Treptele iertării - Geo Dumitrescu

Greşim în fel şi chip, e omeneşte -
doar cine nu trăieşte
nu greşeşte...
(Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Când eşti între ai tăi,
să ierţi, e cu putinţă, orice lucru -
nu e păcat, greşeală, neajuns,
iertare să nu merite cumva...
Când eşti între ai tăi, de bună seamă -
duşmanului, nimica să nu-i ierţi!...

- O, suflet de cristal, îi răspunsei,
e cu putinţă, deci, să ierţi orice -
dar ce e cu putinţă, te întreb?...

Şi-aşa, purtat de el, pornirăm,
urcând şi coborând,
pe nişte-nchipuite trepte,
pe scara-nchipuită a-ndurării.

- Să-l ierţi, zicea,
pe cel ce fără voie te-a lovit,
pe cel ce, prost ţintaş,
te-a nimerit în plin, ochind alături.
Să-l ierţi pe cel ce cu stângacea-i mângâiere
un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă,
pe cel ce te-a lovit
de frică, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trăi,
ca din avântul orb, elementar,
cu care explodează mugurii-n April.
Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură
îl poţi ierta -
de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi,
ajută-l tu din coaja ei să iasă,
aşteaptă-l
într-o zi,
şi-o va lăsa pe-un gard:
pestriţă, veştedã armură,
din care fluturele a scăpat.
şi mai uşor îl vei ierta, fireşte,
pe cel ce vrând
o scamă de pe şapcă să-ţi alunge,
în râvna-i binevoitoare,
îşi vatămă şi ţeasta, din greşealã...
Să-l ierţi pe cel ce-şi cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepăsare,
dintr-o umană pricină, meteahnă...

Chiar când ţi se apropie de gleznă
murdar şi pofticios şi-ntărâtat
ceva ce-abia mai seamănă a om,
ci mai curând a colţ de lup aduce
şi-a rât de râmător,
murdar şi pofticios şi-ntărâtat,
să-l cruţi e cu putinţă, dacă vrei,
şi să nădăjduieşti
că poate e o vrajă, cine ştie,
că poate se va da de trei ori peste cap
şi-n om se va preface iarăşi...

- Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!...
Să ierţi atât înseamnă să fii slab,
să ai nevoie însuţi de iertare,
să presupui că vei avea nevoie...

- Nu! Pentru toate poţi avea-ndurare
şi drept e să o ai, şi omenesc.
nu slăbiciune-i asta, ci tărie,
căci crede-n om, se bizuie pe timp -
ne-ndurătorul e un pesimist,
un suflet acru, neîncrezător,
şi temător de oameni şi zbârcit...

Deci, iartã-i omului umanele greşeli! -
tot ce-i uman nu e străin de om.
Mai fă un pas,
fugi şi mai mult de jungla-ntunecată,
de sângerosul "dinte pentru dinte" -
filozofii de robi şi de barbari!...
Să ierţi cum iartă ţărmurile mării
bătaia valurilor spumegânde.
Să ierţi cum iartă pasărea când zboară
din mâna celui ce-o ţinu captivă,
cum piere-n cărămidă rezidită
amara amintire a caselor surpate...
Să ierţi cum iartă firea.
Să ierţi cum iartă via a grindinii bătaie -
răzbună-te în bobul ce-a rămas
şi fã-l mai greu, mai rumen şi mai dulce
şi-adună-n el tărie şi mireasmă...

Dar să nu-ntorci obrazul celălalt,
al sclavului duios,
împătimit în viciul umilinţei -
nu bucuros să ierţi, ci necesar,
nu cu mărinimie, amorţit
de lâncede efluvii ancestrale,
ci dintr-o bărbătească, gravă,
şi limpede nevoie creatoare,
încredinţat adânc
că omul e în stare de mai bine...

- Prea bine, zic, prietene, să ştii
că pot să mă-nvoiesc uşor cu tine
în ce priveşte pragul omeniei.
Da, iartă-i omului umanele greşeli,
când dincolo de-o vinã
nu e alta,
când cel ce te-a lovit
a dat în tine,
nu în ai tăi,
nu dincolo de tine,
nu în ungherul unde-ţi ţii comoara
(un steag, o hartă, o fotografie,
un cântec, o medalie de bronz...)

- O, negreşit, răspunse,
doar ţi-am spus:
duşmanului nimica să nu-i ierţi!
Dar cu ai tăi să mânui altă lege -
să ierţi e cu putinţă orice lucru,
să ierţi,
chiar când te doare
(şi mai ales atunci),
chiar când ţi s-ar părea cu neputinţă,
chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura,
măsura legiuită a-ndurării:
nimic nu se plăteşte mai adânc,
mai drept
şi mai covârşitor,
decât iertarea simplă, omenească...

- Aşa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare şi ceva ce nu se iartă?

- Rămân destule, vai! Tu stai şi-alege
cu-adâncă luare-aminte,
nu greşi! -
mai bine laşi să treacă de la tine...

- Aşa e! zic. E drept ce spui. Rămân
mult prea destule grelele păcate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurării.
Să ierţi, cum spui,
să ierţi în fel şi chip,
dar uită-te în palma ce-a lovit:
şi de-ai să vezi în relieful sincer,
pe albia adâncă dintre linii,
o urmă inelară,
o bătătură galbenă, ciudată,
să ştii că e o urmă de arginţi,
să ştii că lovitura fu plătită...
şi asta să n-o ierţi!
O, asta niciodată să n-o ierţi!

Să-ţi lepezi îndurarea ta de om
şi să te dai de trei ori peste cap
în fiară prefăcându-te, feroce -
un urlet cosmic să slobozi
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeaşi crâncenă nedumerire,
cu-aceeaşi grea durere
a primului învins prin mişelie,
a celui dintâi om trădat din lume,
şi să loveşti
cu-aceeaşi disperată hotărâre
cum ai sări să-ţi scapi din flăcări pruncul!
Retează mâna cu stigmat, mârşavă,
să nu mai poată da,
să nu mai poată să primeascã,
chircită-n veci să zacă în ţărână
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiară...

şi amândoi am spus atunci aşa,
am spus, aidoma gândind,
de sus,
pe scara-nchipuită a-ndurării,
nemaifiind vreo treaptă cu putinţã,
am spus, strigând din vârful ei,
cu vocile-mpletite-n jurământ:
Să-l ierţi pe cel ce te-a lovit...
Trădarea să n-o ierţi!
Pentru nimic în lume să n-o ierţi!

Adăugat de: mustang

vezi mai multe poezii de: Geo Dumitrescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.