Soarele nostru - Giorgios Seferis

Soarele acesta era al meu și al tău;
l-am împărțit.
Cine suferă sub mătasea aurie, cine
moare?
O femeie țipa lovindu-și sânul uscat:
„Lașilor,
mi-au luat copiii și i-au sfârtecat,
voi i-ați ucis
privind în seară, c-un aer straniu,
licuricii,
pierduți într-o oarbă cugetare.”
Sângele se usca pe un braț ce se-nverzise
de umbra unui pom,
un oștean dormea sprijinit în lancea
care-i lumina coastele.

Era al nostru soarele, nu vedeam nimic
după aurul broderiilor.
Au venit apoi crainicii istoviți,
murdari,
bâlbâind silabe de ne-nțeles și gonind
douăzeci de zile și nopți
pe-un pământ cu spini,
douăzeci de zile și nopți simțind că sângerează
burțile cailor
și neoprind nici măcar o clipă ca să soarbă
apa ploii.
I-ai pus să se odihnească și apoi să vorbească,
te orbise lumina.
Ei și-au dat sufletul spunând: „N-avem timp!”,
atingând niște raze;
uitaseși că nimeni nu se odihnește.

Urla o femeie „Lașilor!”, ca un câine
în noapte.
O fi fost cândva frumoasă ca tine, cu buze
umede,
cu vene zvâcnind subt piele,
cu iubire.

Soarele era al nostru:L-ai păstrat în întregime,
n-ai vrut să mă urmezi;
și-atunci am învățat aceste lucruri de dincolo
de aur și mătase.
N-avem timp. Drept au grăit vestitorii.



Traducere Aurel Rău

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Giorgios Seferis








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.