Ei haide-acum și culcă-te, iubito,
Și-alături dormi cu dulcele-ți iubit,
Căci soțul tău cărarea și-a pornit-o
La sinții cei cu graiul bîlbîit”
Așa i-a zis și-o strînse-ncet și dulce,
Și-ardea și ea de pofta să se culce.
În pat deci s-au suit și se culcară.
Deodată însă cursa-și dete drum
Și multe lanțuri tari se revărsară
Și-i prinse latu-astfel, încît nici cum
N-aveau vrun chip de-a se mișca; deci stară
Înfipți pe loc și nemișcați de-acum.
Și-atunci ei în sfîrșit speriați văzură
Că nu mai pot scăpa din legătură.
Și iată că-n curînd s-a-ntors din cale
Cumplitul șchiop, și mînios venea,
Căci Soarele cel îmbrăcat în zale
I-a spus ce e, căci Soarele-i pîndea.
Deci stînd la naltul prag al casei sale,
Nebună furie-n piept îi clocotea
Și-așa striga, de faptele femeii,
Iar strigătu-i ajunse la toți zeii.
„Veniți, o Zevs, și voi ce-n vecinicie
Trăiți tot vii! Vedeți în patul meu
Un lucru slab, de rîs și de mînie!
Că-și bate fata tatei Zevs mereu
De mine joc, că-s șchiop și-n ologie,
Și-n dragoste s-a dat c-un derbedeu,
Căci eu sînt un olog cu boală-n oase,
Iar el frumos, cu glezne sănătoase!
Dar nu-i de vină nimeni pentru mine
Decît acei ce-au fost părinții mei,
Oh, oh! De nu m-ar fi născut mai bine!
Priviți-i deci cum dorm, voi vecinici zei,
În patul meu și-n stare de rușine,
Iar eu mîhnit mă uit acum la ei!
Dar oricît se iubesc, lor nu li-e dulce
Și nu cred c-or dori să se mai culce!
Căci iat-acum un chin li-e nenfrînata
Dorinț-a lor. Că-n lanțuri pe-amîndoi
Eu am să-i țin așa, pînă ce Tata
Nu-mi dă depline zestrele-napoi,
Pe cîte i le-am dat, luîndu-i fata,
Cățeaua asta, cum vedeți și voi!
Frumoasă-i este fata, n-am ce spune,
Dar făr’ de frîu în poftele-i nebune!”
Așa striga, și s-adunau ca vîntul
De iuți toți zeii la palat în jos.
Veni și cel ce zguduie pămîntul,
Poseidon mai întîi; veni sfătos
Ermias cel ce are-adînc cuvîntul,
Veni și-Apolo cel cu arc frumos.
Zeițele făceau că nu le pasă,
Și-au stat — știu eu! — și de rușine-acasă.
Deci zeii dătători de cele bune
Priveau din prag, și se porni-n curînd
Un mare rîs cu hohote nebune!
Și foarte se mirau și ei văzînd
Acele lanțuri, căci erau minune.
Și-așa-ntre ei vorbeau acum zicînd:
„N-au bun sfîrșit păcatele făcute!
Și-ades domolul prinde pe cel iute.
Deși de tălpi atît de sprinten este
Vestitul Ares, dar venind încet,
L-a prins acum, deși e șchiop, Hefeste!
Deci bate-oricînd pe sprinten un șiret!
Să dea deci gloabă furul de neveste
Spre-a nu se tot ținea de muieret!”
Așa vorbeau de faptă și de plată;
Ci-ntors spre Herme-a zis atunci deodată
Apolo Foibul, meșter al săgeții:
„Vestite vestitor, tu cel ce dai
Tot numai cele bune-ale vieții,
Să-mi spui adevărat: ai vrea să ai
În brațe-așa pe zîna frumuseții
Și prins în laț atît de strîns să stai?”
Deci Hermes a răspuns oftînd de colo:
„Vai, dare-ar Dumnezeu, iubite-Apolo!
De-aș fi-n de trei ori mai cumplite ițe,
Și-ați sta rîzînd să mă priviți și zei,
Și toate cîte sînt în cer zeițe,
Și tot așa aș vrea, cuprins la sînul ei,
Să-i dorm așa cu capu-ntre cosițe!”
Și-au rîs cu hohot fericiții zei.
Poseidon singur nu rîdea de-aceste,
Ci mult ruga cu vorba pe Hefeste
Să rup-acele lanțuri încurcate,
Să iasă Ares, că-i ajunge-atît:
„Dă-i drumul! Că mă fac chezașul, frate.
Că totu-ți va plăti, cît ceri, și cît
E datină-ntre zei, și-i cu dreptate!”
