"ROMÂN și ROMÂNESC" - grăitorii LIMBEI ș-a SLOVEI - V

"ROMÂN și ROMÂNESC" - grăitorii LIMBEI ș-a SLOVEI - V


 
Acesta a va se fi fost drept un Titlu, Nobil, asupra unor referințe din Izvoarele Limbii Române.


 


"Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,


Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,


Cheamă piatra să învie ca și miticul poet,


Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,


Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,


Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.


 


Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,


Căci pe mucedele pagini stau domniilor române,


Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;


Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,


Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte,


Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.


 


Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,


Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,


Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,


Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,


Acum seculii străbate, o minune luminoasă,


Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri."


 


©Mihail Eminovici



Drept conținut, voi aduce o colecție de scrieri, UNICĂ (fiindcă nu este pe alt "tărâm", ci numai aici - și în sufletul fiecărui român)
Să ne bucurăm împreună de noblețea lor!..



Th3Mirr0r



P.S:
Ca o ultimă sursă informațională, asupra întregului subiect cu referință la Titanii Literaturii – din care, sub egida-le, purces-au alții, spre a invoca tot ceea ce înseamnă ROMÂNESC, și a fi Român, voiu a prezenta, sumar, alte firișoare ale Împletirii.


Fie ca tot ceea ce surprindem aici, să fie o bogăție în plus, sufletului!.. Mă bucur, să împărtășesc acestea. Iar care o mai lua aminte la toate acestea, ferice, fi-va, cugetând la tot ceea ce ar fi sorbit din nesecatele Izvoare ale Binecuvântării!..


th3mirr0r,
marţi, 06 iunie 2017






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Fie ca tot ceea ce surprindem aici, să fie o bogăție în plus, sufletului!.. Mă bucur, căci am împărtășit acestea, în special pentru cei care au mai mare nevoie.
Poate.. în viitor, dacă voi avea timpul necesar, o să cuprind toate aceste capitole într-o carte în format digital, care să fie la dispoziția tuturor, împreună și cu alte note de referință.


Th3Mirr0r


P.S: Drept încheiere asupra acestor prezentări, în cinci capitole, asupra subiectului "ROMÂN și ROMÂNESC" - grăitorii LIMBEI ș-a SLOVEI", nu găsesc altfel de cuviință decât a reaminti versurile marelui nostru Eminovici, geniu și poet al neamului:

"Oricare cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Și, cum dorește, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea, de glorie săracă."
[Mihail Eminovici]



th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
POEZII
***



* "Bucovina" *



"Dulce Bucovină.
Veselă grădină
Cu pomi roditori
Și mândri feciori!
Cuib de păsărele
Albe, sprintenele,
Care-n ochii lor
Au foc răpitor.

Tu ce ești o floare
Căzută din soare
Cu trei alte flori
A tale surori!
Ele cătră tine
Privesc cu suspine,
Și tu le zâmbești
Cu zâmbiri cerești.

Dulce Bucovină!
Vântul ce înclină
Cu aripa lui
Iarba câmpului
Naște prin șoptire
Scumpa amintire
De-un trecut frumos,
Mare, glorios.

Fii în veci voioasă
Pre cât ești frumoasă!
Fie traiul tău
După gândul mieu!
Ah! cine te vede
Chiar în rai se crede,
Cine-i trecător
Te plânge cu dor!"


* "Noaptea albă" *



"Noaptea-i albă, luminoasă,
Ceru-i boltă de opal.
Toată zarea-i scânteioasă,
Tot izvoru-i de cristal,
Căci pe lume-acum domină
Spaima vechilor stejari,
Sora morței cea mezină,
Iarna cu-orizonuri mari.

Astfel gerul e de tare
Cât îngheață-n orice loc
Și a gurii răsuflare,
Și cenușa de sub foc.
El lipește ochi cu gene,
Pe drumeț îl face orb,
Și în cuiburi, chiar sub pene,
Crapă ouăle de corb.

Câmpul lung și lat albește
Ca un strat de mărgărint.
Alba lună sus lucește
Ca icoană de argint
Și apare nemișcată
În abis nemărginit
Ca pe marea înghețată
Un vas mare troienit.

Miezul nopței!... totul tace!
Lumea pare un mormânt,
Unde mort și rece zace
Leșul marelui pământ,
Și sub bolta cea senină
Mii de stele cu foc viu
Varsă-o jalnică lumină
Pe gigantul său secriu!...

