Divina Tragedie - Cântul V

miercuri, 09 decembrie 2015

Acelaşi drum cernit aveam în faţă
Şi-aceeaşi ploaie neîndurătoare.
Dar “luminat” eram, ca de-o povaţă,

De vocea aspră, stigmatizatoare,
Care-mi trasase, “clară”, o misiune
Lipsită de orice coordonare.

Fără iluzii sau comprehensiune,
Mă şi vedeam făcând-o de ispravă,
Spre profanarea numelor străbune…

Mergeam având o-nfăţişare gravă,
- Cu nodul gâtuit, strâns la cravată -
Precum năimiţii care pun otravă,

Sentinţa să ţi-o facă uşurată,
Când dimprejur, priviri insidioase,
Misiunii-ndeplinite-i dau răsplată…

Acelaşi frig mi se-nvârtea prin oase,
- In rătăcirea mea neomenească -
Trudind, în van, s-ajung la nişte case,

Când paşi pe urmă prinseră să crească.
Surprins că un intrus îmi strică planu’
Mă repezii c-o forţă nefirească,

Să-i răsucesc intrusului gâtlanul…
C-o mină calmă, prevenind o crimă,
În faţa mea sta, iarăşi, Topîrceanu.

-“Ţi-e şansa de a reuşi infimă!
Cu mutra asta excesiv de dură,
N-o să-ţi acorde nimeni o centimă

Şi nicidecum să-ţi vândă o… armură !” …
-“Să-mi vândă ce?!” -“Nimic!… Sunt Interpretul!…”
-“Nevoie n-am de mijlociri! Te-ndură!”...

-“De ai sau n-ai, aici e mort secretul!
Tocmit sunt să te duc la destinaţii,
- Cu toate că de mult e gol bugetul! -

Mă miră, doar, că ai intrat în graţii,
Cu tot aplombul tău fără pereche,
Recunoscut pentru... Gratificaţii”.

-“Ascultă!…” -”Ştiu, povestea este veche,
Dar uită pe moment diplomaţia
Şi bagă-ţi “mini-fonul” în ureche;

Cel ce a inventat “Hulubăria”
Nu a făcut-o doar de argăseală,
Ci–n mâini să ţină strâns Birocraţia.

El vrea s-audă orice Burtă-goală,
Ori, pe vreun Îmbuibat, când se ridică
Cu gânduri, încolţite, de răscoală”…

-“Maestre, văd că viaţa se complică!
Cu-aşa ghidări de pură Sanctitate
Cine-ar avea curaj să-l contrazică?”

-“E ordin dat deja pe Unitate:
Căprar ai fost numit de Cel mai Mare,
Să te aducă-n actualitate!”

-“Căprar?… Dar asta sun-a degradare!
Nimic, din tot ce-a fost, nu se prezervă?”…
Dar, evitând o nouă confruntare,

Mi-am reclasat părerea în… rezervă.
Ştiam, din cătania mea uitată,
Că dacă taci mai nimeni nu te-observă,

Chiar când prezenţa ta-i justificată…
-“Hai, mişcă-te Căprare, haide, iute,
Că ne aşteaptă-n vârf o Cazemată !”…

Simţeam cum vântul spadele-şi ascute,
Forţându-mă să pot menţine pasul,
Gata de-Atac în câteva minute.

-“O vorbă doar - am spus, trăgându-mi glasul -
Cu-Armura asta El ce vrea să dreagă?
Cum poate deshandicapa impasul

In care a băgat o lume-ntreagă ?”…
-“La Troia, cred, Achile a pierdut-o,
Când nevoit a fost să se retragă…

De-atuncea nimeni nu a mai văzut-o;
Avea puteri, se zice, cu toptanul,
Că tremurau toţi cei ce-au cunoscut-o”.

-“Vai mie!,-am spus, privind Parnasianul -
Şi-acuma eu sunt cel ce m-am ales cu
Găsirea lui Achile Peleianul?

Dar asta nu e ce m-am înţeles cu
Fantoma ce m-a luat drept chezăşie!…”
-“Fă-i o schimbare, spune-i Pele… escu,

Că poate-o fi vreun ins de el să ştie!”
Cu-aşa învăţătură clară-n minte,
Mi-am zis : “Dă, Doamne, şi aşa să fie!“…

Prinzând puteri (şi-atras ca de plăcinte),
Am început s-alerg fără oprire,
Când ordinul sună : „Tot Inainte! ”...

În faţa mea deodată, o zidire -
Templu de vis, din vis se ridicase,
Ca semn final de supravieţuire.

Lumina, incredibil, inundase
Şi cea mai găunoasă-adâncitură,
În revărsări, excentric-voluptoase.

Sfidare de bun simţ şi de natură!
Eram acolo eu şi... “Reformismul”:
El un Gigant, eu doar o stârpitură,

Ce-mbrăţişa tradiţionalismul.
(Handicapat, m-am prăbuşit în mine,
Crezând reîntronat Colectivismul!)

O voce-atunci căzu de sus : “Străine,
Oricine-ai fi, la poartă de se bate,
Intrarea este pentru orişicine,

Ieşirea numai… pentru cine poate!“

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.