Odiseea/Cartea V (1) - Homer

Calipso



Iar mîndra Eos, cea de-alboare plină,
Lăsînd pe soțul ei Titon în pat,
Ducea și-n cer și pe pămînt lumină.
Dar zeii ceialalți ședeau la sfat,
Și-n mijloc tatăl Zevs, cui i se-nchină
Pămîntu-ntreg și cerul luminat.
Și-Atene-n mijloc le vorbea de-Ulise,
Că-l ține nimfa prins, și deci le zise:
„Părinte Zevs, și voi ce-n vecinicie
Trăiți în cer! De-acum așa m-aștept,
Că nici un rege-n lume să nu fie
Nici bun și blînd, nici scut al celui drept,
Ci nesfîrșit să spumege-n mînie
Și-o inimă de lup să aibă-n piept!
Căci nici: un neam nu-și mai aduce-aminte
De cel ce l-a iubit ca un părinte!
El zace-ntr-un ostrov, în larga casă
A nimfei care-l vrea bărbat acum,
Și-oricît de mult de țara lui îi pasă,
Nu poate-acum porni, căci n-are cum,
Căci nici Calipso, volnica, nu-l lasă,
Și n-are soți și-o nav-a sa de drum,
Să-l ducă-n larg pe-ntinsul spate-al mării.
Și-acum și prinții vreau să dea pierzării
Pe singuru-i copil, de cînd plecat-a
La Pilos și la Sparta, unde-i dus
Crezînd s-adune vești ce-i face tata!”
Iar Zevs, acel ce-adună nori pe sus,
Răspunse-așa la cîte spuse fata:
„Copila mea! Mă mir ce vorbe-ai spus!
Dar n-ai ursit chiar tu pe-Ulise, spune,
S-ajungă-n țara lui și să-și răzbune?
Căci ai puteri, ca toți nemuritorii,
Să-l porți pe Telemac sub scutul tău.
Condu-ți-l deci, și fă ca pețitorii
Să nu-mplinească gîndul lor cel rău!”
Zicînd, se-ntoarse-acel ce-adună norii
Spre Herme-al său copil și sol al său:
„Să-mi pleci la cea cu galbene cosițe,
Și spune-așa sălbatecei zeițe:
Să-l lase pe-Odiseu curînd să plece,
Precum ieși din sfatul nostru sfînt,
Dar singur el, deci fără de-a-l petrece
Nici zeu din cer, nici om de pe pămînt.
Pe-o largă plută peste-adînc va trece
Și-a optsprăzecea zi, gonit de vînt,
Sosi-va la feaci, sfîrșit de trude,
La cei ce sînt prin tați cu zeii rude.
Ei, ca pe-un zeu cinstimdu-l, îl vor duce
În țara lui, pe-o-nav-a lor, umplut
De straie-n dar, de-aramă ce străluce
Și de-aur scump, cît nici n-ar fi putut
Chiar însuși el din Ilion aduce,
Oricît de mult noroc ar fi avut.
Că-i scris să-și vadă pragul locuinții,
Pe-ai săi și-averea ce i-au strîns părinții!”
A zis, iar Hermes i-a-mplinit cuvîntul.
Opinci de aur deci sub tălpi a pus,
Căci ele-l duc pe mare-ori pe pămîntul
Cel fără de hotar, în zbor pe sus,
In boarea cea de-amurg ce-o bate vîntul.
Vrăjitul băț al său și l-a adus,
Cu cel ce ochii-oricui ar vrea-i vrăjește,
Dar și din somn pe-oricine vrea-l trezește.
Cu el în mîni se duse vestitorul
Și-n dreptul Pieriei ajungînd,
Căzu din cer pe mare călătorul,
Pe luciul sterpei mări acum zburînd.
Cum șoimul deci cutreieră cu zborul
Întinse golfuri, pești în zbor cătînd,
Și-și udă-n valuri aripile sale,
Așa zbura și el pe-ntinsa cale.
Iar cînd apoi sosind la-ndepărtatul
Ostrov, ieși din luciu-ncălecat,
Pornind pe jos la trainic ridicatul
Palat al nimfei, și-o găsi-n palat.
Umplea de zare-un mare foc palatul,
Arzînd pe vatră cimbru și uscat
Ienupăr frîngăcios; și dulce focul
Umplea-mprejur de-un bun miros tot locul,
Iar ea cînta, purtînd cu-ndemînare
Suveică de-aur și țesea covor.