Ies pe câmp... Sub pași răsună
Câmpul sec și înghețat.
Un păr mare stă drept lună,
Cu corbi negri încărcat.
Totu-i mort!... Sunat-au oare
Pe al cerului cadran
Ora stingerei de soare
În al morței ocean?

Numai eu să fiu pe lume
Rămas singur trăitor,
Ca-n pustiiuri fără nume
Un nemernic călător?
Dar ce văd? ce se strecoară
Colo-n zare când și când?
E o sanie ușoară
Prin lumină lunecând.

Săniuța e durată
Dintr-un lemn ușor de plop
Și se duce înhămată
Cu un iepure ce-i șchiop.
Iar într-însa cine este?
Om să fie, sau un ciot?
E vestitul din poveste
Statu-Palmă-Barba-Cot!

Iepurașu-n trei picioare
Saltă, fuge ușurel,
Pe zăpada lucitoare
Săpând urme dupe el,
Pe când barba argintie
Al uncheșului străbun
Se târie pe câmpie
Ca o coadă de păun.

Unde pleacă, unde zboară?...
Iată-l vine spre Siret
Și pe deal mi se coboară
Ca un bulgăr de omăt.
El în lunc-acum pătrunde
Să descopere cu drag
Primăvara ce s-ascunde
Înlăuntrul unui fag.

Iepurașul se răpede
Naintând din salt în salt
Pân' ce-ajunge, pân' ce vede
În desime fagul nalt;
Iar uncheșul cu-o bărdiță
Bate-n trunchiul sunător:
„Unde ești tu, copiliță?“
El întreabă, plin de dor.

Lunca-ntreagă se răsună!
Din copaci, din văgăuni,
Mii de veveriți de lună
Ies, aleargă pe aluni,
Și din fagul nalt și falnic,
Vechi al luncii împărat,
Iese-un glas plăpând și jalnic,
Care blând a cuvântat:

„Cine vine? Cine bate
La locașu-mi friguros?
Ești tu, Prier, al meu frate?
Ești iubitul Făt-Frumos?“
„Eu sunt, dulce primăvară,
Statu-Palmă-Barba-Cot.
Din locașul tău afară
Am venit ca să te scot.“

„Și ce vrei să faci cu mine?
Ce gând ai? Ce dor lumesc?“
„Vreu în dragoste cu tine
Să mă dau, să-ntineresc!“
Abie zice și deodată
Glasul fetei a muțit,
Iar în lunca deșteptată
Hohot lung au clocotit.

Și vrăjitul fag 'ntinde
Un braț lung, cuprins de ger,
Pe uncheș de barbă-l prinde
Și-l ridică pe sub cer.
Statu-Palmă țipă, zbiară,
El se zbuciumă turbat,
Dar din iarnă pân-în vară
Sus rămâne spânzurat.

Vântul bate!... colo-n aer
Statu-Palmă clătinat
Umple lunca de-un lung vaier,
De-un lung vaier necurmat,
Și drumețu-și face cruce,
Căci se crede urmărit
De-ale codrilor năluce
Prin văzduhul oțelit.”



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
POEZII
***



* "Vântul" *



"Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Și, ca lupul dupa turme, se alungă după nori,
Și doboară stejari falnici și desfoaie blânde flori.

Vântul fură o scânteie și-n girezi el o aruncă,
Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Și râzând le despletește, desmierdand albul lor sân.

În tuspatru părți a lumei turbat vântul se tot duce,
Ca păgânul pe mormânturi răsunând creștina cruce,
Și de-a moriilor blastemuri alungat, fuge nebun
Pintre tufe-nțepatoare și nuiele de alun.

Iar când el se-ntoarce-n codri, mama lui ce-l tot bocește
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește ...
– „Nu mai plânge, măiculiță! zice el, așa cum sânt,
Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!""


* "Toamna țesătoare" *



"Toamna mândră, harnică
Și de bunuri darnică
A-mpărțit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.

Dat-au in pentru ștergare
Și porumb pentru coșare
Plin de ținte aurii,
Și toți strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunți și cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde și frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ș-a ei paseri cântătoare,
Ș-a ei șiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.

Ș-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an! ...
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să aștearnă
Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! ... Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oțerit
Peste văile uscate,
Peste apele-nghețate,
Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,
Toamna, mândră țesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă și să țese
Pânză lată-n ițe dese
De-nvălit umerii săi.

Și torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzește,
Le-mpletește, nevedește,
Și cu toate la un loc
Ea-și lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n șezătoare
Și să ia parte la joc.

