Infern și glorie - Federico Garcia Lorca

Alb de nea, până departe,
vălurit se odihnește.
Eulalia, din moarte,
trupu-i de cărbune-și plimbă
aerul de-l înnegrește.
Noaptea ștreangului lucește,
Eulalia e arsă
în copac. Și vopsitorii
din oraș cerneala-și varsă.
Înnegrite manechine,
din croitorii aduse,
umplu câmpul de zăpadă
în lungi șiruri de suspine
prin liniștea mutilată.
Ninge iarăși și, de creangă,
Eulalia albește.
Escadre de nichel mușcă
din trupul ei, tâlhărește.

Peste cerurile arse
un potir de-argint răsare,
printre murmur de pâraie
și cânt de privighetoare.
Ferestre, se luminează.
Eulalia-i mai albă
decât albul! Și cuvântă
îngerii și serafimii
pe sus: Sfântă, Sfântă, Sfântă.




Traducere Darie Novăceanu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.