5.1   Zohakk (șăhia lui a durat o mie de ani) - Firdousi

Zohhak stăpâni pe tronul şahilor o mie de-ani ;
lumea-ntreagă-i se supuse, şi-astfel vremuiră vremi.
Datinile de ispravă, rând pe rând, s-au irosit,
şi-au rămas să-şi împlinească poftele cei păcătoşi.
Sub dispreţ căzu virtutea, şi urcă magia-n cin,
bunul simţ îşi trase vălul, vițiu-n plină zi ieși.
Divii se-mputerniciră în a face rău oricui,
şi-ndrăzneai doar pe şoptite despre bine s-aminteşti.
Smulseră două mlădiţe din seraiul lui Geamşid
limpezi, tremurînd ca frunza plopului, două surori,
ale lui Geamşid copile. Amândouă-s diadem
pentru fruntea frumuseţii preafrumoaselor făpturi !
Una Şahrinaz pe nume, şi cealaltă, Arnavaz,
după văluri amîndouă: chip de Lună răsărind.
Le târâră în haremul lui Zohhak, să i le dea
gâdinei cu cap de şarpe, care doar pe rele căi,
în magie şi desmăţuri ticălosul le-ndrumă,
că el nu punea la cale decât dragostea de rău,
nimicirea şi omorul şi pârjolitorul foc...
Bucătaru-n orice noapte îi aduse în serai
câte doi flăcăi: o dată din umili părinţi născuţi,
şi-altă dat' din neamuri bune, leac să-i facă lui Zohhak.
Îi ucise și le smulse creierii bucătărind
pentru cei doi şerpi: bucate. Mai erau în ţară-atunci
doi neprihăniţi (de viţă) din străvechiul neam Parsi:
unul, Irmail, adâncul, se numea iar celălalt
Guirmail, clarvăzătorul. Se-ntîlniră într-o zi
şi de câte sunt în Lună şi în Soare şi-au vorbit,
despre şahul strâmb şi oastea-i, despre crâncenu-i nărav
demn numai de-ntunecimea-i. Unul dintre ei a zis:
„Noi datori suntem prin arta de-a bucătări, la şah
să ne furişăm şi-un mijloc să-ncercăm a dibui
din cei doi meniţi pierzării, zilnic, unul să scăpăm.''
Și cum ziseră, făcură, şi de-ndată au deprins
arta de-a găti bucate şi-a le potrivi la gust.
Și atunci cei doi prieteni ageri şi prevăzători
bucătari la şah intrară, bucurîndu-se-ntr-ascuns.
Când a fost să verse sânge jertfelor, şi dulci vieți
să le smulgă bucătarii, le aduseră târâş
doi flăcăi în floarea vârstei prinşi de paznici ucigaşi,
care-n brânci îi azvîrliră jos cu faţa la pământ.
Inima în piept se strânse meşterilor-bucătari,
ochii le-notară-n sânge, capul greu se-nvârteji
de dorinţa răzbunării. Se ţintiră, ochi în ochi,
şi-i cuprinse mare scârbă de cruzimea celui şah.
Doar pe-un tânăr doborâră (mijloace n-aveau de-ales)
creieri omeneşti cu creieri de berbec amestecând.
Celuilalt viaţa, ei, frăţeşte, i-au şoptit :
Pierde-ți urma-n mare taină; caută să te fereşti
de-a rămâne-ntr-o cetate unde oamenii sunt mulţi;
partea ta în lume fi-va muntele, deşertul gol."
L-au scăpat, capul unui josnic dobitoc,
şi gătiră o tocană pentru cei doi negri şerpi.
Şi-astfel izbăviră tineri, cam treizeci pe lună și
a-adunară două sute; iar cei doi, vreo câteva
oi şi capre le dădură (tinerii nebănuind
cine le trimite darul) şi-i mânară în deşert.
Din aceşti fugari se trase neamul kurzilor' nomazi,
care nu-şi durează case, cortul este casa lor,
care în adânc de cuget nu se tem de Cel-de-Sus.
Dacă Zohhak, desfrânatul, pizmuia pe un viteaz,
îl și trimetea la gâde şi din urmă îi striga:
„Faci cu divii cârdăşie !" Cel ucis de-ar fi avut
vreo fecioară-n frumuseţe fără seamăn, după văl
ascunzîndu-şi neprihana nurilor fără cusur,
sclavă şi-o făcea degrabă. Vrednic nu era de şah,
şi călca-n picioare pravili, căci nimica sfânt n-avea.

Notă explicativă :

Persanii, după obiceiul lor, au înglobat în familia Kaiumers şi dinastia arabă reprezentată prin Zohhak tradiţia eposului iranian.


Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi