Discursul poetic - Ioan Silvan

Discursul poetic

Eseul scremut, expulzat ori smuls din fiinţa autorilor cu o capacitate redusă de identificare şi redare a propriilor stări sufleteşti, folosind ca instrument estetic şi filozofic cleştele rectal, îmi repugnă mai tare decât încercările unui naiv, care, prin dorinţa de a forţa uşa edenului liric, silueşte hârtia, porvoacă răni metaforelor, până în punctul în care versul devine o halucinaţie inexpresivă, poezia arătând ca o nuntă la care, toată lumea închină cu paharele goale. Dacă poezia nu trebuie să fie mai frumoasă decât sufletul autorului, pentru a nu-l înşela pe cititor, eseul obligă la descompunerea finţei în părţile sale componente, la acţiuni dureroase, dintre care, aruncarea sufletului pe plita încinsă este primordială. Ceea ce trebuie să ajungă în nările cititorului de eseuri, nu sunt sentimentele, ci mirosul arderii lor, iar existenţa autorului, demult descompusă înăuntrul descrierii, să nu însoţească vuietul epic. Eseurile în care chinurile elaboraţioniste umbresc spectacolul naşterii, obligă cititorul să pună din sine manifestări, completând arhitectura simţirii cu chitzuri inexpresive, iar eseul să arate ca o catedrală gotică, în ferestrele căreia, cineva ar fi pus termopane.


Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.