Munții - Gabriela Melinescu

Cu o înțelegere pe chip trecătoare ,
stau în picioare învinsă,
din zidul munților iese uneori un câine, alteori o mână,
ca și cum s-ar azvârli în afară
o apă curgătoare.
Apoi se vindecă scoarța pământului
și rămânem închiși în afară.
Mă trezesc
cum lucrurile risipite încep să dispară.
Munții mă obligă să mă uit în sus
ca pe un slujitor mă-ngenunche,
le privesc unghiile lor de os
din care trupul în toată bezna se umple.
Calc pe întinse cumpene,
sunt capătul unui echilibru total,
doresc o apă să mă arunce
în aripile unui animal.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Gabriela Melinescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.