La început a fost cuvântul și lumina poeziei

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL ȘI LUMINA POEZIEI

Începând de la imnurile vedice și cele egiptene, de la Orfeu, Homer, Sappho etc. până în prezent, la toate popoarele, primii îndrumători și luminători au fost poeții ca sacerdoți, inițiați, care oficiau imnurile în ritmuri sacre la marile sărbătoriri și ritualuri de inițiere și de trecere ale ciclurilor vieții omenirii, închinate slăvirii înnoirii și perpetuării forțelor vitale, precum și preamăririi zeilor.
Poezia, „poiesis” înseamnă creație prin cuvânt și în acelați timp cântec, cântecul omului similar cu al păsării, deoarece poezia se cânta acompaniată de liră, harfă sau citeră. Când cânta Orfeu, întreaga natură fremăta și toate vietățile se adunau în juru-i, urmându-l fermecate, atrase de vraja melopeii în marea armonie. Din vechime și până în prezent, adevărații, marii poeți au ales sinuosul drum fără sfârșit al poeziei – cântec/creație luminând trăirea și simțirea omului, viața și lumea. De la origini până azi poezia vine din mister ca o aleasă rostire divină a sa, fiind vocea tainei ce se revelează celui care veghează aplecat asupra fluviului adânc al lumii și al vieții prin cuvântul prim, Logosul, care „...era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul”, după cum spune evanghelistul Ioan.
Un drum inițiatic prin universul cuvintelor este poezia, adevărat fir al Ariadnei prin labirintul necunoscutului și al tainelor și minunilor vieții. Poezia este o aventură a cunoașterii miracolului vieții și a fiorului misterului existențial. Toate popoarele au poeți creatori în limbile lor diferite, dar limba poeziei este doar una și aceeași peste tot, fiind comună tuturor poeților. De aceea toți adevărații poeți se recunosc și se simt frați peste spații și timp, înțelegându-se în limba vie a poeziei sau „limba poezească” după cum inspirat o numea Nichita Stănescu. Poeții adevărați se caută și se găsesc oricât de departe ar fi și, vibrând la unison, se recunosc, se prețuiesc, se promovează și se iubesc. Poeții adevărați nu se urăsc și nu se invidiază, ci se admiră, nefiind egoiști. Invidioși sunt mediocrii și intriganții, cu mentalitate apteră și îngustă, cei care din umbră au regizat exilul sau moartea unor mari poeți ca Ovidiu, Dante, Byron, Shelley, Pușkin, Lermontov, Mandelștam, Lorca, Labiș etc.
Noblețea poetului și deschiderea spre recunoașterea valorii, când aceasta există, este magistral exprimată de bardul de la Mircești în poezia „Unor critici”:
„E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”
(V. Alecsandri, „Unor critici”)
Poeții autentici își respectă și își cultivă înaintașii, recunoscându-le meritele și valoarea. Poemul „Epigonii” de Mihai Eminescu este elocvent în acest sens:
”Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
.......................................................................................
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:”.

Să nu se confunde poeții autentici cu versificatorii și cu grafomanii, cu autorii de kitsch-uri la modă sau cu inflația de texte mediocre, trase parcă la xerox de la un autor la altul, încât toate parcă seamănă unul cu altul... Acum, când a publica o carte este o simplă chestiune de contabilitate pentru unii, boala autorlâcului și plagiatul insolent sunt în floare. În numele unor nefaste „mode” se iau ca „pastișe”, fragmente și texte întregi fără ghilimele, motivând că ... așa e moda în prezent. Dar nu acesta este drumul poetului adevărat care se respectă și respectă demnitatea cuvântului și a poeziei. Dimpotrivă, viața lui este lupta și căutarea continuă a cuvântului „ce exprimă adevărul”, (Eminescu). O mare și continuă luptă cu sine însuși, cu lumea și cuvântul este poezia. „Suflet în sufletul neamului”(Coșbuc), nu pentru glorie, premii sau bani scriu poeții, ci pentru că au un prisos de iubire pe care ni-l dăruiesc nouă, fără să aștepte nimic în schimb. Noi trebuie să-i acceptăm și să-i prețuim darul, fiind la înălțimea sensibilității poetului, pentru a-i transmite peste timp lumina sufletului său.
Poetul, după cum spunea regretatul Ioan Alexandru, este „coroană de spini pe fruntea generației”, ducând-o spre iluminare prin sacrificiu și împlinire. Astfel, poetul devine un viu receptacul al aspirațiilor și idealurilor omenirii și ale neamului său, al suferințelor, nedreptăților și luptelor generațiilor anterioare, năzuințe, patimi și dureri cărora le dă glas în versurile sale. Rainer Maria Rilke afirma cu clarviziune în „Scrisori către un tânăr poet” ce înseamnă a fi poet:
„Trebuie să laşi să se desăvârşească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în inconştient, în sfera ce n-o poate atinge conştiinţa, şi să aştepţi cu adâncă smerenie şi răbdare ora de naştere a unei noi clarităţi; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înţelegere şi creaţie.”
Astfel zi de zi, poetul trebuie să tindă spre desăvârșirea cunoașterii de sine cât mai oneste, sincere și profunde, transfigurându-și incandescent trăirile în textul poetic, în flacăra versului său fără fum. Numai trăind într-o nedezmințită iubire a vieții cu frumusețile și durerile de zi cu zi ale semenilor săi, poetul va putea să fie oglinda dreaptă și clară a lumii și vremii sale, să fie filtrul și inima realității în care trăiește, luptând să o facă mai bună, mai dreaptă și mai frumoasă, după cum afirma generos Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea.” Fiat lux!
Hațeg, 25 septembrie, 2019
Raul Constantinescu


Adina Speranta,
miercuri, 09 octombrie 2019






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.