Etosul Poeziei Moderne - marin.mihalache

După ce Nietzsche a dat de veste că Dumnezeu ar fi murit, în mintea omului modern și în etosul cultural s-a produs o „disociere a sensibilității” poetice (T.S. Eliot). Astfel, la poeți romantici precum Nerval, Rimbaud, chiar când aceștia scriu poezie cu iz religios nu mai avem de-a face atât cu un misticism religios, cu poezie creștină „per se”, ci mai degrabă cu un subtil şi rafinat misticism panteist, cu o încercare de divinizare poetică a naturii. Astfel romantismul european a însemnat apariţia în lumea modernă a unei noi religii, o religie a sublimului estetic, iar literatura, în special poezia, inspirate şi create în acest spirit s-au proclamat deschis şi revoluţionar drept substitute al religiei tradiţionale aflate chiar de atunci deja în curs de deconstrucţie teologică şi demitologizare prin supunerea pe masa de operaţie la o riguroasă analiză critică şi istorică a literaturii canonice şi a textelor sacre privite cu precădere prin prisma ştiinţifică şi prin lentilele agnostice de gândire atent şlefuite ale arheologilor, filozofilor şi teologilor germani din secolul al XIX -lea.

Încercarea prometeică a omului fără Dumnezeu de a-L ucide pe Dumnezeu şi de a răspunde atacurilor demonilor din lume şi din sine prin propria sa voinţă de putere, a fost atunci revelată poetic şi profetic de genii precum Baudelaire sau Rimbaud. „Călătoria” lui Baudelaire este expresia unui miraj zadarnic în care omul dorește să-și depășească limitele condiției sale. La capătul „călătoriei” nu omul ci poezia sa a avut șansa salvării, a ieşirii din labirinturile şi tenebrele visării.

În acelaşi spirit şi ordine de idei, dar în alt context Edgar Allan Poe a profeţit despre imaginea omului viitorului ca fiind o fiinţă ruptă de rădăcinile sale ancestrale şi religioase și astfel expus unei inevitabile morți spirituale prin intrarea omului în eonul „haosului perpetuu”. De atunci se pare că s-ar fi produs în conştiinţa umană şi în cultură o ruptură spirituală între „sfințenia afectivă” și „adevărul imaginației”. Astfel la Keats chiar religia devine o slujnică a frumosului poetic. Punând semn de egalitate între frumusețea estetică și Dumnezeu, Keats a devenit nu un poet creștin, ci un poet teist, adică un poet care-l caută pe Dumnezeu în metafizică, fiindcă nu l-a găsit în Cuvântul Întrupat, cel al revelaţiei religioase, al literei şi a spiritului biblic. Tot așa și Mathew Arnold, Emily Bronte, Emily Dickinson, deși scriu poezie de natură mistică, totuși se depărtează de etosul poeziei creștine tradiționale, după cum Kant încercase cândva să salveze ideea divină prin legea morală din sinele omenesc. Când mai târziu Hegel voieşte să capitalizeze acelaşi spirit şi să-l înglobeze într-un sistem filozofic complet şi comprehensiv, individul, existenţa sa, pierd şi acestea prerogativă şi privilegiul acordat de Kant, părintele iluminismului şi al raţionalismului. Esteticizarea credinţei religioase începe prin extazul provocat de frumusetea naturii şi frumusetea ori urâţenia morală din om. Numai după părintele existenţialismului modern, Kierkegaard, estetica este o categorie aparte şi exterioară eului omenesc, inferioară deci preceptelor şi doctrinelor morale şi religioase care după Kierkegaard au un rol mai important în procesul de emancipare şi elevare a condiţiei umane. Heidegger a încercat un secol mai târziu să reabiliteze esteticul şi poezia ca forme şi mijloace de salvare a autenticităţii fiinţei, a etosului omenesc subminat şi ameninţat de pericolele imanente provocate de triumful implacabil al ştiinţei şi tehnologiei.

Tot astfel, după Henry Bremond poezia este o stare extatică, o pregătire înaintea rugăciunii. Ceea ce poetul se străduiește să ne comunice în ciuda tuturor modelor și stilurilor literare este nevoia sufletului de a găsi un sens lumii sensibile. Poezia, ca și arta în genere, sunt căi ale cunoașterii sensibile şi ale sensibilităţii înţelegătoare, o încercare de re-creare imaginativă a lumii din noi. Și când întradevăr Dumnezeu i se descoperă poetului toată metafizica devine și ontologie. De fapt chiar mișcarea literară simbolistă găsea că viziunea personală a poetului asupra realității este aceea a unei lumi supranaturale și că între lumea invizibilă și cea vizibilă, între ordinar şi extraordinar, există o corespondență descoperită de poet sub măștile simbolului și ale metaforei. Încă de la începutul secolului al XX-lea chiar și simbolismul își pierde din forța creativă, din capacitatea estetică de a inventa noi paradise şi iaduri ale imaginaţiei cu ajutorul corespondenţelor dintre limbaj şi realitate. O prăpastie se deschide în gândire datorită antagonismului ireconciliabil dintre conceptele estetice și cele de ordin metafizic şi religios atât în fenomenologie cât şi în epistemologia modernă.

Paradoxal poate, dar mai aproape de înțelesul creștin al poeziei ar fi Byron, Gerard Manley Hopkins or Shelly (deși acesta s-a declarat pe sine ateist). Dar ca să se termine o paradigmă și să înceapă alta, Coleridge și Wordworth, în „Prefața la baladele lirice” chemase deja poeții să scrie „în limba comună a omului”, aşa cum a sfârşit în a da de înţeles mai târziu şi neliniştitul logician al matematicii, minţii şi al lingvisticii, Wittgenstein. In acelaşi spirit dar în alt context, T.S. Eliot, Ezra Pound, Auden și alții au produs o adevarată revoluție literară în poezia engleză şi universală prin revalorificarea limbajului și a resurselor semantice luate ca atare, invocând imperativul estetic modern de a se continua să se creeze totul din nou dar pe fundaţia a ceea ce este valoros în tradiţia culturală universală, în conjunctura „dasein”, în matricea stilistică, fie şi dacă ar fi ca lumea nouă, modernă sau postmodernă, ar continua să treacă deocamdată tot printr-un „waste land”, printr-o criză spirituală de identitate: „Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch...”.







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.