Iat-o în cămeșă albă,
Cu lefți mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuiește
Și prin neguri o pândește
Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:
„Doamne! fă încă-o minune!
Scoate-o față-n calea mea,
Ca și toamna harnică
Și de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!”



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
LĂCRĂMIOARE
***



* "Dulce înger" *



"Dulce înger de blândețe.,
Tu ce-n cale-mi vesel zbori,
Pe-ale mele tinerețe
Aruncând frumoase flori!
Mergi, sub alba-ți aripioară
Să ferești de soartă rea
Pe-a ta dulce sorioară,
Pe Ninița, draga mea!

Mergi să furi de printre stele
Un luceafăr luminos,
Și pe fruntea scumpei mele
Să-l anini, cântând voios.
Mergi de-ntinde verzi covoare
Sub piciorul ei de crin.
Schimbă dorul meu în floare
Și-l depune pe-al ei sân!

Mergi, pe-aripe-ți să se culce
Adormind încetișor,
Și îngână-a ei somn dulce
Cu dulci visuri de amor !
Iar cu dânsa când prin lume
Vei zbura, înger iubit,
Ah! șoptește-i al meu nume,
Spune-i dorul meu cumplit!"


* "Despărțirea" *



"Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate,
Lăsând frumoasa țară, surori, prietini, frate,
Lăsând în al meu suflet un mult amar suspin!
În ora de pornire, cu toții împreună
Doresc l-a tale pasuri călătorie bună,
Pe-o cale înflorită și sub un cer senin.

Mergi dar fără mâhnire, te du și fii voioasă,
Căci îngerul iubirei și inima-mi duioasă
Te vor urma oriunde cu tainicul lor zbor;
Și cât vei fi departe, ca mine te gândește,
Că tu ești a mea viață, că soarta ne iubește,
Că cerul ne păstrează ferice viitor.

Gândește că în lume nimic nu e mai mare,
Mai gingaș, mai puternic, mai sfânt, mai cu-nfocare,
Decât simțirea vie ce tu mi-ai însuflat.
Că orice fericire, că orice dulce bine
Din ochii tăi derază, îmi vine de la tine,
Precum lumina vine din cerul înălțat.

Oriunde tu vei merge, iubită, ți-adă aminte
De-a noastre ore pline de dragoste ferbinte,
Comori neprețuite de scumpe desmierdări;
De-acele vremi în care a noastră fericire
Schimba întreaga lume în leagăn de iubire
Și vremea trecătoare în lanț de sărutări!

Mergi, dragă, plutind vesel ca paserea ușoară
Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară,
Lovind a sa aripă de rouă și de flori,
Căci sufletu-mi în taină șoptind inimei tale,
Va depărta de tine orice gânduri de jale,
Va alunga din ochii-ți oricare negri nori.

Și când va fi lumină, și când în miez de noapte
Vei asculta cu lacrimi a îngerilor șoapte,
Zi, draga mea, atunce, precum oi zice eu:
„Nu e ființă-n lume ca mine de iubita!
Amorul mă-ncunună cu-o rază strălucită,
Veneția m-așteaptă zâmbind la visul meu!”



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
LĂCRĂMIOARE
***



* "De crezi în poezie" *



"De crezi în poezie,
În sfânta armonie
Din boltele cerești,
Când noaptea-nseninată
Lucește-ncoronată
De stele ce iubești;

De crezi în tinerețe,
În gingașa frumsețe
Ce-aprinde dulce dor,
Și-n tainica uimire
Ce-nsuflă-a ta privire,
O! scumpul meu odor!

De crezi în al tău frate,
În suflete curate,
În cer, în Dumnezeu...
Precum eu cred în tine
Ca în cerescul bine,
Crede-n amorul meu."


* "Visurile" *



"Scumpă, albă lăcrimioară!
Vezi tu roua de pe flori
Cum lucește ș-apoi zboară
De se schimbă-n negri nori?

Astfel gingașa lucire
Din ochi dulci, veselitori,
Trist în lacrimi de mâhnire
Se preface-adeseori!

Câte inimi înflorite
La lumină vesel zbor,
Și deodată vestejite
Fără vreme cad si mor!

Câte visuri de iubire,
Dulci a inimei comori,
Trec, se sting ca nălucire
Și ca fulgeri trecători!

Asta-i legea crudei soarte,
Lege fâr' de mângâieri!
Azi e viață, mâni e moarte,
Azi plăcere, mâni dureri!...