Dar zise șchiopul foarte hotărît:
„Ah! De-asta nici nu-ți mai răci cuvîntul,
Poseidon, tu cel ce cuprinzi pămîntul!
La omul rău e rea și chezășia.
In sfatul zeilor eu cum să-ți pui
Zălog cuvîntul tău și omenia,
Cînd el, scăpat de-aici din lanțul lui,
N-ar vrea să-mi mai plătească datoria?”
Răspunse iarăși vechiul zeu: „Îți spui
Că dacă Ares ți-ar fugi, nepoate,
Eu însumi pentru el plăti-voi toate!”
Atunci răspunse șchiopul deci: „E bine!
Eu nici nu pot nesocoti-ntre noi
Cuvîntul tău, și nici nu se cuvine!”
A zis puterea lui Hefest și-apoi
Deschise-acele lanțuri de rușine,
Și-n clipa cînd scăpar-aceștia doi
Din lanțul lor, s-au răpezit cu zborul
Spre Tracia unul, Ares luptătorul,
Iar zîna cea de-a pururi iubitoare
De zîmbete spre Pafos, unde-avea
Dumbrava ei și-altare jertfitoare.
Haritele-o spălară deci pe ea
Și-au uns-o cu miresme-ntăritoare,
De cari au zeii mari oricînd ar vrea,
Și-n scumpe-au îmbrăcat-o mîndre haine,
Cari sînt vederii-un dulce cuib de taine.
Acestea le cînta deci vestitorul
De cîntece-ntre oaspeți. Și-ascultînd,
Prea mult și Odiseu, pustiitorul
Cetăților, se bucura; și-n rînd
Cu el se bucura și-ntreg poporul.
Iar regele-Alcinou apoi, chemînd
Pe-Aliu și frate-său, un joc cerut-a,
Căci foarte mîndru ei jucau bătuta
Și nimeni nu-i putea la joc învinge.
Luă deci mingea și spre cerul nalt
În nori umbroși zvîrlea frumoasa minge
Plecat pe spate-Aliu, iar celalalt
Sărind ușor și pîn-a nu atinge
Pămîntul sur, o și prindea din salt.
Așa făcură jocul încercării
Cu mingea lor, zvîrlind-o-n slava zării.
Apoi frumos își începură jocul
Pe largul loc de mult popor cuprins,
Săltării lor ades schimbîndu-i locul.
Iar tinerii-mprejur băteau aprins
Din mîni și tălpi, sporind într-înșii focul,
Și-un clocot pînă-n cer atunci s-a-ntins.
Răpit acum de ce vedea nainte,
Se-ntoarse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Puternice-Alcinou, și-al lumii toate
Tu cel mai vrednic neam care-îl văzui!
Pe drept te lăudași că nu se poate
Să-ntreacă-n joc alt neam pe-al tău! Și-avui
Prilej să-l văd, și glas de-uimire-mi scoate!”
Deci nici nu mai putu, la vorba lui,
De vesel Alcinou un frîu să-și puie
Și-așa-ncepu poporului să-i spuie:
„Fruntași feaci! Cuminte om îmi pare
Acest străin și oaspete-Odiseu!
Deci haide-acum și dați-i fiecare
Un dar de oaspe, după gîndul meu.
Sînt doisprezece regi în adunare,
Iar cel de-al treilea peste zece eu,
Și noi conducem țării-aceștia pașii.
Deci fiecare dintre noi, fruntașii,
Să-i dea tunică și manta curată;
Și fiecare aur, un cîntar,
Dar toți s-aducem toate și deodată,
Ca el, mergînd la cină cu-acest dar
În mîni, să-și aibă inima-mpăcată,
Și cer lui Evrial, c-a fost flecar
Și rău cuvînt i-a spus, să ni-l împace
Cu vorbe bune,-ori cu vrun dar ce-i place.”
Așa le-a zis, iar ei se-nduplecară
Deci fiecare-un crainic a trimis
S-aducă darul, chiar aici afară.
Venind apoi și Evrial, a zis:
„Mărite Alcinou! Acum eu, dară,
Îl rog pe oaspe și i-o spui deschis
C-aș vrea să fim cu dragoste-mpreună,
Și-i dau, ca să-l împac, o spadă bună,
De-aram-avîndu-și pînza ei, și iacă,
De-argint mîneru-ntreg, un lucru rar;
De fildeș alb e poleita teacă,
De-acum pilit de-un meșter argintar.
E bună armă și socot să-i placă.”
