Viata campeneasca - Grigore Alexandrescu

VIATA CAMPENEASCA


Asa, simpla vietuire
Eu stiu sa o pretuiesc
Si de acea fericire
Voi bucuros sa-ti vorbesc.
Dar florile si verdeata,
Apusul si dimineata,
Si fluierul câmpenesc,
Cu patimi, cu chinuri grele,
Cu starea inimii mele,
Nicicum nu se potrivesc.
Departe de-acele locuri,

Ce poate m-ar fi-nsuflat,
De taranestile jocuri
Ce-adesea m-au încântat,
Cuprins de nemultumire,
De grija si de mâhnire,
De soarta mea ocolit,
În rele ce ma-mpresoara,
Ce gânduri, idei omoara,
Duhul îsi pierde puterea:
E greu sa descrii placerea,
Când sufletul e mâhnit.
Însa a mea multumire

Pentru a ta gazduire
Eu tot nu o pot uita,
Si cât va sta prin putinta
Voi pune a mea silinta
Adevaru-a imita;
Macar în vorbele mele
Sa pot sa gasesc vopsele,
Sa stiu sa-ntrebuintez
Culorile osebite,
Tonurile felurite,
Care stilu-nsufletez;
S-arat atâta simtire,
Câta simteam multumire,
Când dulcea serii racoare
În preajma-mi se întindea,
Si patimi sfâsietoare,
Ca aburi din lac, din mare
Desertul mi le-absorbea.
Cuprinsul, unde odata

Împreuna-am vietuit,
Si placerea-adevarata
Zilele mi-a îndulcit,
Este un câmp lat, ce are
De vechi si firesti hotare
Un mal catre rasarit,
Iar catre apus o apa,
Ce saduri, gradini adapa,
Ce uda tarmul setos,
Si-n ramuri multe-mpartita
Curge mândra, linistita,
Pe patu-i cel nisipos.
Casa pe-o muche cladita

Singura câmpul domnind,
De umbra neocolita,
O vezi în aer albind.
Sa zic ca a ei zidire
E lucru cu osebire,
Ca e de-o arhitectura
Cap d-opera în natura,
Deloc nu mi-ar parea greu:
Însa aceasta minciuna,
Desi îndestul de buna,
Apasa cugetul meu.
Asadar, iau îndrazneala
Si spui ca adevarat
N-are nimic de mirat.
Dar are, fara-ndoiala,
Tot ce e neaparat.
Spre patru parti ale lumii

Patru ferestre privesc,
Si daca pe tonul glumei
Slobod îmi e sa vorbesc,
Al lor numar, micsorime,
Cu a casei înaltime
Atât nu se învoiesc,
Încât ochiul ce le vede
Cu lesnire poate crede
Ca se platea altadata
Vreo dajdie însemnata
Sub nume de ferestrit;
Macar ca nu mi se pare
Nici undeva am citit,
Ca la vreo întâmplare
Nobilii sa fi platit.
Astfel de naravuri proaste,
Daca vreodata-au fost,
N-au putut fi ale noastre,
Ci-ale norodului prost.
Numai el singur plateste,
Fiind mai obisnuit;
Iar de ce, nici se vorbeste:
Pacatul ar fi cumplit.
Pricina e delicata,
Si prea putin câstigam,
La multimea nensemnata,
Adevarul s-aruncam.
Dar în vorba neplacuta

Ca sa nu ne încurcam,
Si ca nu, din întâmplare,
S-aduc la multi suparare,
Descrierea începuta,
Mai bine sa o urmam.

Aproape de casa-ndata,
Spre miazanoapte s-arata
O biserica smerita,
Un templu dumnezeiesc,
Unde muncitorul vine
Prinoasele sa-si închine;
Unde ruga umilita,
Ca tamâia cea sfintita
Este la cer priimita
De parintele obstesc.
Tot catre aceasta parte,
Un sat putin însemnat
În doua rânduri se-mparte,
Pe linie asezat.
Poezii si proza
În vale se vad desisuri,
Saduri, livezi, alunisuri,
Pe urma ochiul zareste
Un deal ce se prelungeste
Verde si împestritat.
Coastele-i sunt învelite
De vii, de semanaturi,
De tarine felurite,
De crânguri si de paduri.
Muntii mai în departare
Se vad ca tulbure nor;
Vara le e la picioare
Si iarna pe fruntea lor.
Iata, dupa-a mea parere,

