Cubul negru - George Bacovia

Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.
Orașul mic dormea în noaptea lui...
Acasă, un plic alb, la aprinsul lămpii, apăru pe podele lângă ușă, în tăcuta odaie, unde stau de mult fără să fi avut nici o corespondență de nicăieri.
Am deschis plicul, și pe cartonul negru-mat era scris cu alb:
"Vino pe podul de fier, mâine la ora 3 d.m."
M-am gândit să nu mă duc. Cum, însă, în noaptea aceea eram cu totul nimicit de viața reală, invitația aceasta mă lăsă indiferent părându-mi chiar un lux, bun de emoții bizare pentru alții.
A doua zi, însă, eram pe pod. Un domn și o doamnă în negru; ei mă conduseră repede la o trăsură care aștepta.
Trăsura porni cu noi, iar ea, zâmbind, puse pe fața mea o mască, prin care nu vedeam nimic.
Când ea îmi ridică masca, eram într-un salon larg, vechi, dar bine luminat; afară era noapte.
Peste puțin timp, am luat toți câte o baie parfumată și, înfășurați numai în cearșafurile albe, am revenit în salon.
Nici un alt om nu apăru; tot palatul dormea... trebuia să fie mai mult de miezul nopții...
Figurile noastre erau palide și tăcute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac.
Cu un gest nervos, ei stinseră atunci lumina, și prin întunericul adânc ridicară un oblon secret, tăiat în podele, într-un colț al salonului.
Un pătrat de lumină venită, din subsol, apăru deodată în colțul acela al podelelor.
Prin vorbe abia șoptite, cearșafurile alunecară de pe noi. Nuduri din ziua de azi...
Ea, cu părul desfăcut, dispăru cea dintâi, în lumina pătratului deschis; coborând și noi, capacul fu tras.

*

Un cub negru, sub sol, capitonat cu catifea neagră, ne înconjura între podele, plafon și pereți; nici o fereastră.
În plafon ardea un lampion care lăsa o lumină violetă în acest cub al uitării, iar într-un colț al cubului, o sobă ascunsă în zid alinta nudurile noastre cu o căldură moleșitoare...
Noi stam culcați pe catifeaua neagră, sorbind arome negre, din trei pahare negre.
Ochii se priveau simpatic, aprinși...
- Cântă, zise el...
Și ea luă ghitara neagră și începu, cu o voce stinsă, poema corbului din Edgar Poe.
Refrenul "Niciodată, niciodată" se pierdea abia șoptit, și ghitara tăcu.
Noi beam arome din trei pahare negre...
- Dansează, zise el...
Ea se ridică în lumina pală, violetă... O frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală... Dansa fantastic, leneș, decadent...
Printr-o spirală, ea căzu lângă noi, ca o stea în cubul negru...
Noi beam în cubul negru, în fumul țigărilor, ce ne învăluia, iar lampionul arăta sfârșitul unui veac.
Eram și mai tăcuți...
Deodată, lumina fu stinsă, și umbra lui Karl Marx apăru în noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.
Un țipăt isteric ieși din pieptul lor. Cu brațe nervoase, mă încleștară, și o ploaie de sărutări bizare ne adormi profund în acel cub negru al uitării...

*

Cu aceeași mască fui condus a doua zi; la același pod ne-am despărțit.
Spuneau că mâine vor pleca pentru totdeauna, și că veacul nostru s-a sfârșit.

(din Bucăți de noapte, 1926)

vezi mai multe texte de: George Bacovia



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Cu drag am să mai aduc și alte texte scrise de George Bacovia.
Mulțumesc pentru apreciere și popas :)
Adina Speranta
sâmbătă, 09 mai 2020



O prima data cand citesc textul. Mi se pare genial. Multumesc.
Anisoara Iordache
marţi, 05 mai 2020