Vorbi-nvîrtind în mînă scumpul dar
Cu ținte mari de-argint, și-apoi se duse
Și-n mîni lui Odiseu vorbind i-o puse:
„S-o porți în pace, taică! Iar cuvîntul
Ce-am spus aci-n nesocotința mea
Să-mi fie negrăit și ducă-l vîntul!
Iar zeii-atoatevăzători să dea
Să-ți vezi din nou nevasta și pămîntul,
Căci rea e soarta prin străini și grea!”
Așa vorbi-mpăcînd cu-acestea sfada.
Deci zise și-Odiseu, primindu-i spada:
„Și tu cu pace, dragul meu! Iar Joe
Să-ți dea din ceruri tot ce-ai vrea să ai
Și fac-așa să nu mai simți nevoie
Nicicînd de-acum de spada ce mi-o dai
Cu-atîta drag, și-o iau cu-atîta voie!”
A zis și peste piept viteazul crai
Încinse spada cea cu ținte dese.
Ci-n vremea asta soarele-apusese.
Și-au fost de față darurile-aduse,
Pe cari le-au dus ai regelui flăcăi
Cu crainici la palat, unde le puse
Cu rost și rînd regina prin odăi.
Iar regele plecînd de-unde șezuse,
Porni spre casă, și cu toți ai săi
Sosind, ședeau pe nalte bănci prin sale.
Și-așa vorbind, a zis nevestei sale:
„S-aduci o ladă care-o ai, Harete,
Mai mîndră prin cămări. Și-n ea să oui
Tunică și manta, și tot ce-i dete
Acest popor ca dar, și să i-o-ncui.
Și-n vas de-aramă slujnicele fete
Să fiarbă apa pentru baia lui,
Încît apoi, cu toate-n rînd, regină,
El făr’de griji să stea cu noi la cină
Voios de-ospăț și glasul lirei sfinte,
Iar eu îi dau acest ulcior cu flori
De aur scump, ca să-și aduc-aminte
De mine-n casa lui de cîte ori
La zei el va-nchina de-aci-nainte.”
A zis. Și-atunci, chemînd pe slujitori,
Porunci să facă foc le-a dat Arete,
Și apă-n larg cazan s-aducă fete.
Deci ele-au pus căldarea cea de baie
Deasupra pe cărbuni; și cînd stetea,
Turnară apă și-au făcut văpaie
Cu multe lemne ce-au aprins sub ea
Deci focu-ncunjura cu vîlvătaie
Tripedul larg, iar apa se-ncălzea.
În vremea asta pentru oaspe scoase
Din cîte-avea Harete lăzi frumoase.
Pe cea mai bună una din cămară
Și haine-a pus, lucrînd încetinel,
Și aur scump și toate cîte-i dară
Feacii-n dar, și-i zise-apoi astfel:
„Acum capacu-l vezi! Fă-ți însuți, dară,
Cum știi, al legăturii nod pe el,
Ca nu vrun hoț, cît timp tu dormi pe podul
Corăbii-n mers, să-ți strice lăzii nodul!”
Deci regele-Odiseu veni și-ndată
Își puse-n rînd capacul, iar pe el
Făcu un nod cu foarte încurcată
Legare-a sfoarei, cum fu nodul cel
Făcut de Circe, zîna cea-nvățată,
Căci însăși l-a-nvățat să-l fac-astfel.
Găzdoaia deci veni să-l cheme-n scaldă,
Iar el intră cu drag în apa caldă.
Căci nimeni vro-ngrijire nu-i mai dete,
De mult, de cînd din casă-i l-a lăsat
Calipso, zîna cea cu mîndre plete;
Iar pîn-atunci ca zeii-a fost spălat.
Acum spălat și uns de-aceste fete
Și-n foarte mîndre haine-nvestmîntat,
Ieșind din baie el se-ntoarse-n casă
La cei ce, stînd, își petreceau la masă.
Navsica îns-avînd dumnezeiască
Frumsețe-n chip, în pragul salei sta
Și nu-nceta uimită să-l privească
Și-ncet și dulce-aceste-i cuvînta:
„S-ajungi cu bine-n țara părintească.
Străine prinț! Și-ajuns la casa ta,
Să nu mă uiți! Căci eu am pus la cale,
Eu cea dintîi, scăparea vieții tale!”
A zis, iar Odiseu vorbi cuvinte:
„Ah, Zevs, al Herei soț, numai de ar vrea
Și-ar da odat-al lumilor părinte
Să plec și să mă văd în țara mea,
Și cît voi fi, aduce-mi-voi aminte
Și ca pe-un Dumnezeu te voi avea!
Căci tu mi-ai mîntuit pierduta viață,
Fecioară mîndră cu frumoasă față!”