Locul atâta dorit,
Unde zile de placere,
Zile scumpe am trait.
Frumoasa singuratate,
Bunurile-adevarate
În sânul tau le-am simtit,
Pace, liniste, viata,
Toate-acolo ma-nsotea,
Si din orice dimineata
Multumirea se nastea.
Daca vreo cugetare
C-o umbra de întristare
Fruntea mea acoperea,
Usoara-i întiparire,
Ca cercul acel subtire,
Ce-atâta din întâmplare
Pe-o unda nemiscatoare
Un vânt cu lina suflare,
Trecea, se pierdea de sine,
S-al firii glas simtitor,
Si ideile senine
Luau iarasi cursul lor.
Adeseori pe câmpie

Departe ma rataceam,
Adesea cu bucurie
În dulci gânduri ma pierdeam.
Simboluri de tinerete,
Fluturi cu vesele fete
Privirea mea o tragea:
Pe iarba în departare
Fluturele parea floare;
Dar când umbletu-mi simtea,
Insectele-amagitoare
Se-naltau, gaseau scapare
Aripile-si scuturând;
Si eu c-o dulce mirare
Vedeam florile zburând.

Nori desi, negri, câteodata
Cerul îl întuneca,
Si ploaia-n ei adunata
Pe câmpia-nsetosata
În torente se varsa;
Apoi razele-i robite
Soarele-ncet desfacând,
Si-n munti, valuri aurite
Norii umezi prefacând,
C-o privire-nflacarata
Lumea el o cuprindea,
Si o mreaja purpurata
Peste dealuri întindea.
Când acea stea arzatoare,

Aproape de-al ei sfintit,
Parea a da sarutare
Pamântului ce-a-ncalzit,
Si, mai întorcând o raza
Ca zâmbet prietenesc,
Sta un minut sa o vaza
Ochii care o doresc;
Ochii acei pentru care
Este cel din urma soare
Ce ei poate mai privesc;
Supus la acea uimire,
L-acea adânca simtire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorinte,
În cugetu-mi multumit,
Slavind o-nalta putere,
Eu ascultam în tacere
Al multor mii de fiinte
Concertul nemarginit.
Si când luna-argintuita,

Albind iarba de pe vale,
Iesea plina, ocolita
De stelele curtii sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, ma opream sa privesc
Cerurile semanate
De globuri nenumarate,
Care, faclii luminoase,
În umbra noptii lucesc.
Prin alunis sufla vântul,

Frunza usor clatina,
Nucii batrâni ca pamântul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasa
A unui ascuns izvor,
Ca o soapta amoroasa
S-auzea în preajma lor.
Curmând adânca tacere
A câmpului linistit,
Un glas cânta cu placere
Un cântec obisnuit.
Ăst glas, aceasta câmpie,
Noaptea care ma-nvelea
Gândiri de melancolie
În inima-mi învia,
Si florile tineretii,
Visuri, nadejdi, amagiri,
Acea ghirlanda-a vietii
T;esuta de naluciri,
Care, câte una-una,
Treptat s-au desfiintat,
Ca frunzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat,
Mi s-arata înainte;
Cu gândul ma întorceam
La locurile dorite,
În valea ce-atât iubeam.
Vedeam livada, gradina,
Poteca ce des calcam,
Parul înalt si tulpina
Unde copil ma jucam.
Astfel în tari departate,
Unde strain te numesti,
De-auzi pe neasteptate
Limba care o doresti,
Limba acea parinteasca,
În care tu te gândeai,
Ce-n vârsta copilareasca
Cu maica-ta o vorbeai,
Oricât de urâta fie,
Aspra, grea la auzit,
Se naste o bucurie
Un ce neobisnuit,
O simtire vie-adânca
În sufletu-ti ratacit,
Si crezi ca te afli înca
În tara ce-ai parasit.
A! daca o provedinta

Asupra mea ar privi,
Daca smerita-mi dorinta
Soarta o ar împlini,
Departe de-ai tiraniei
Tovarasi nelegiuiti,
De cursele vicleniei
De oameni neomeniti,
De tot ce se crede mare
În fapte ce necinstesc,
De zâmbete protectoare,
Care le nesocotesc,
Uitând acea zeitate
Care-n zgomotosu-i zbor
Staturilor înaltate
Le sufla caderea lor,
La câmp, locas de placere,
Eu multumit as trai,
Linistit si în tacere,
Ziua mea as împlini.
La binele ce îmi place,
Si neamului meu doresc,
Pe voi câti puteti a-l face
As cerca sa va pornesc:
As pune mica mea parte,
Silinta-va laudând,
Isprava nu prea departe,
Buna, dreapta aratând,
V-as arata rasplatirea.
S-un înger ajutator,
Si cinstea, si multumirea
Ce inimile aprinde;
Iar celuia ce se vinde,
Un trasnet razbunator.

Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru

Adăugat de: 0741348048

vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.