Umbrea-mprejurul casei codru mare
De-arini și brazi și plopi, și-n crîngul lor
Culcuș aveau iuți paseri de pe mare,
Cu largi aripi, amestecat popor
De șoimi și-ulii și corbi ce-n largul zării
Cu lacomi ochi pîndesc întinsul mării.
Bogată-n struguri viță umbritoare
Frumos învestmînta palatul ei,
Iar limpezi ca de-argint curgeau izvoare,
Cotind în patru părți pe cîmpii cei
Făcuți covor de nesfîrșită floare.
Pe-aici venind, chiar unul dintre zei
Oprit în drum un rob ar fi uimirii
De-atîtea dulci prisosuri ale firii.
Deci Hermes sta cu inima mirată
De-atîta farmec mai presus de gînd;
Iar cînd îi fu privirea săturată,
Intră în casa ei. Deci ea văzînd
Pe Herme-n prag, îl cunoscu pe dată,
Căci astfel zeii se cunosc oricînd,
Chiar dacă pîn-atunci străini ei fură
Și niciodată-n ochi nu se văzură.
Dar nu-l găsi și pe-Odiseu acasă,
Căci el, șezînd pe malul sterpei mări,
Plîngea privind cum valurile pasă
Pe largul cîmp al umedelor zări.
Așa cu inima cea ars rămasă,
Sta zi cu zi, stîrșit de supărări.
Lui Hermes deci un scaun zîna-i dete,
Frumos cioplit și nalt, și-n față-i stete:
„Ce vînt te-aduce, zeule preabune,
Cu sceptru de-aur, căci în casa mea
Acum te văd de-ntîi, și mi-e minune?
Voi face tot ce-mi ceri, de voi putea
Să fac și-i lucru drept, dar haid’ și spune,
Și dacă-i de-mplinit, vom mai vedea,
Căci inima-mi dă-ndemn pentru-mplinite.
Dar stăi de-ntîi să te-ospătez, iubite.”
Așa i-a zis și-l duse nimfa-n casă;
În față-i așternu curat ștergar
Și-ambrozie dulce i-a adus pe masă,
Și roș nectar îi puse-ntr-un păhar.
Iar Herme-acel ce-amurg pe lume lasă
Stătea gustînd și-ambrozie și nectar.
Iar cînd sfîrși și-adusele bucate,
Vorbind a zis cuvinte-întraripate:
„Mă-ntrebi, tu zeu cum ești, ce vrea de vine
La tine-alt zeu? Deci limpede-o să-ți spui.
Mi-a dat poruncă Zevs să viu la tine,
Și nu de drag atîta drum făcui.
Căci cine-ar face-atîta drum, vezi bine,
Pe mări sărate-așa de dragul lui?
Pustiu fără de-orașe cum să-ți placă?
Nici om, ca-n drum vro jertfă să-ți mai facă!
Dar nici un zeu nu poate să rădice
Ce-și puse Zevs în sfîntu-i gînd, și nici
Să-i stea-mpotrivă. Iar acum el zice
Că ții robit un om, din cîți voinici
Au fost la Troia, cel mai neferice.
Ei nouă ani s-au tot luptat aici
Și-abia-ntr-al zecelea-ndărăt plecară
Cu plean și prăzi, dar foarte supărară
Pe-Atene cea care-n Olimp petrece,
Iar ea-i goni pe mări cu vînt turbat
Și-n mări zvîrli pe-ai lui, să i se-nece.
El îns-aici sosi, de vînt mînat,
Și Zevs îți cere-acum să-l lași să plece.
Căci nu-i fu scris să moară-nstrăinat,
Ci-n casa lui, iubit de toți fărtații
Și-n țara-n care-i dorm de-a pururi tații!”
Atunci, înfiorată de mîhnire,
Răspunse zîna: „Pizmătareți sînt
Toți zeii-n cer, și nemiloși din fire:
De cîte ori vro zînă pe pămînt
Îl are drag pe-un om și vrea iubire,
Voi foarte-o pizmuiți în cerul sfînt!
Cînd vru bărbat pe-Orion Aurora,
Ea spin v-a fost în ochii tuturora,
Și-ați fost voioși cînd vecinica fecioară
Diana-n Delos arcul ei l-a-ntins
Și-n piept lovindu-l, l-a făcut să moară.
