Impostorii - Dumitru Matcovschi

Se-nvârte roată vremii încet ca roată morii
Și ce-au vrut de la tine, poete, impostorii?
Au patimile tale nu sunt de scumpa țară?
Nu au poeții voie să plângă și să moară?
Au harul sfânt, au darul e scos din slujba gliei?
Au nu mai crede omul în taina poeziei?
Au adevărul este un altul nu știu care
și nu acel pe care îl știe fiecare?
Sunt paznici impostorii, o nouă ciocoime.
Se înțeleg prin gesturi, prin icnete ca mimii.
Ei luptă-luptă-lupta eroic! Ei transpiră.
Ei obosesc. Respiră din greu, însă respiră.
Ei mușcă din hârtie cu dintîi ca din pâine.
Ei tremură cu gândul la ziua cea de mâine.
Ei văd în față umbre ce li se par bizare.
Ei pun în dreptul nostru tot semne de-ntrebare.
Ca un călău e unul, iar altul ca un gâde.
Și gâdele, de plânge, călăul strașnic rade.
Tu, numai tu, poete, ești vinovat de toate.
Ești vinovat că spicul nu dă înalte roade,
ești vinovat că mărul e viermenos și cade,
ești vinovat că porcul nu se îngrașă, scade,
ești vinovat că plouă cu ploaie dușmănoasă,
ești vinovat minciuna că stă în cap de masă.
Eșți vinovat, poete! Fii bun și recunoaște!
De nu vei recunoaște, primejdia te paște.
Fiindcă impostorii au pumnul greu ca maiul.
Lovesc de sus și-ți piere pe totdeauna graiul.
Ei știu să fie crânceni. Ei nu au ce alege.
Eu sunt întotdeauna apărători de lege.
Da, da, așa-i, de lege! un glas din ceruri tună.
Iar legea noastră este prea bună, mult prea bună.
O, tempora! O, mores! Dar inima e una
și bate-bate-bate, și bate ca nebună,
Și vrei-nu-vrei te duce în altă parte gândul:
trec anii, viața trece, ca mâine-ți vine rândul.
Aveai un crez odată, îl ai și-acum? De unde!
O teamă că o vamă începe-a te pătrunde
Și te întrebi ca omul: au n-ar fi mai la cale
și mai cu chibzuință s-o lași ceva mai moale?
Se schimbă impostorii: devin amici, te-aplaud,
te laud pe-ntrecute, în cor sonor te laud,
îți fac un loc la masa prezidiului, mare,
te mai înaintează la premiul cutare
Ajungi astfel și membru la vreo academie!
Din când în când, firește, îți vine a mai scrie
și stai închis în casă cu-n clit de foi pe masă.
Ce gânduri te frământă? Ce pacoste te-apasă?
Poete, ce-i cu tine? Pe cine vinzi? Și oare
nu crezi că vei răspunde cândva pentru trădare?
Sunt toate trecătoare în astă lume, unul
cuvântul este veșnic, să tragi în el cu tunul!
Întoarce-te, Poete, la neam și la durere,
la graiul tău cel dulce ca fagurul de miere,
fii Sanho, Don Quijote, fii Veșnic luptătorul!
Cine își vinde graiul, își vinde și poporul!
În hău de cabinete (nimicnicia vieții!)
mai stau, ah, din păcate și azi analfabeții.
Tu nu-i lua în seamă, tu spune adevărul,
cu versuri plângi, cum plânge
cu mere coapte mărul,
tu fii mereu ostașul ce are moartea-n față,
învață de la dânsul, murind, ce-nseamnă viață!
Și nu uita, că noaptea, oricât ar sta la pândă,
tot Soarele cel Mare răsare cu izbândă.



august, 1987

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Dumitru Matcovschi



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.