Zorile - Eugen Jebeleanu

6 august 1945

Senină dimineaţa ... Acum pornesc la drum
cu spiţele de soare speranţele. Acum
foşnind îşi spală marea mătăsurile-albastre,
din care ţărmul smulge lungi broderii de astre ...
Acuma se deşteaptă oraşul şuierând:
--- Te pomeneşti că-s oameni ce-n pat or mai fi stând!
Hamalii unde-s? Ziua nu se năştea din noapte
când ei porniră-n cârcă ducându-şi câte şapte
poveri cu şapte turnuri de fier zăcând pe fier ...
Şi unul înainte cânta, zâmbind la cer ...
Acum din scoica roză a beznelor ies zorii ...
În vuiet de metale, acuma muncitorii
nasc fulgere, cascade, şi strâng tăcuţi din dinţi
sub ploile de stele ce-i cărunţesc, fierbinţi.
Ca de-un galop, sonore, pavajele răsună.
Trec mamele cu pruncii-n spinare, împreună.
şi boncăne galenţii de lemn, ducând spre munci
femeile grăbite, cu somnoroşii prunci.
E dulce greutatea, şi mică eşti, distanţă,
când ştiu că în spinare povara e speranţă ...
Speranţe se-ntretaie cu zorii prin oraş:
speranţe fără margini, cu pasul uriaş,
speranţe mici ce-ajută să te mai ţii în viaţă,
speranţe-iederi care în jurul tău se-agaţă,
în zori, iar către seară te părăsesc din nou.
Speranţele tăcute, speranţele-ecou,
speranţele crescute cu pruncii-o viaţă-ntreagă,
tari rădăcini, speranţe care de viaţă leagă ...
speranţe zămislite de ochi de muribunzi,
nespusele speranţe pe care le ascunzi,

Speranţe ... Mutilatul, ieşind din vis, tresare
şi-i tot pe-o rogojină, şi tot fără picioare.
Şi-ar vrea în vis să-noate din nou, şi să viseze
ce nici în zorii-aceştia nu i-au trimis : proteze.
Şi plânsu-n gât îi suie, dar îl sugrumă : nu !
Şi-l doare amintirea picioarelor acu …
Se vede-ntreg în lupte ... război ... în Filipine ...
E el acel ce-aleargă? şi-aleargă pentru cine?
Şi-n urmă prăbuşirea ... spitalul ... şi apoi ...
Oh, unde-i cel ce teafăr plecase la război?
De-atunci, în el se zbate un zumzet ca de muşte,
întunecate gânduri ce-aşteaptă doar să muşte
şi care şi acuma greoi îi dau ocol ...
Priveşte mutilatul, tăcut priveşte-n gol ...
... Dar pe tavanul negru --- minune! --- creşte-o pată
de soare, cât o frunză de toamnă legănată,
o pată de lumină, uşoară ca un duh ...
--- E soare bun afară şi-albastru în văzduh ...
Şi mutilatu-acuma privirile-şi aţine
spre frunza-i de lumină, şi parcă-i e mai bine ...
I-anină-un strop de soare, pe frunte, în sălaş ...

Speranţe se-ntretaie cu zorii în oraş …

Acuma, ambulantul, bătrân din cale-afară,
ce n-a mâncat nici dânsul şi nici nepoţii-aseară,
şi-orezul în bomboane-aurii l-a prefăcut ---
şi-mpinge căruciorul şi iese la vândut.

Pe biciclete-n goană, în gură cu o goarnă,
trec slugile la treburi, revin şi iar se-ntoarnă,
ca nişte îngeri negri căzuţi, dar căutând
în pulberea din zare Speranţa tremurând ...
Departe, unde munţii împăduriţi şi-arată
spinarea sub lumina de toamnă argintată,
în inima pădurii, acolo unde nu-i
nici zi şi nu-i nici noapte, şi n-ai putea să spui
dacă-i afară soare sau se întinde bezna,
lumini fac tăietorii însângerându-şi glezna.
Le sângerează talpa, un cer de bătături,
le sângerează pumnii pe iuţile securi.
Sub piele, omoplaţii lucesc ascuns ca nişte
securi, ce pot toţi codrii pământului să-i mişte ...
Şi dârele de sânge-n pădure fac cărări,
Şi iată-acum şi zorii vin după ei călări ...
Cum ar putea în beznă tăind să-nainteze
de nu ar fi aceste lumini de-a pururi treze
ce scapără din sânge, din pumn, din ochii strânşi,
din cremenea izbită de pumn, din ochii plânşi,
şi care, istovindu-şi puterea, fac să-nvie
din arborele negru cosit de fier, făclie,
din noaptea izgonită --- un răsărit trufaş? ...

Speranţe se-ntretaie cu-nsângeraţii paşi ...

În mare despicându-şi cărare, bărci se-avântă
şi fiecare barcă-i lăută care cântă.
Şi muţi, sau împletindu-şi cântarea cu a lor,
pescarii-şi desfăşoară năvodul lucitor
ce-n gândul lor se-ncarcă de-o pradă grea cum nu e
şi nu va fi vreodată sub soarele ce suie.
Că-s pânzele zdenţoase pe putredul catarg?
Le peticeşte cerul cu-albastrul lui în larg ...
şi poate că din marea ce sălbile îşi sună,
în asfinţit sui-va un templu ud de lună
din care-o să se-audă mângâietor un glas:
--- Ţi-e greu năvodul astăzi ... poţi face un popas ...
Vezi, sînt şi zile-n viaţă ce trec fără de jale ...
Te du la tine-acasă, bătrân şi frânt de şale,
şi-umflatele picioare întinde-le cât vrei,
şi dacă simţi că truda te ţine în bordei,
că tremuri din tot trupul când mâna pui pe plasă,
şi că ţi-ar face bine de-ai sta o zi în casă
şi ai rămâne-alături de-ai tăi o zi, --- rămâi
cu toţi copiii-n preajmă veghind la căpătâi ...
“Copiii ...”

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.