Iar cînd Demetra-n brațe-avea cuprins,
Pe-ogorul cel arat de-a treia oară,
Pe Iasion, pe cel de dînsa-nvins,
Curînd ce-a trebuit și Zevs s-audă
Și-l și trăsni-n curînd, aprins de ciudă.
Și tot așa nici mie-acum nu-mi iartă
Că-mi țiu bărbat pe-un om. Dar i-am cules
Din gura morții, de pe-o navă spartă,
Pe-al cărei fund plutea, căci a trimes
Un fulger Zevs, ca-n țăndări să-i împartă
Corabia lui pe-al mării umed șes,
Și toți găsiră-n mare-ai săi mormîntul.
Ci-l scoase viu al apei curs și vîntul
Pe-acesta-n mal, iar eu numa-n ospețe
Ținîndu-mi-l, o dulce viață vrui
Să-i dau de veci și făr’de bătrînețe.
Dar nici un zeu nu poate sta, cum spui,
Lui Zevs în drum, nici minte să-l învețe!
Deci ducă-și-l, și-azvîrlă-i nava lui
Din nou în vînt, pe mări nedomolite;
Dar eu, cum vezi și tu, nu-l pot trimite.
Căci nave-aici să-i dau, eu n-am de unde,
Și n-am de unde-i da nici soți de drum.
Ci-l pot povățui și n-oi ascunde
Să-i spui și să-i arăt și ce și cum.”
Iar Herme-a zis, cu grabă de-a răspunde:
„Așa să faci, cum zici, și chiar acum.
Și vezi să nu-ntărîți cu-a ta zăbavă
Pe Zevs, că știi că furia sa-i grozavă!”
A zis și-apoi s-a dus acel ce are
Vrăjitul băț. Iar ea, deși cu greu,
Văzînd porunca cea făr’de-amînare,
Porni pe mal să-l afle pe-Odiseu.
El sta plîngînd și-acum, cu gemet mare,
Și dulcea viață și-o scurgea mereu
În plîns și dor, nevrînd să mai rămînă,
Că nici nu mai iubea de mult pe zînă.
Dormea și noaptea fără de plăcere
În patul ei, scîrbit de dezmierdări;
Și-n fața ei răbda, răbda-n tăcere,
Dar zilnic sta cu multe supărări
Pe stînci la mal, și-n marea lui durere
Plîngînd privea departe-al sterpei mări
Pustiu întins, cum îl frămîntă vîntul.
Calipso deci venind, i-a zis cuvîntul:
„De ce te tot bocești acum, sărace,
Și plîngi cu-atîta foc și nu mai taci?
Că iată, eu te las să pleci în pace.
Gătește-ți plută din bătrîni copaci;
De largă, fă-o cît de largă-ți place
Și gard de scînduri nalte-n jur să-i faci,
Să poți răzbi pe-ntunecata mare.
Și apă am să-ți dau și de mîncare,
Și roșu vin, să ai de-ajuns cu tine,
Și-n haine-am să te-mbrac, și adieri
De vînt lăsa-voi, ca s-ajungi cu bine
În țara ta, de au aceste vreri
Acei din cer, căci ei sînt decît mine
Și-n vrerea lor mai tari și și-n puteri.”
I-a zis. Dar el, ca mort de-o albă spaimă,
Vorbi ca unul ce pierdut îngaimă:
„Ai alta-n gînd, dar nu a mea scăpare,
Zeiță, vai! Cum crezi tu c-aș putea
Străbate-atîta larg pe-adînca mare,
Prin valuri și furtuni cu pluta mea?
Cînd vase iuți, clădite cu-ncercare,
De-abia răzbesc pe mări, cu trudă grea,
Chiar și pe-un timp cînd vîntul bun le-ajută!
Eu nici nu mă gîndesc să plec c-o plută
De nu vrei tu să plec! Și jurămîntul
Cel sfînt să-l juri, că nici nu m-amăgești,
Și nici nu-ți este-n gînd — ferească Sfîntul
Alt rău asupra mea să mai pornești.”
Zîmbind, Calipso-i asculta cuvîntul,
Iar cînd tăcu, ea-n mîni dumnezeiești
Cu drag și suflet bun îi strînse mîna,
Și-a zis cuvinte-ntraripate zîna:
„Ce multe șiretenii zeii-ți dară!