Fericit care-mplinește
Visul său pe-acest pământ!
Fericit care iubește
Păn-a nu cădea-n mormânt!

Căci iubirea din junie
Schimbă lumea-n vesel rai,
Și cu sufletul renvie
In cerescul dulce plai!"



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
SUVENIRE
***



* "Pe malul mărei" *



"În ceasul trist de noapte, când apriga furtună
Pe marea tulburată, săltând din val în val,
Se-nalță, se lățește și vâjâie și tună,
Zdrobindu-se de mal,

Atunci când spaima crudă fiori suflă prin lume,
Când tunetul se poartă vuind din loc în loc,
Când marea frământată s-acopere de spume
Și norii ca talazuri arunc spume de foc,

Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărâmată,
S-aud pe valuri vântul cu groază șuierând,
Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărtată
Și cerul fulgerând.

Căci inima mea astfel de jale e muncită
Și plânge cu durere la tine când gândesc,
O! maică, înger dulce! o! maica mea iubită!
Tu, ce-ai zburat din brațe-mi în leagănul ceresc!

Pierdut în întuneric sub cerul fără stele ,
Lipsit de-a ta ființă ce zace în mormânt,
Eu văd în nori, în valuri, icoana vieții mele
Și gem cu-a noptei vânt!

Ah! mult amar e ceasul când dorul ce jălește,
Cătând în vremi trecute un suvenir slăvit,
Se-mpiedică în zboru-i și cade, se lovește
De peatra mormântală a celor ce-am iubit!

Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrișoară
Pe luciul viu a mărei de vânt se îngână,
Și sub un cer albastru, ca lebăda ușoară,
Azi lin se legăna.

Dar vântul crunt, deodată, suflând cu vijelie,
Schimbă a mărei față în munți îngrozitori;
Ș-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie
Zdrobită, se zărește la fulgeri trecători!"



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
SUVENIRE
***



* "Dridri" *



"Cine n-a văzut
Și n-a cunoscut
Pe Dridri voioasă ca o păsărică,
Jur pe Dumnezeu!
Pe sufletul meu!
El în astă lume n-a văzut nimica."
(Cântic francez)



"Era grațioasă,
Tânăra, frumoasa,
Vie parisiană cu mii de-ncântări.
Mica ei guriță,
Ca o garofiță,
Purta o comoară de dulci sărutări.

Dulcea veselie
Ce inima-nvie
Ca un soare vecinic lucea-n ochii săi.
Ea-nsufla iubire,
Plăcere, uimire,
Căci eră artistă în sufletul ei.

Prin orice mișcare.
Prin a sa cântare,
Prin a sa ființă, vesela Dridri
Semăna o floare
Cu mici aripioare
Ce zbura prin aer ca un colibri.

Cine n-a zărit-o
Și n-a urmărit-o
Trecând în primblare câmpii Elizei?
Cine-a urmărit-o
Și iar a zărit-o
Fără să dorească a fi dragul ei?

Parisul e mare!
Și-n sânul lui are
Multe frumușele, dalbe cât ai vrea;
Dar așa dălbică,
Așa frumușică
N-a avut Parisul, nici n-a mai avea!

Multe știu să cânte
Și voios să-ncânte
Noaptea în bancheturi pe iubiții lor,
Dar ca dânsa cine
Știa să închine
Cupa veseliei dulcelui amor?

Ca un dalb de lună,
Ca o veste bună
Ea veni pe lume într-un carnaval.
Și râzând de moarte,
De relele soarte,
Ea cânta tot astfel pe al lumei val:

.„Viața-i trecătoare,
Dragostea-i un soare,
Care luminează calea scurtei vieți.
Mergeți dar ca mine,
Cu fruntea-n lumine,
Voi ce treceți plaiul dulcei tinereți.

Cerul mult ferice
Ne-a trimis aice
Ca-mpreună vesel să călătorim,
Și ne-a dat simțire,
Dor de fericire,
Inimă ferbinte ca să ne iubim.

Inima-mi e plină
De-amor, de lumină,
Și vrea să iubească până ce-oi muri.
Sufletul meu râde,
Raiul se deschide,
Se deschide-n glasul veselei Dridri.”

Astfel de cântare
Cânta-n nepăsare
Draga copiliță cu glas aurit.
Ea credea-n iubire
Și în nălucire
Ca in cerești daruri fără de sfârșit.

