Dacă pe morminte răsare speranța - (Ha a sírokon hajt ki a remény) - Farkas Árpád

(Traducere de Csata Ernő)

Stau pe Dealul Cimitirului: ultima bunică e moartă.
În jur, mica oaste: toate suflarea satului,
ce abia numără patruzeci de case,
cu priviri roase mărșăluind în haine de sărbătoare,
căci aproapele, în grija seculară a venit printre ei:
pe mașină cu zarvă, în coșciug,
tanti Erzsi de 88 de ani, e aici,
căreia în zece ani lipsă, degeaba i-au crescut
în creier și-n curte scleroză și iarbă,
în sfârșit în micul sat de lângă Nyikó s-a reîntors
în inima îmbătrânită, zbârcită a satului Nicoleni,
de unde sfârșitul de secol a trimis în lume
de trei ori mai mulți copii, câți locuiesc acum,
ducându-i așa departe, că nici cei vii nu nimeresc
acasă, darămite morții.
Apoi, o așteaptă și pe ea, ca o floare, pioșenia printre mâinile împreunate, trezindu-se amintirile comune
din verile cu clacă, armane cu zarvă, anii chiaburești
și din euforia petrecerilor tresare căldura-lumina
pâlpâitoare a obștei satului; și iată:
toți bărbații din sat: toți cei doisprezece
între cincizeci și șaptezeci de ani (Kőmíves Kelemen de azi?)
sapă cu trudă, groapa văduvei Farkas Jánosné,
născută Kibédi Erzsébet,
parc-ar săpa fiecare propria groapă,
ca și cum ar crede:
că din corpul lor ce se destramă, se va crea
pământul comuniunii eterne.

Stau pe Dealul Cimitirului, vântul îmi ciufulește
părul, căutând și el: oare ce gânduri se învârt
în capul omului de patruzeci de ani, în timp ce
o îngroapă pe ultima bunică, atingând vârsta
de ruptură între generații a bărbatului;
și îmi îndoaie sub buze o creangă ca un microfon
de iscodire de gânduri tainice, de interceptare a sunetului mut din inimă:
ce ai făcut dumneata sub aversele de argint
ale ultimelor patru decenii, cum te-ai ascuns
de calul Sfântului Mihail, că ai scăpat așa întreg,
când colo strămoșii deja la douăzeci și șase de ani,
la treizeci și doi de ani,
s-au acoperit cu marmura operei de viață;
ar fi meritat și ce rost ar fi avut de altfel,
scăpând din mâinile milostive ale providenței
și-a luminat nopțile cu fulgerele foilor albe,
fredonând noi cânturi de șamani, devastând
cavourile scufundate,
implorând cu priviri de laser oasele străbunilor
din pământ,
care, iată, se clatină și se cutremură în continuare,
sugând ca buretele, mulțimea celor vii;
ce rost a avut versul de martie și iulie,
dacă după vară și așa a venit toamna,
și după iarnă, în mai, viscol de zăpadă,
apoi implorarea Zăpezii pentru dumneata,
și vorba bună într-o viață posesivă brumată,
înzăpezită,
dacă spre patruzeci de ani, încet te lasă cei vii,
părtașii;
pe rând, fetele cu glezne sclipitoare,
și prieteni volatili se bagă-n pământ sau în ceață…;
zăngătul, galopul, pârâitul biciului pe pielea dobitocului bastard,
domolire-n cânt, gângurit-n vers -, la ce a fost bun?

Stau pe Dealul Cimitirului și le spun crengilor
spioni cu urechi de frunze, vorbind în vânt:
întrebări iscoditoare, nu mă sâcâiți! -:
n-am fost poet eu; doar mi-a fost teamă.
Mi-am temut frumos acești patruzeci de ani,
căci m-au născut și pe mine copil cu piele zbârcită,
zbierând, dârdâind,
m-au acoperit cu cântec de leagăn pufos,
și-mi era frică: să nu piară cântecul cald de sus;
am ridicat coșar din știuleți, cetate din nisip;
nu s-ar prăbuși! – fredonând vrăji ținându-mi respirația; m-am îndrăgostit de o fată mică,
subțirică: ,,să mă iubești și tu, Zsuzsanna!’’ –
mârâind am tremurat pentru ea;
am urcat panta de la Nagyszoros, unde în vârf,
sus pe Dealul Cimitirului Soarele ardea,
și mă ținea noroiul,
și m-a cuprins zăpada!
cu cuvinte încurajante, de hulire-implorare,
tremurând m-am târât la lumină;
nopți au venit, camerele mele s-au împădurit
prin trosnete de crengi, mârâit de fiare în mobilier,
și din robineți, fiare de junglă au zbierat;
m-am speriat și de fluturele apărând subit,
de serile ce pe umeri s-au prăbușit,
și mi-am pus în față hârtie: opaiț!;
lumea s-a lărgit, pământul și cerul s-au umflat,
din inima Ardealului am zărit mări și planete îndepărtate,
și că Soarele n-ar răsări: am tresărit;
pielea încărcată pe dinăuntru cu tezaur lucios,
e bronzată!; și dacă au zornăit cuțite împotriva mea,
m-am temut pentru luncă: cât doarme o lasă roua,
pentru stejar: că în vis se răstoarnă;
n-ar observa lucrurile fără mine,
dacă s-ar întâmplă cu ei minuni?;
m-am temut pentru ținutul încărcat de suflete:
dacă are taine, în vis să nu vorbească!
căci va porni odată un fir de iarbă, răpind
singurul zâmbet al mamei, așa cum s-au dus
bunicii, cu valul lanurilor ondulate, ogoarelor crestate,
deja, numai mormintele sunt geamandurile -,
și ca furnicile acre de pe mormânt
să nu-mi amorțească limba mută,
cu gât înroșit neîndoliat,
cu gura rănită am fredonat cuvinte dure, amărâte,
verbe cu frunziș verde,
cu inimă bătându-mi cu putere,
cum cel ce noaptea fluieră printre morminte;
dar poet n-am fost, poet, eu nu;
am cântat doar din teamă împotriva terorii,
cu crezul sudorii celor doisprezece gropari,
cu speranța afurisită a comuniunii
oprindu-mă aici pe Dealul Cimitirului,
huind împotriva vântului:
a se teme cu curaj! Și a trăi. A trăi.

Adăugat de: haver

vezi mai multe poezii de: Farkas Árpád



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Bună ziua!
La biografia poetului se poate menționa, că a murit în 07.02.2021., în data de 10 februarie a fost înmormântarea la Sfântu Gheorghe.
Cu stimă,
Csata Ernő
haver
vineri, 12 februarie 2021