Corsarul - Duiliu Zamfirescu

Într-un castel, pe malul mării,
Pe-a cărui turnuri crenelate
Furtunile le-a îndrăgit,
Trăieşte singur, dat uitării,
Cu sufletul plin de păcate,
Corsarul alb, îmbătrânit.

Sub chiparosul din grădină
Se urcă iedera pe-o cruce
La capătul unui mormânt;
Prin ramuri aerul suspină
Şi parcă din adânc aduce
Un glas de funduri de pământ.

Corsarul, care niciodată
De nimenea nu se rugase,
Nu se plânsese nimănui,
Corsarul avusese-o fată,
Şi-acum plângea, se-ngenunchiase
La amintirea fetei lui.

Un ropot lung de vijelie
Cu ţipete premergătoare
Chema pustiul din castel;
El tremura din temelie
Izbit de stânci spumegătoare
Ce le-aducea valul cu el.

Mugea oceanul de durere,
Îşi ridica în ceruri valul
Şi se frângea căzând pe vânt;
Bătrânul hoţ, făr’ de putere,
Vedea cum apa rupe malul
Cu iedera de pe mormânt.

Atunci sări drept în picioare
Şi, vrând să lupte cu furtuna,
Corsarul s-aruncă înot;
Dar firea cea nepăsătoare
Învălui tot într-una
Corsar şi iederă şi tot.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Duiliu Zamfirescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.