Visul negustorului - Eugen Jebeleanu

Toamnă şi frunze de aur ...
frunze picând
pe două case de fier,
pe două case de bani
ce cresc ne-ncetat.
Creşteţi, oh, creşteţi
până la cer
fermecătoarelor!
Stelele-au zimţi ...
ce scăpărătoare monede fără stăpân!
Sună văzduhul întreg tulburat:
Le va-ngropa şi pe ele-n tezaur!
( Taci! Nu te priveşte!
Unde-s contabilii? Uite, începe să plouă ... )
Şi cade o ploaie
pe una din case,
duruie-o ploaie de oase,
de cranii, de tibii
( Se-ntorc de pe câmpul de luptă.
Cine spunea că n-or să revină? )
şi e un ropot de tobe, de tobe,
de cranii, şi tobe,
şi osemintele galbene-au luciu de aur ...
şi tobele bat, şi ropotul
ploii tot bate, tot bate,
şi osemintele toate
în ropot de tobe căzând,
pe-acoperişul casei de fier,
cum îl ating
se preschimbă-ntr-o ploaie de aur,
într-o fecioară ploaie de aur
cu plisc de erete,
cu plete învăluind, şerpuitoare,
casa de fier,
luceşte-o emblemă de aur
pe care stă scris:
„DE NEDOBORÂT!”

Şi lin,
cum ai purta
din creştetul cerului
pân’ la pământ
un piepten de ape,
ploaia se mută lucind pe cealaltă casă
şi – melodioasă acum – începe să cânte
cu altfel de glasuri,
şi cade pe cealaltă casă de fier ce creşte întruna
o ploaie de-orez şi de perle,
o ploaie cu stropi de orez şi de perle,
de-orez şi de lacrimi,
de lacrimi şi perle,
de lacrimi, de lacrimi, de lacrimi,
şi casa de fier le bea
şi tot creşte spre stele,
tot creşte ca sora ei bună ...
Şi-orezul, şi lacrimi, şi perlele,
căzând pe acoperişul
casei de fier, se preschimbă
într-o fecioară ploaie de aur,
fără ochi şi fără urechi,
păzind cu ghearele-i
casa de fier ...
Şi-adânc îngropată
în pieptul de fier
al casei de bani,
o emblemă
de aur
arată cuvintele:
„DE NEDOBORÂT!”

Surde brâie de piatră
păzesc colosale
ca nişte mamuţi
grelele case,
în vreme ce-o muzică
de milioane
de neobosite maşini foşnitoare
de calculat
ţese-o maramă de cifre şi semne
cetăţii ce, bând ploi de aur,
se-avântă mereu, să soarbă şi stelele ---
şi muzica, iată, şopteşte şi ea
stăpânului caselor negre
aceleaşi tainice vorbe:
„DE NEDOBORÂT!”
„DE NEDOBORÂT!”

Un crâncen atlet
cu cap de granit,
nepăsător,
cu muşchi ondulând de monede,
stă-ntins de-a curmezişul cetăţii
ca un al doilea zid
şi-n ochii lui se răsfrâng
cuvintele:
„DE NEDOBORÂT!”

Un vuiet, însă, ca din mii de trombe
de vijelii se-abate pe oraş
şi-acum – priveşte! casele de lemn
ale săracilor
sînt smulse ca nişte aripi de fluturi
şi azvârlite
în oceanu-n spume.
Războiul – se gândeşte negustorul,
în timp ce grindini, ploi arzând, de-obuze,
încep să curgă şi peste cetatea
în care se-află casele de fier.

Cad pe cetatea-i ploile de-obuze
şi nu o pot pătrunde,
dar, atingând-o,
se preschimbă, iată,
în grele pungi, rotunde,
ce zuruie şi se rostogolesc
ca nişte capete,
ca nişte capete de oameni,
umplând de-o linişte fără de margini
stăpânul,
care se-afundă adânc, tot mai adânc,
ca-ntr-un hamac legănător,
în plasa
de muzici ademenitoare,
în plasa foşnitoarelor maşini de calculat ...

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.