FloricaGhigeanu - creaţii proprii

Privind marea liniștită, fără trecut, fără viitor,
Uit de ironiile vieții mele venite întâmplător.
O lacrimă sub geană nu are egalitate.
Un cuvânt se pare acum uitat: demnitate.

Infinitul Îl găsim în Bunul Dumnezeu.

El a creat lumea și o va iubi mereu.

Când îngerii porțile cerului ți-au deschis
Ea te aștepta liniștită la umbra unui vis.
Iubirea năvalnică s-a spart ca valul de recif.
Mereu fiecare sfârșit aduce un nou început.

Rotește-ți privirea în Capela Sixtină
Și vezi frumusețea în esența ei pură.
Omul poate ajunge la divinitate
Numai cu ajutorul inteligenței sale.

Viclenia și imoralitatea au făcut casă bună,
Spinii minciunii au fost vehiculați delicat.
Acum știu de ce raiul pustiu o să rămână,
Iar adevărul, ca un păcat, va fi greu de suportat.

Iubirea este ghemul magnific al fericirii
Cu firul tors din fuiorul divin al luminii.
Splendoarea vieții a fost dăruită de Iisus
Asigurându-ne că nu va fi niciodată apus.

Sta pe nisipul mării sumbră și tăcută cu ochii plecați, obosiți.
Avea un aer rătăcit, nu se ferea să ascundă un suflet chinuit,
Visa la o dragoste imposibilă. Apa îi înghițise marea pasiune.
O linișteau glasul furtunii dezlănțuite și valurile sinistre înspumate.

Vaporul aluneca ca o fantomă pe Dunărea liniştită.
De pe covertă admiram şesul îmbrăcat cu mii de flori,
Aveau culori din ochii şi sângele vărsat al luptătorilor ce au plecat.
Aici s-a surpat malul până când Icoana Sfântă singură s-a fixat.

Voinicul codrilor de aventuri fiind mânat,
A uitat de preafrumoasa ce l-a adorat.
Reîntors bătrân, un rug de mure la zgâriat.
Își avea seva din ochii ce au iubit curat.

Cândva se scria despre adultere,
Despre iubirea femeilor decăzute.
Mentalitatea veche este știrbită,
Iar alta nouă încă nu există.