Ea si El - Razvan

Acolo, pe buza prăpastiei, liniştea era mai gri decât cerul şi auzeai ticăitul ceasului solar, fiecare mişcare a umbrei îţi bubuia în timpane, hrănindu-ţi ura, ajutând-o să supravieţuiască. Ea, de partea cealaltă, dincolo de abis, cu mantia cea albă fluturând în vânt, ea nemişcată cu braţele întinse, ea rotindu-se de cealaltã parte, dansând în ritmuri pe care tu nu le auzi, ea îmbrăţişându-se, îngenunchiind, ea implorând către cerul mai gri decât liniştea, ea mângâind pământul, stânca, ea abandonând mişcarea, dormind, ea visând. Tu, de partea cealaltă a abisului, cu mantia cea neagră fluturând în vânt, privind-o pe ea visând, hrănindu-ţi ura cu zgomotele ceasului solar, umbra lui Yggdrasill scrâşnind prin nisip, printre pietre şi cenuşă, revenind de unde a plecat, rotindu-se în jurul arborelui... fără sfârşit această mişcare, tu abandonând mişcarea, dormind, tu visând. Ea deschide ochii spre tine, mirată, îşi reia ritualul dinainte de vis, apoi strigă spre tine, dar sunetele cad spre prăpastie, rãmâne nemişcată un timp, cu faţa ascunsă între palme, plânge şi lacrimile îi strălucesc printre degete. Ea îşi lasă mâinile să cadă, ea îşi dezbracă de mâini faţa, zâmbind începe să danseze dansul de lumină, pentru tine, pentru ca tu să înţelegi, o dată, şi încă o dată pentru ea, şi tu înţelegi. Apoi vă luaţi avânt şi săriţi amândoi spre prăpastie, atingerea mâinilor în aer, prăbuşiţi-vă împreună, mângâieri grăbite, caută-i trupul cât mai ai timp, priviţi-vă în ochi şi căutaţi-vă şi găsiţi-vă, muşcă-i buzele cu buzele tale împreună alunecând, căzând, mirosul de înger al pielii ei, şoaptele lui întretăiate de vânt, ea îl aude acum, ea tremură şi înţelege prea târziu, ea se zdrobeşte de pietre fără suflet. Tu deschizi ochii şi priveşti dincolo de abis, unde e ea? te întrebi, în visul tău vă prăbuşeaţi împreună, ea a dansat pentru tine dansul de lumină ca să înţelegi şi tu ai înţeles, iar apoi v-aţi prăbuşit împreună. În jurul tău izbucnesc condori uriaşi, ei sparg liniştea mai gri decât cerul şi planează spre fundul prăpastiei, îi urmăreşti cu privirea şi-i vezi smulgând carnea din trupul ei zdrobit, sfâşiat, şi-i vezi luptându-se pentru ochii ei, pentru inima ei, scobind spre viscere cu ghearele, cu pliscurile însângerate, apoi luându-şi zborul croncănind, stârnind ecouri, lăsând în urmă o mantie albă de înger. Tu te întorci în amurg, dar nu e amurgul tău, e al lor, apoi, cu toată ura hrănită cu zgomotele ceasului solar aprinzi arborele, îi dai foc lui Yggdrasill strigând spre cerul mai gri decât liniştea cuvintele dansului de luminã. Carnea ta, carnea ei, carnea condorilor. Cenuşa arborelui, cenuşa zeilor, cenuşa umbrelor. Lumina ochilor mei, lumina ochilor tai, lumina din stele.







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.