Pământul dublu - Gabriela Melinescu

Este aproape de miezul nopţii
şi stau întinsă pe spate simţind
cum aerul planetar îmi zguduie carnea,

vertebrele mi se înalta precum penele din aripi,
totul devine albastru şi se deformează apoi ca un nor
care-şi schimbă formă în adâncul cerului.
Din materie în nouă ţesătură a pământului
sunt împinsă eu.
Totul se zguduie, ca un om beat,
sar înainte şi înapoi,
pe distanţe mari între două cursuri de apă,
doi munţi, două constelaţii,
între ceea ce a fost şi ceea ce va fi.
Dublul se arată ca o pânză de păianjen
care aşteaptă o fiinţă vie ca să trăiască.
Se schimbă vidul cu preaplinul,
ceea ce are formă cu ce e lipsit de formă,
pentru a trăi la mijlocul nopţii.
Dublul se arată:
Tu eşti eu şi eu sunt tu!
Atunci văd că tiara se potriveşte numai pe capul celuilalt
şi inelul pe degetul care nu e al meu.

E aproape de miezul nopţii şi pământul a trecut în altceva.
Păianjenul şi-a înghiţit perfecta lui pânză ca mâine s-o reconstruiască în amănunt, cu firele din nervii unei fiinţe vii.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Gabriela Melinescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.