Lidice - Eugen Jebeleanu

Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încapuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu-ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic nici unul. Ne uitam pe geam
cum rînd pe rînd zburau în urma noastră
cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.

Războiul se sfîrşise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,
maşina străbătu şoseua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm pînă-n zare amîndoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pînze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărîmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sîrmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un tîrnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,
două patine mici şi o păpuşă...
Vîrîsem unghiile-n carne-adînc...
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plăng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plîngea.
Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:
- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvînt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescînd din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălţîndu-şi vatră

mai vie decît satele distruse
din Lidice-n pămănturile ruse.
Cît munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

foarte frumoasa !
multumesc Gerra !
cu pretuire,
danab
miercuri, 22 februarie 2017