A zis, și lîngă rege-a mers să șadă,
Iar crainicii-au adus fripturi și vin.
Veni și-alt crainic purtător de spadă,
Ducînd de mînă printre mese, lin,
Și-n mijloc, de-unde toți puteau să-l vadă,
Opri pe Demodoc, pe orbul plin
De dulci cîntări, pe care toți le-ascultă,
Și-așa de drag îl au și-n cinste multă.
Iar cel isteț în iscodiri șirete,
Vestitul Odiseu, atunci chemînd
Pe crainic lîngă el, a rupt și-i dete
Din carnea ce i-au dat de-ntîiul rînd
Și lui întîi de toți, un mare spete
De porc cu dinții albi, și gros avînd
Strat alb de proaspete grăsimi topite,
Și: „Du — a zis — din partea mea, Iubite.
Și dă lui Demodoc această spată!
Din suflet îl cinstesc, și-așa cum sînt
Sărac străin, cu inimă-ntristată!
Toți cei ce-s muritori pe-acest pămînt
Iubesc pe cîntăreți, cu cinste cată
La darul lor, căci darul lor e sfînt.
Iar muza, cea ce-nvață cîntăreții,
E dulcea fiic-a tatălui vieții!”
Așa vorbi; iar crainicul i-o duse.
Și vesel Demodoc primind-o-n mîni,
Simțit-a-n suflet bucurii nespuse.
Ei toți deci întindeau ale lor mîni
Spre multele fripturi pe masă puse.
La vreme bun-apoi, dintre bătrîni
Sculîndu-se-Odiseu vorbi cuminte
Și-ntors spre Demodoc, a zis cuvinte:
„Pe tine, Demodoc, te țin în lume
Pe tine-n cinste mai presus de toți,
Căci tu-ntre toți ai cel mai dulce nume!
Atît de limpede-n iveală scoți
Și ce-au răbdat și ce-au făcut anume
La Troia-n tristul cîmp și-ahei și soți,
Că parcă le-ai văzut tu însuți, toate!
Dar spune-acum și cîntă, de se poate,
De calul cel de lemn cum, larg și mare,
Zorit de-Atene l-a clădit Epeu,
Și cum, umplut de-oșteni armați, pe care
I-a dus spre seară-n Troia Odiseu,
Aduse-a Troiei jalnică pierzare.
De poți și-aici să cînți pe placul meu,
Voi da atunci întregii lumi de veste,
C-a fost în tine-un Dumnezeu și este!”
A zis și-n grabă meșterul cîntării
Porni cîntînd de-ahei cum au întins
Vîntrele-n vînt, plutind pe largul mării,
Lăsînd în urmă-ntregul cîmp aprins.
Cum alții mulți în mijlocul-adunării
Troienilor, în cearta ce s-a-ncins,
Ședeau în calul dus pe înserate
De chiar troieni în sfînta lor cetate.
Cînta cum, stînd pe lîngă cal, nebunii,
Erau cu vorbele-mpărțiți în trei:
Să-l crape-aici pe loc cerură unii,
Că-i gol, ziceau; iar alții dintre ei,
Să-l zvîrlă-n rîpi pe coasta văgăunii;
Iar alții mulți, să-l ducă pentru zei,
În Ilion, ca ura să le-o stingă.
Și-acest din urmă stat fu scris să-nvingă.
Căci scris a fost ca Ilion să piară
Cînd Troia va primi un cal de lemn,
Avînd pe grecii cei mai buni povară,
Conduși de luptătorul cel mai demn
Cînta cum grecii-apoi se revărsară
Din golul vintre la știutul semn,
Cum arseră prădînd cetatea sfîntă,
Printr-însa risipiți fără de țintă.
Cînta cum a-nceput înfricoșatul
Omor prin noapte; și cînta spunînd
Cum iutele-Odiseu răzbi-n palatul
Cel nalt a lui Deifob, cumplit intrînd,
Cum Ares intră-n taberi, iar bărbatul
Atride Menelau cu el în rînd,
Și cum s-a-ncins din sală-ntr-altă sală
Război între-apărare și năvală.
Și cum în lupte care-ntrec gîndirea,
A stat și-a-nvins cu inimă de leu,
Căci vru Atene să-i sporească firea,
Spre-a pierde Troia regele-Odiseu,
Așa cînta. Și toți cu gîndu-airea
Urmau pe Demodoc, atenți mereu,
Așa cînta, iar Odiseu în taină
Plîngea de-i tremura-mbrăcata haină.