Nu știa că-n lume
Cel mai dulce nume,
Cea mai scumpă floare, cel mai gingaș dor
Moartea le atinge
Și curând le stinge
Cum se stinge-un fulger viu si trecător!...

Sub o cruce tristă
Vesela artistă
Odihnește-acuma singură-n mormânt.
Singură, tăcută.
Acum e perdută
Într-un colț de lume, sub negrul pămînt!

Dalbe tinerețe,
Gingașe frumsețe.
Cine putea crede că voi veți peri!...
Deși n-o mai vede,
Nimene nu crede
C-a putut să moară vesela Dridri!"



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
MĂRGĂRITARELE
***



* "Adio" *



"Adio! ah, niciodată
N-am crezut că pe pământ
A mea inimă-ntristată
Va rosti acest cuvânt;
Dar tu însăți, tu pe care
Te-aveam tainic Dumnezeu,
Ai voit fără-ndurare
Să jertfesc amorul meu!

Martur am în vecinicie
Dumnezeul tău slăvit,
Cu ce sfântă poezie,
Cât de mult eu te-am iubit!
Câte lacrimi de durere
Pentru tine am vărsat!
Și, lipsit de mângâiere.
Câte lacrimi ți-am iertat!

Ani întregi am fost departe
De a țării dulce sân,
Numai ca să ai tu parte
De un traiu plăcut și lin.
Ani întregi, ascuns în mine,
Plâns-a gingașul meu dor,
Far-a cere de la tine
Nici o jertfă de amor.

N-am dorit eu alta-n lume
Decât pănă ce-oi muri,
Să mă-nchin la al tău nume,
Să me lași a te iubi.
Ah! din raiul nălucirei
Pentru ce m-ai deșteptat?
Din locașul fericirei
Pentru ce m-ai depărtat?

Adio! rămâi ferice!
Șterge din inima ta
Pe acel ce-adio-ți zice,
Deși-n veci nu te-a uita!
Te-am iubit cu dor ferbinte,
Ș-astfel te iubesc, că vreu
Să văd stins din a ta minte
Întreg suvenirul meu!"



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
MĂRGĂRITARELE
***



* "La poeții români" *



"Precum în vară dulci păsărele
Sosesc voios
Și pe un arbor cuprins de ele
Cântă frumos;

Veniți aice cu-a voastre lire
Voi ce aveți
Pe frunte raze de nemurire
O! juni poeți!

Voi, care-n focul ce vă străbate
Visați cu dor
Glorii, plăcere și libertate
Și dulce-amor!

Veniți s-aduceți o închinare
De nobili fii
Celor ce țării au dat salvare
În vijelii.

Cântați trecutul ce se mândrește
De-ai săi eroi,
Ș-a cărui rază se răspândește
Lin peste noi.

Cântați Unirea, fala străbună
Cu glas sonor,
Căci poezia adânc răsună
Între popor!

Cântați căci lumea trece, dispare,
Visele per,
Însă-a juniei dalbă cântare
Zboară la cer,

Ș-acolo merge de se unește
Cu sfântul cor
Ce în lumină cântă, slăvește
Pe creator...

Când mâna morții rece s-apasă
Pe-al vieții fir,
Dulce-i cântarea ce-n inimi lasă
Un suvenir!"



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
MĂRGĂRITARELE
***



* "Vis de poet" *



"Ea era frumoasă, dulce,-ncântătoare,
Ca o floare vie, căzută din soare;

Lumea-namorată și de doruri plină
O slăvea în taină ca pe o regină,

Și pe când nici visul nu-ndrăznea, nici dorul
Până lângă dânsa să-și înalțe zborul,

Gingaș, cu iubire, un poet ferice
Prin a lui cântare îndrăznea a-i zice:

Când privesc la tine, scumpa mea iubită,
Ca o liră dulce inima-mi trezită

Cântă și serbează bunurile vieții,
Farmecul iubirii și al tinereții.

Când privesc la tine, draga mea frumoasă,
Raiul îmi deschide poarta-i radioasă,

Și zăresc printr-însa plaiul nemuririi,
Unde ne așteaptă îngerul iubirii.

Atunci omenirea, viața de amaruri
Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri;

Patria-mi ascunde chinurile-i grele,
De zâmbește vesel fericirii mele,

Și tot ce încântă, tot ce dă uimire,
Tot ce-nalță omul la dumnezeire,

Dragostea, virtutea, dulcea poezie,
Îmi șoptesc de tine și mă-nchină ție!

