Călăii - Eugen Jebeleanu

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se ştie despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziţi îşi iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult ...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăţi fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare ...

Fiece pas al lor uimeşte-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca şopârle mici de sânge
şi-n care muşchii minerali ar prinde viaţă ...

În fiecare seară,
maşinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in braţe, îi întind cu grijă
şi le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuinţă,
profilurile de metal cromat.

Acum, îşi beau cafeaua şi privesc,
toţi în acelaşi timp,
din când în când, tacuţi spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat îşi schimbă faţa ... )

Îşi beau cafeaua şi vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârşit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroşi copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut şi palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de ...

( Albi de groază stau pereţii,
o năduşeală rece-i înfioară! ... )

--- Iar cei ce-or să rămână-n viaţă ( spune
acelaşi glas echilibrat ) vor face
doar arătându-şi faţa celorlalţi,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare ...

( Aleargă vântul deznădăjduit
şi caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz să pună timpului să stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
să-nece timpul care-l săgetează,
să-nece-aripa morţii ce-l străbate.
Opreşte timpul! E un urlet cerul,
Opreşte timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
şi-s toate cronometrele cu el
şi toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinţi de aur viaţa măcinând-o ... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul ...
căci le-am trăit şi eu fără să ştiu,
fără să ştiu, vai, ce se pregăteşte,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriţi copiii! Duceţi-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monştrilor tăcuţi n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji şi cu breton cuminte,
ucişii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată ... )

Privindu-şi degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vesteşte calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.