Așa femeia-n plîns și-n vai se zbate,
Căzînd pe mortu-i soț care-a căzut
Străpuns de negre suliți sub cetate
Și-n fața oștii lui, căci a văzut
Grozavul rău cum peste-oraș s-abate
Și-n cale i s-a pus, să fie scut;
Ea-l vede-acum murind, și-n țipet plînge
Și cade peste el și-n brațe-l strînge.
Ci-n dosul ei, urlînd cu vrășmășie,
Dușmanii-azvîrl cu suliți și-o izbesc
Și-n gît și-n șold, și hainele-i sfîșie,
Și-o leag-apoi și roabă o pornesc
La munci și-amar și-așa-n ticăloșie
Obrajii ei cei tineri se topesc —
Asemeni Odiseu cu gemet, bietul,
Plîngea și sta și-și asculta poetul.
Dar nu-i vedeau potopul din pleoape,
Căci el plîngea-ntr-ascuns; dar cînd și-a dat
Mantaua-n sus, ca fața să-și îngroape,
Bătrînul Alcinou privi mirat,
Și gemet s-auzi, că-i sta aproape.
Simțind atunci ce e, s-a ridicat
Și-a zis: „Feaci, să nu-mi huliți cuvîntul.
Eu zic că Demodoc să-și curme cîntul!
Ce cînt-acum, la mulți nu le mai place!
De cînd cinăm și cîntă Demodoc,
Tot plînge-acest străin și nu mai tace.
Eu bine văd că-n suflet are-un foc;
Și lira de-ar tăcea, mai bine-ar face.
Nu triști ne vrem aci-n frumosul loc,
Ci toți voioși, și noi și tu, străine,
C-așa-i frumos și-așa se și cuvine!
Căci toate-n cinstea ta sînt azi serbate,
Și-acest ospăț și nava ce-ți vom da
Și cîte-ți vor mai fi din suflet date.
Căci orișice străin cînd te-ar ruga.
De nu ești un hain, îl ai ca frate.
Dar nici tu să n-ascunzi ce-om întreba,
Cătînd să spui cu vicleșug, străine,
C-așa nici nu-i frumos și nici nu-i bine!
Și țara ta și-orașul și poporul
Tu spune-ni-l, ca-n drumul ce-o să-l faci.
Să-ți știe nava gîndul tău și dorul.
Căci nu găsești nici cîrme la feaci
Cum alte nave au, și-astfel nici zborul
Pe mare-al lor n-atîrnă de cîrmaci,
Ci singure știu vrerile și gîndul
Oricui și-oriunde-un drum ar fi făcîndu-l.
Și știu și-orașele și-oricare țară
Din orice loc al lumii, și străbat
Prin neguri multe-o noapte-oricît de-amară.
Ca vîntu-n zbor al mării cîmp sărat.
Și nu-i nimic cumplit ca să le pară
Primejdie-n drum, și-i drept că nici nu pat
Nimic, și nici o frică n-au de moarte,
Decît de una, și ni-e grijă foarte,
De ce spunea bătrînul meu părinte,
Că prea petrecem pe străini oricînd,
De-oriunde vin la noi, și ține minte
Poseidon asta cu mînie-n gînd.
De nu vom înceta de-aci nainte,
O nav-a noastr-o va-neca pe cînd
Veni-ne-va din drum, ca să-și răzbune,
Și și pe-al nostru-oraș un deal va pune.
Așa ne tot spunea bătrinul tată.
Dar toate-acestea cîte le cînta
Vor fi să fie-ori nu vor fi vrodată,
Așa va fi cum Dumnezeu va da.
Tu spune-acum dreptate-adevărată:
Ce țări văzuși tu-n pribegia ta,
Ce neamuri cunoscuși prin larga lume,
Ce-orașe ele au și care-anume?
Și cari, trăind sălbateci ca mișeii,
N-au legi și drepturi și cu alții-s cruzi?
Și cari primesc străini și roagă zeii?
Să-mi spui apoi de ce-ai tu ochii uzi
Cînd stai și-asculți cîte-au răbdat aheii
Și plîngi de cîte ori de-Ulise-auzi?
Doar zeii-au tors acel război, cu toții,
Să fie cîntec spre-a-l cînta nepoții,
Din guri în guri purtîndu-l cîntăreții!
Ori poate că la Troia ți-a pierit
Vro rudă bună, dintre cei ce-ai vieții
Sînt cei dintîi în neamul înrudit,
Vrun ginere, sau socru-ori chiar băieții,
Ori poate-un soț cu-adevărat iubit,
Căci soțul drag, cu vreri adevărate,
Nu-i nicidecum mai rău decît un frate!”

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Homer








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.