Hotărârea uitării - Giorgios Seferis

Stai, trecătorule, în fața lacului liniștit;
marea ondulată și torturatele corăbii,
drumurile ce-nfășurau munți și iveau stele
toate sfârșesc aici, la țăcuta suprafață.

Acum poți să privești liniștit lebedele,
te uită, sunt albe ca somnul nopții,
fără atingeri lunecă pe-un tăiș subțire
ce foarte puțin le înalță deasupra apei.

Îți seamănă, streine, aripile calme
și le înțelegi
în timp cete privesc înmărmuriți ochii
leilor
și frunza copacului rămâne-n tării
nescrisă
și condeiul a străpuns zidul temniței.

Și totuși nu erau altele păsările
care au masacrat țărăncuțele –
sângele făcea roșu laptele pe piatra
drumului
și caii lorfără zgomot ca plumbul topit
alungau forme stranii în bazine.

Și noaptea strângea gâtul lor curbat
care nu cânta căci nu era cum să moară
dar lovea secerând omeneștile oase,
orbiș. Și aripile răcoreau groaza.

Și tot ce se întâmpla avea aceeași seninătate
ca și priveliștea prezentă,
aceeași seninătate căci n-aveam prea mult suflet
ca să gândim
în afară de tăria de-a-ncresta câteva semne
pe pietrele
care-au și atins adâncul memoriei.

Cu noi și cu cei de ieri, departe stai trecătorule,
lângă lacul calm și privești imaculatele
păsări ce-ți plutesc albe zdrențe prin minte
și te fac să trăiești stări trăite despre care
nu-ți mai amintești.

Și nu-ți amintești citind semnele scrise-n
pietre
ci rămâi în extaz, tu și oile tale
care-ți măresc trupul cu lâna lor
acum când prin vine simți un vuiet de jertfă.


Traducere Aurel Rău

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Giorgios Seferis



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.