Corbul - Tr. Dan Botta - Edgar Allan Poe

Candva,-ntr-un miez de noapte grav, cum m-aplecam, trist si firav,
Pe niste-adanci si rare scrieri dintr-un de mult uitat izvor,
Cum stam aproape dormitand, aud un sunet rasunand
Ca al cuiva usor batand, batand la usa mea-n pridvor.
"E un oaspete" - mi-am zis atunci - "batand la usa mea-n pridvor.
Aceasta e si-atata dor"

Ah, imi aduc aminte clar, era-n amarnicul brumar
Si spectrul firelor de jar murea in umbra pe covor.
Mut, asteptam a zilei zare; in van cercasem alinare
In carti, durerii mele-amare, durerii mele de Lenore,
De rara si frumoasa fata cu numele, in cer, Lenore,
Aici, pe veci, nume de dor.

Si fosnetul matasii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic si nemaiincercat fior
Cat, spre-a da inimii batand ragaz, mi-am zis si-acum in gand:
"E poate-un oaspete cerand lacas la usa mea-n pridvor
Un oaspete tarziu cerand lacas la usa mea-n pridvor.
Aceasta e si-atata dor."

Si fosnetul matasii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic si neincercat fior
Cat, spre a da inimii batand ragaz, mi-am zis si-acum in gand:
"E poate-un oaspete cerand lacas la usa mea-n pridvor.
Un oaspete tarziu cerand lacas la usa mea-n pridvor.
Aceasta e si-atata dor"

Ci sufletu-mi crescu pe loc, si fara-a pregeta de loc
"Domnule" - am zis, "sau Doamna, iata, iertati-mi vina, va implor,
Dar fapt e ca stam dormitand si-atat de-ncet ati fost sunand,
S-atat de-ncet ati fost batand, batand la usa mea-n pridvor,
Incat nu mi-am dat seama". - Aici, deschid larg usa la pridvor,
Bezna era si-atata dor.

Adanc in bezna patrunzand, am stat mult timp scrutand, gemand,
Sperand, visand visari pe care nu le-a-ndraznit vrun muritor.
Tacerea chiar, n-a fost curmata, si pacea n-a fost tulburata
Si-un cuvant singur spus o data a fost cuvantul stins "Lenore!"
Pe-acesta-l murmurai si-un echo mi-ntoarse murmurul "Lenore"
Aceste chiar, si-atata dor.

Dar intorcandu-ma-n odaie, cu sufletul arzand vapaie,
Am auzit iar o bataie, dar parca mai putin usor.
"Desigur" zis-am, "ceva este la un canat de la ferestre,
Sa cercetez, sa vad ce este, si taina asta s-o explor;
Sa dau ragaz inimii mele, si taina asta s-o explor:
E vantul si atata dor"

Atunci dau drumul la fereastra, cand falfaind, cu-o umbra vasta,
Intra un corb maret din sfinte vremi ce s-au dus demult in zbor.
El nici macar din cap nu dete, nu pregeta si nici nu stete,
Ci ca un chip de lord sau lady, sui pe-al usii caprior,
Sui pe-un bust al zeei Pallas, pe-al usii mele caprior;
Sui, sezu, si-atata dor.

Ci neagra pasare plecand spre zambet intristatu-mi gand,
Prin gravul si solemn decorum al mandrei sale-nfatiseri:
"Tu, desi creasta ti-este rara" - strigai - "nu esti un pierde-vara,
Spectral lugubru si vechi corb plutind pe-a noptii adieri!
Ce domnesc nume proti pe-a noptii plutoniene adieri?"
Raspunse Corbul: "Nicaieri"

Mult ma mira cuvant atat de clar la zburator urat.
Desi raspunsu-avea putin rost si putine-apropieri,
Caci cine, oare, poate crede, ca muritor pe lume vede
Corb sau alt animal ce sede pe usa unei incaperi.
C-un nume asa ca "Nicaieri"?

Dar corbul meu stand solitar pe bustul placid, zise doar
Acest cuvant ce risipea tot sufletu-i in adieri.
Nici alt cuvant nu profera, si nici o pana flutura,
Pana ce buza-mi murmura: "Alti prieteni si-au laut zborul ieri;
Si el pleca-va maine-aiuri, ca si nadejdile-mi de ieri"
Dar corbul zise: "Nicaieri"

Trezit la freamatul produs de-un grai atat de bine spus,
"Desigur" - zis-am - "ce graieste a miezu-ntregii sale-averi,
Rapit unui poet sihastru pe care-amarnicul Dezastru
L-a-mpins mai aspru, tot mai aspru, la cantul marii sfasieri;
Pan' ce troparu-i capata isonul marii sfasieri,
De Niciodata-Nicaieri"

Dar Corbul inca aplecand spre zambet intristatu-mi gand,
Trasei un jet cu perne langa usa cu chipu-acestei fieri,
Si-n catifele afunfand tot trupul, innodai curand
Un gand de altul, cugetand la pasarea din alte eri,
La ce acest spectral, sinistru, augurul corb din alte eri,
Rostea prin graiu-i: "Nicaieri".

Sedeam, acestea cumpanind, dar nici un sunet nerostind
Spre pasarea ai carei ochi ardeau in sanul meu, stingheri;
Aceste si-alte framantand, si capu-alene aplecand
Pe-al pernei vioriu vesmant, lucind de-a lampei mangaieri,
Vesmant vioriu, pe care ea, sub ale lampei mangaieri,
Nu-l va atinge nicaieri.

Aerul fu mai albastrui, vibrat din tainice catui
De serafimi al caorr pas suna usor printre taceri:
"Nemernice, iata" - am zis - "prin ingeri Domnul ti-a trimis
Uitare uitare si nepenthes de-acea Lenore-a ta de ieri,
Oh, soarbe, soarbe-acest nepenthes, si uita pe Lenore de ieri"
Raspunse corbul: "Nicaieri"

"Profete" - am zis, "duh necurat, profet sau drac impielitat,
Ori ca Satana ori Furtuna te-au dus pe-aceste adieri,
Fara nadejdi dar ne'mblanzit, pe-acest pustiu pamant vrajit,
Pe locu-acesta bantuit, ci spune-mi, spune, daca speri:
Mai e balsam in Galaad? Ci spune-mi, spune, daca speri!"
Raspunse corbul: "Nicaieri"

"Profete" - am zis, "duh necurat, profet sau drac impielitat,
Pe bolta de deasupra noastra, pe Dumnezeul ce-l reveri,
O, spune sufletului meu batut de jale de-i e dat
Sa-mbratiseze-o fata sfanta cu numele Lenore in ceri,
O rara si frumoasa fata cu numele Lenore in ceri?"
Raspunse corbul: "Nicaieri!"

"Cu acest cuvant, hai, te desparte" - strigai sarind - "cobe, departe
Du-te-n furtuna si in noaptea plutonianei adieri:
Nu lasa pana marturie minciunii ce mi-ai spus-o mie.
Si singur sufletu-mi ramaie, si de pe bust, din usa, pieri!
Si smulge pliscul tau din sanu-mi; ia-ti umbra-n alta parte, pieri!"
Raspunse corbul: "Nicaieri"

Si corbul, prins cu-o gheara adanca, imi sade inca, -mi sade inca,
Pe bustul palid al Palladei din usa-acestei incaperi;
Si cu a ochilor sai raza, el pare-un demon ce viseaza.
In timp ce lampa desemneaza jos, umbra-i in invapaieri.
Iar sufletu-mi din umbra asta, ce falfaie-n invapaieri,
Nu va sa zboare nicaieri.

Tr. Dan Botta

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Edgar Allan Poe








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.