Și ce-nțelept pui mintea ta-n cuvînt!
Întinsul Cer asculte-m-așadară,
Și-ascultă-mă tu, vecinice Pămînt!
Eu jur pe Stix, cu apa cea amară,
Căci el e cel mai groaznic jurămînt
Pe care zeii-l fac vrodată-n lume,
Deci iată jur pe jalnicul său nume
Că n-am în gînd nimic ascuns de tine
Și nici asupra-ți n-am s-aduc vrun rău.
Gîndesc să faci ce cred că e mai bine
Și negreșit aș face-o-n locul tău,
De-aș fi cum ești, cu-așa de mari suspine.
Am milă-n piept, nu gînduri de călău,
Căci nu de fier mi-e inima și pieptul
Și știu și eu ce-i bine și cu dreptul.”
Așa vorbi juratele-i cuvinte
Și repede spre deal plecă-napoi,
Iar el plecînd, urma zeiței sfinte.
Sosiră deci la peșter-amîndoi,
Ș-aici în tronu-n care mai-nainte
Șezu Hermias, el șezu, și-apoi
Pe-o masă mîndră, pusă lui în față,
Tot felul de mîncări ce dau viață
La cei ce-s muritori, i-a pus stăpînă,
Și vin pe alb ște-rgar; și-n scaun sus,
La masă-n fata lui șezu și zîna.
Iar ei, frumoase nimfe i-au adus
Nectar și-ambrozii. Și-ntinzîndu-și mîna
Luau acum, mîncînd din prinzul pus.
Și-au fost sătui, și-atunci, dumnezeiască,
Așa-ncepu Calipso să vorbească:
„Mă lași așa de grabnic, așadară!
Și-așa-n curînd, viteazule-Odiseu,
Te și rentorci în mult-dorita țară!
Eu ce să zic! Drum bun, iubite-al meu!
Dar inima-ti, și-așa destul de-amară,
De-ar ști de-acum, așa precum știu eu,
Ce-amar ți-e scris pînă s-ajungi la tine
Acasă-n țara ta, atunci mai bine
Ai sta pe loc, s-avem un pat și-o masă
Și-n veci trăind tu casa să-mi păstrezi,
Deși-ti dorești nevasta cea de-acasă
Și zilnic plîngi că nu mai poți s-o vezi!
Doar nu sînt eu atîta de rămasă
La trup și minte-n urma ei! Ori crezi
Că poți, viteze-al meu, s-alături oare
Zeiței, cum sînt eu, pe-o muritoare?”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Să nu te superi, zîno! Știu că-ntreci
Cu mult pe Penelope-atît la minte,
Cît și la chip, ca zeu ce ești. Și deci
Nu-ti poate-o muritoare sta-nainte,
Căci tînără rămîi, cum ești, în veci.
Dar totuși plîng să-mi văd pămîntul țării
Și-aștept cu dor și clipele plecării.
Iar dac-un zeu va vrea să mă mai bată,
Răbda-voi tot! Că-n multe rele fui,
Iar inima de mult îmi e-nvățată,
Pe mări și-n oști, și știu c-o fi ce-mi spui,
Dar cred că toate s-or sfîrși odată.”
A zis. Și-apuse ceru-n noaptea lui,
Iar ei s-au dus în peștera cea-naltă
Și-n pat intrînd, durmiră lîng-olaltă.
Cînd Zorile-au ieșit pe cer aprinse,
Manta-mbrăcat-a și tunică el;
Dar lung vestmînt în copcii nimfa-l prinse,
Frumos țesut și alb și subțirel,
C-un brîu de aur mijlocu-și încinse
Și-a pus pe cap frumosul testemel.
Și-așa-ncepu grăbită să gătească
Ce-avea de lipsă e’, ca să pornească.
I-a dat topor de-aramă lucitoare,
Cu două buze largi și bine prins
Cu muchea sa-ntr-o coadă stătătoare
Din lemn de corn și lesne de cuprins,
I-a dat și-o bardă neted tăietoare,
Și-apoi l-a dus cu ea pe malu-ntins
De-arini și plopi înalți și brazi de munte,
De-acei ce-ajung în nori cu mîndra frunte,
Copaci uscați și-ușori ca să plutească.
Deci după ce l-a dus, plecă-napoi
Calipso zîna cea dumnezeiască.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Homer








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.