Iar când, mult ferice, îmi aduc aminte
Că-ntre-a noastre inimi sunt legături sfinte,

Că tu, înger dulce, tu, minune vie,
Ai venit din ceruri ca să te dai mie!

C-al tău sân fierbinte bate pentru mine,
C-a ta frumusețe este al meu bine...

O! atunci, iubită, sufletu-mi s-aprinde,
Nobilă mândrie vine de-l cuprinde,

Și simt că el numai e menit pe lume
De a fi altarul scumpului tău nume!

Astfel la picioare-i poetul cânta,
Iar ea, vărsând lacrimi, blând îl asculta,

Și-n a sa uimire gingașă, adâncă,
Îl ruga, zâmbindu-i, să mai cânte încă:

Spune-mi ce minune, care scump odor
Ar putea în lume să-ți insufle dor?

Care vis de aur s-a oprit din cale
Ca să fie visul tinereții tale?

Vrei pe-aripa dalbă unui sprinten nor
Cerul și pământul să-i alergi ușor?

Vrei s-anin pe frunte-ți mărgăritărele,
Salbe înșirate pe raze de stele?

Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin?
Vrei să fii regina cerului senin?

Spune-mi, ce minune dorești ca să nască
Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească?

Dragul meu poete! nu doresc odoare,
Din a ta cunună vreau numai o floare.

Acea floare scumpă dacă aș avea,
Altă-mpodobire pe frunte n-aș vrea.

Și numai amorul care mă învie
Ar întrece-n mine falnica-mi mândrie!

Tu ești visul gingaș ce din zborul său
Varsă încântare sufletului meu.

Tu-mi îndulcești viața, tu-mi șoptești din stele,
Tu luminezi calea rugăciunii mele,

Și în veci pe tine cu drag te găsesc
În orice îmi place, în orice iubesc,

Ș-o credință sfântă de la cer îmi vine
Că în altă lume m-am iubit cu tine.

O! mult îmi e scumpă închinarea ta,
Căci, iubind, amorul tu știi a-l cânta.

Și prin armonia dulcei tale lire
Vom zbura-mpreună către nemurire.

O! pleacă-a ta frunte pe inima mea,
De ascultă dorul ce șoptește-n ea,

Ș-apoi cântă lumii țara mea slăvită,
Cântă România și pe-a ta iubită!...

Cine-ar putea crede că acest amor
A fost o părere, un vis trecător?

Poetul visase, cum visez poeții,
Flori de altă lume pe cărarea vieții.

Iar când la lumină ochii a deschis,
În ceruri zburase cerescul său vis!

O, vis al iubirii! zis-a el cu jale,
Simțind două lacrimi pe genele sale.

Scumpă nălucire! te întoarce-n rai,
Mergi de înflorește pe cerescul plai,

Căci un vis, ca tine, așa de ferice,
A-nflori nu poate pe pământ, aice!"



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
PASTELURI
***



* "Mezul iernei" *



"În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Și pe ele se așază bolta cerului senină,
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț, fantastic! ... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunei o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!"



* "Sfârșitul iernei" *



"S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.

Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.

O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!"






[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
PASTELURI
***



* "Oaspeții primăverii" *



"În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.

Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul și pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!"



* "Sfârșit de toamnă" *



"Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cocoare, înșirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, vejtejită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc,
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părți a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare!
Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rânchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc."






[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
PASTELURI
***



* "Flori de nufăr" *



"Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sunt zâne ce se scaldă în fragedele ziori?
Nu-s zâne, dar copile, a zânelor surori.

Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Ș-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastrul cer senin,
Umplând cu flori de nufăr cămeșa de la sân.

O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încântătoare forme de albe năluciri.

Priviți! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mândră copiliță apare, iese, râde
Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nuferi plutitori."



* "Fântâna" *



"Pe cărarea înflorită care duce la fântână,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Și sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mpregiuru-i zbor voioase și cântând,
Ea zâmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutând.

Iată,-ajunge la fântână, ș-acolo se întâlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.

Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță;
Iar drumețul după dânsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă."






[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
LEGENDE
***



* "Legenda ciocârliei" *


IV.



"Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină
Cântând o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mândre de fiu împărătesc
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.
Ea intră în palatul acel de feerie
Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni
Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,
Și iată că zărește a lui bătrână mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!

