Pruncul - George Topîrceanu

Un văl de ceaţă albă şi subţire,
Ca un linţoliu străveziu de mort,
Înconjura biserica bătrână.

Şi-n dimineaţa zilei de aprile
Simţeai plutind în aer, pretundindeni,
Fiori, adânci fiori de fericire, —
Prinosul larg al firii, când pământul
În mii de forme dăruie luminii
Belşugul lui puternic de viaţă...
Pluteau spre cer miresme-ngemănate
Căci liliacul tânăr înflorise
Şi crengi plecate ascundeau în umbră
Mănunchiuri de sfioase viorele.

Şi-n dimineaţa zilei de aprile
Vedeai cum stă încremenită gloată
De muncitori şi de femei tăcute
Pe treptele amvonului pustiu.
Iar colo, jos, pe-o lespede de piatră,
În faţa lor sta pruncul părăsit.

Un pumn de ţărnă, o scânteie ruptă
Din flacăra eternă a vieţii...
Şi trupul cald topise bruma nopţii
Ce se-nchega în picături curate
Ca nişte lacrimi reci de muceniţă
Sclipind pe faţa lespezilor aspre.
Părea că piatra neclintită plânge!...



Cum se strângea, înfiorat de frig,
Plăpândul trup ursit de-acum durerii,
Şi faţa-i mică s-o cuprinzi în palmă,
Cum întindea guriţa după hrană,
Cu buzele-i atât de diafane
Ca două foi subţiri de trandafir!

Cum, printre voi, nu-i nimeni, — nici o mamă
Să-şi smulgă-acum veşmântul de la sân?...
O, ascultaţi micuţul glas cum plânge.
Cum cere pruncul partea lui de soare!
Dar unde eşti, să-l vezi acum, pierduto,
Femeie, tu, de trei ori blestemată!...

Te-o blestema bastardul fără nume,
Nevinovatul osândit să moară
Când nimănuia n-a cerut viaţă, —
Şi când întâiul vânt de patimi grele,
Din lumea rea, porni-va să-l doboare,
Te-o blestema copilul trist şi palid
Că n-are cui şopti, cu lacrimi: "mamă!"

Te-i blestema tu singură odată,
Ducând povara vechiului păcat,
Zadarnic vei întinde după sprijin
Tremurătoare braţe istovite, —
Şi pânza neagră-a gândurilor tale
Cerni-va golul nopţilor târzii,
Că nu-i avea nici trista mângâiere
Să gemi plângând: "aveam flăcău acum!..."

De ce nu vii să ţi-l ridici în braţe?...
Cu mânile de muncă sângerate,
Să curmi ţărâna şi să-i cauţi hrană,
Râzând să lupţi, — să plângi învingătoare,
Să-nfrunţi apoi dispreţul tuturora,
Nevrednicul dispreţ al celor slabi, —
Şi mândră, cu privirile senine,
Punând un braţ pe umăru-i puternic,
Tu să-l arăţi atuncea lumii-ntregi:
"Copilul meu, — al meu ş-al nimănui!..."

*

Dar iată, — gloata-ncet se risipeşte...
Posomorât, în vinete veşminte
Un om s-apleacă şi ridică pruncul, —
Apoi cu paşii rari şi grei se duce...

Iar soarele, însângerând altarul,
Se ridică din ceaţa dimineţii
Şi razele, sclipind tremurătoare,
Cădeau pe faţa zidurilor aspre,
În dimineaţa zilei de aprile,
Cădeau ca pe-o ruină...

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: George Topîrceanu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.