Alb și negru - Dumitru Matcovschi

Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
De negru să mă vindec...

Albă mi-i noaptea
ce pleacă şi vine,
albă-i femeia
de lângă mine;
albu-i văzduhul
pe care-l respir,
albă-i hârtia pe care înşir
albe cuvinte – mărgele pe salbă;
cerneala mi-i albă
şi vorba mi-i albă.

Sprijinindu-mi fruntea în palmă şi tac:
masa, de lemn, se preface-n copac.
Lăstare copacul a dat ca-n pădure.
Şi-aud în pădure zvon de secure.
Şi-aud în pădure glas de izvoare.
Şi văz cum răsare
firul de iarbă plăpând din pământ...
Unde sunt?

Ziua de-odată se-ntunecă greu
şi cade ca piatră peste creştetul meu:
femeia din pat are-obraz de tăciune,
sărut de minciune, oftat de minciune...

Negru-i văzduhul pe care-l respir,
neagră-i hârtia pe care înşir
versuri mai negre ca negrul de corb...
Poate sunt orb şi nu ştiu că sunt orb?

Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec...

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Dumitru Matcovschi



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.