De când nu era încă pământul care este,
De când tot ce e-n lume era numai poveste
Și raza de lumină și razele căldurii
Erau comori ascunse în haosul naturii,
A splendidului soare ferice născătoare
Trăiește-n luminoasă și magică splendoare,
Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire,
Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.

Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,
Tresare și întreabă: Ce om, ce fiară, cine
A îndrăznit să vie aice, ș-a pătrunde
În locuri necălcate de pas de om; pe unde
Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăznește,
Nici doru-n rătăcire pierdut nu se oprește?
Copila tremurândă s-apropie și zice:
Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice.
De ești fecior, replică bătrâna îngrijită,
Să-ți fie calea floare și urma înflorită,
Și-n viață să ai parte de soacră iubitoare
Și de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;
Iar dacă ești tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta ușoară întoarce-ți iute pasul
Și piei din aste locuri neatinse și curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!
. . . . . . . . . . . . . . .
Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;
Când iată că s-aude în lunga depărtare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Și iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată;
Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ș-a umbrelor misteruri.
El vine și apare atât de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!
Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pe pământ,
Un oaspe blând la suflet și gingaș la cuvânt!

În juru-i mândrul soare se uită cu mirare...
El vede și nu crede, îi pare că îi pare
Și simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină
Sub galeșa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:
Oricine-ai fi, el zice, ființă, tu, plăpândă!
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Și fie-ți scurt necazul și fericirea lungă!
Pe flori de primăvară obrazu-ți să se culce,
Și fie-ți dulce viața și moartea fie-ți dulce!
Copila îl ascultă pierdută în extaz,
Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Și zice: Mândre soare! lăsat-am scumpa țară
Și casa părintească în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;
Și-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu râuri și cu nouri, cu fluturi și cu stele;
Grăit-am și cu vulturi, cu șoimi, cu rândunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ș-acum îți zic eu ție în limba omenească:
Minune mult iubită! Lumină de lumine!
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!

Și soarele și Lia, pereche de iubire,
În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire,
Zâmbind unul la altul cu-nduioșire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice: Să fiu oare-nșelată?
Acest străin să fie oare fecior, sau fată?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!
Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristețe:
Ah! unde mi-e vederea din dalba tinerețe!...
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Când inima presimte!... E fată, sau fecior...
La noapte voi așterne în patu-i albe flori;
De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,
În faptul dimineții vor fi mai înflorite.
Bătrâna-n neastâmpăr se duce șovăind,
Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.

Atunci voiosul soare, simțind o nouă viață,
O ia pe Lia-n brațe și o sărută-n față
Și-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasă,
În lumea pământeană ai fost împărăteasă;
De-acum tot împreună gustând cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, și tu, dragă, pe mine.
Copila varsă lacrimi; uimită ea simțește
Că inima-i ferice în sânu-i se topește
Ca ziua cea de vară când razele se scurg
Topindu-se în umbra adâncă din amurg.
Și astfel drăgălașii de-a lor iubiri au parte...
Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,
Nici unul n-are gândul să facă începutul,
Să rupă lanțul dulce ce-i leagă cu sărutul!"


V.


"A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Când faptul dimineții la ușa nopții bate,
Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,
Simțește că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-a trebuit să doarmă străinul... și ea vede
(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),
Ea vede-n așternutu-i flori vii ca de zapadă.
Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!
Nici una veștezită! Străinul oaspe-i fată!
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimțire,
Înalță ochii-n ceruri și vede cu-oțerire...
Ce vede?
Pe zenitul adânc, înflăcărat,
Mărețul soare plană! și caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spațiu l-au răpit,
Cutrieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor
Și frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;
Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sânul lui apare,
Și lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare...
Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,
Tu, care-mi răpești viața, răpind pe fiul meu!
Și mama cade moartă!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboară, se suie pân la Lia,
Ș-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.
. . . . . . . . . . . . . . . . .

Ah! mare i-a fost visul și scurtă fericirea!
Iubirea i-a dat moartea și moartea nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mică, drăgălașă, duioasă ciocârlie
Ce vecinic către soare se-nalță-n adorare,
Chemându-l, primăvara, cu dulcea ei cântare!"




[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
LEGENDE
***



* "Legenda ciocârliei" *

III.

