Vioara - Eusebiu Camilar

Din ce copac fantastic, din mari si vechi paduri,
Ti s-a durat vioara cu timpul în nervuri –

Ca de ridici arcusul, usor, ca la un semn
Se redesteapta timpul încremenit in lemn?

S-a-ngândurat o clipa obrazul diafan:
Simteai ca-n lemn vioara cuprinde un ocean!

Din vastele-i întinderi profund sa poti sa cânti,
Îti trebuie furtuna grozava sa-l framânti...

De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcusul tau sa miste oceanul necuprins?

De-acum voi sti: adese când treci, tu porti solemn,
La subtioara timpul, încremenit în lemn.


vezi mai multe poezii de: Eusebiu Camilar








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Un dor de vioara, s-aprinde in mine.
Arcus cari se frange aieve-n simtire -
O, tu, fericito, sfasiata-n straine lumine,
Reda-ma in tot ce ma strange-n maiastra-ti lucire!..

Th3Mirr0r
th3mirr0r
miercuri, 06 mai 2015