Edith Piaf, viața mea, sau cum am devenit antisocială - Alina Drăgan

Sunt glumeață în seara asta. M-am intors acasa chitită să scriu nimicuri despre mine la calculator…

Ca de obicei. Căci nici eu nu mă înțeleg câteodată, ca să nu mai zic de ceilalți…

Nu am de gând să intru în detalii despre cum m-am desprins eu, comportamental vorbind, de restul lumii, ci mai degrabă despre stările mele alambicate, pendulând între confuzie, pace interioară, mânie sau pur și simplu răzvrătire, pentru motivul că mă lovesc mereu de același soi de oameni, întâmplări și probleme, care se derulează ca un film în reluare înaintea mea, de parcă tot nu-mi învăț lecțiile, de parcă nu știu niciodată să mă mulțumesc cu ce am, supărându-i pe ceilalți și fiind la rându-mi dezamăgită de ei… Exact ca-n melodia ”La foule” a lui Piaf, care m-a însoțit în seara asta în drum spre casă…

Iar pe când mă aflam la metrou, treceam pe lângă oamenii care mergeau pe două sensuri prin Pasajul Unirii, observam expresiile de pe chipul lor, toate cauzate de gândurile pe care le-aveau în cap, și a nu știu câta oară, mi-a trecut prin minte ideea că toți suntem niște egoiști, toți ne privim prin prisma pronumelui ”eu”, cu care ne identificăm întotdeauna în conștiința noastră. Toți judecăm pe celălalt, uitând să ne privim defectele în oglindă, toți suntem la fel de trădători cum suntem de ”trădați”…A..și să nu uit, toți suntem la fel de singuri când ne vorbim nouă înșine, când ne strângem laolaltă cu ale noastre gânduri neștiute de nimeni și ne punem întrebări la care tot noi răspundem. Aberant…

Și nu știu de ce scriu asta…cuvintele îmi vin spontan în cap, fără nicio noimă, sunt veselă și tristă în același timp, mă înțeleg și nu prea, deci…pune-mi etichetă dacă poți! :)

Se pare că există o rațiune și în a fi antisocială. Anume să înțeleg faptul că nu mă voi înțelege niciodată, la fel cum nici ceilalți nu o vor face (fiindcă au lucruri mai importante de făcut) și că trebuie să mă accept. Mi s-a spus că sunt artistă, iar artiștii nu sunt niciodată înțeleși de ceilalți, dar, în definitiv, cine înțelege pe cine? Pentru că fiecare vorbește din perspectiva unui ”eu”, nu există empatie absolută, nu ne putem pune în întregime în pielea altei persoane… Și-atunci rămânem în carapacea noastră, într-o stare de veghe, de reverie că mâine va fi altfel și alte vrute și nevrute… sau învățăm să ne acceptăm. Așa cum suntem. Altfel devine obositor…sincer.

Pace vouă! :)







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.