Noaptea soarelui - Eugen Jebeleanu

( Speranţele aleargă cu pumnii strânşi la tâmple.
speranţele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranţele ducându-şi la buze-un deget pal
se-ndepărtează ...
--- Taci! ... )

Ca un pumnal ce sfâşie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt şi un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-ngheţate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
şi oceanul
şi-oraşul?

O gheară-a scăpărat
şi-a sfâşiat din creştet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămisleşte
sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări şi cenuşă,
şi leagă cerul şi pământul
cu stâlpi de flăcări şi cenuşă,
plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenuşă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezeşte,
îşi clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani ... Un animal e-acum şi ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morţii ...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca nişte-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-şi regăsească albia pierdută.

Oştirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca nişte colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e ...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul ...
văzduhul,
la faţă vânăt gata sa-şi dea duhul,
se-neacă ...
plângând, leşie varsă peste-ai lui,
peste oraşul lui,
şi-şi caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
şi unde, unde sînt
şi aşezările-omeneşti:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigaşi ...
şi cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ştreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ţi dea răspunsul.
Nimic nu văd ... dar simt
cum se topeşte totul ...
Până
şi platoşele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
şi se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului ...

Oraşul nu mai e ...
Taci, nu striga ...
Ţi-s buzele de scrum,
Oraşu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenuşă ...

Dar nu!
Priveşte!
Smulgând-o
din caierul de întuneric şi de vaiere,
cu o sforţare care face
să clănţăne de spaimă dinţii beznei,
o mie
de braţe omeneşti arzând
înalţă
ca o mie de torţe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o şterg de năduşeală şi de sânge,
şi-o pun să lumineze Chipul
oraşului ucis
şi să dezvăluiască faţa Crimei ...

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.