"În revărsatul zilei, când nasc a vieții șoapte
Și lin se dezvelește seninul cer din noapte,
Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă
Și somnul își destinde aripa somnoroasă,
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i șarg,
Ce zice că pământul nu e destul de larg,
Și zboară fără sațiu, luându-și iute zborul,
Ca vântul și ca gândul, ca spaima și ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Și piere într-un fulger cum piere vestea bună;
Și trece pe sub nour, și trece pe sub stea
Clipiș, cum se strecoară prin oameni vestea rea!
Se duce calul Graur spre codrii de stejari
În care greu se luptă cu balaurii cei mari
Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;
Prin locuri unde șerpii brilianturi fac din spume
Și zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă șopârle smălțuite
Și blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,
Având rubine-n pliscuri și ochii de smarald.
Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui ușoară,
Și iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,
Se mișcă-n vălurele precum o apă verde.
El trece peste râuri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Și apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce,
În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.
Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă,
Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,
Și de trei ori trei zile și nopți de trei ori trei
Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.
Și astfel tot pe cale, cu ochii țintă-n soare,
Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,
Ea pare și dispare, răpită de cal Graur,
Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.
Dar după multă trudă și mult amar de cale,
Odată cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzită ce se unește-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
Acolo calul Graur își încetează zborul,
Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Și merge de se pune pe-al mării verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul depărtat
Pe care se ridică al soarelui palat.

Pe unde-ți merge gândul, stăpâna mea iubită?
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,
Zărești în depărtare cea insulă ferice
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălțime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
Cu poarta de rubinuri și stâlpii de safiri?
Acolo-mpărățește frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu!
Dar cum să fac, vai mie!... ah! calul meu nu poate
Să calce și pământul, și mările să-noate!
Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.
Cum zice, cum nechează...
Din marea cea profundă
O volvură se-nalță și iese-un cal în undă,
Cu ierburi și mărgeanuri având coama-mpletită,
Și solzi de-argint pe spate, și palmă sub copită.
Zărindu-l, Lia vesel de cale se gătește,
Dar când e ca să plece și când se despărțește
De Graur, ea-l sărută, pe coadă-l mai dezmiardă
Și-l cheamă drag pe nume și plânge c-o să-l piardă.
Apoi se-ntoarce iute la mal, și iute sare
Pe noul cal ce-o poartă ușor pe-a lui spinare.
Și umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,
Și Graur se afundă în zarea nourată."



[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
LEGENDE
***



* "Legenda ciocârliei" *

"Lie, Lie,
Ciocârlie,
Zbori în soare
Cântătoare
Și revină
Din lumină
Pe pământ
Cu dulce cânt!"
(Poporal)


I.

"De când erau ca iarba anticii codri deși
Și mici ca mușuroaie Carpații urieși,
roaie Carpații urieși,
Și văile profunde, și latele vâlcele
Ca pe o apă lină ușoare vălurele;
De când în lume lupii erau păstori de oi
Și urșii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;
De când purta-n cosițe Ileana Cosânzeană
O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,
N-a fost copilă-n viață mai dulce, mai aleasă
Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!

Născută-n faptul zilei cu fața-n răsărit,
Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază așa minune vie.
Și astfel, de lumina cerească dezmierdată,
Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;
Ș-acum e fala lumii, a minții încântare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simțește
Că parcă se renaște, că inima lui crește,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de păsări cântă în sânu-i și pe-afară.

Ea are-o față albă de flori de lăcrimioare
Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,
Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa bălaie
Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,
Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, ușoare, descântate,
Din fire de păianjen țesute și lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe văpăi tremurătoare
Prin frunze răspândite de luna gânditoare.
Aprinșii ochi ai nopții în juru-i scânteiază,
Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Și lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin ițele subțiri.
Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,
Din soarele-răsare și pân la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Și-i zice: Însuși cerul spre tine se înclină...
Frumuseța-i o coroană pe frunte de regină!"


II.



"Și mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,
Că Lia fură ochii, și mințile le fură;
Și dus-o-au pe aripi în locuri depărtate
Cocoarele-n triunghiuri prin aer înșirate,
Și spus-a vântul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.

În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munți, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji și mândri feciori de împărați,
Vrăjiți de-a fi pe viață de Lia fermecați.
Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Și Albul ce domnește pe douăzeci de raiuri,
Și Peneș-împăratul, arcaș cu ochiul ținteș,
Ce are-n tolbă fulgeri și-n grajd pe calul Vinteș;
Și alții, mulți ca frunza, mânați de-a lor iubire
Cu Lia drăgălașă să cate împețire.
Dar nici își pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea privește cu drag la mândrul soare!
Și, tot privind lumina din fața-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umplu albaștrii ochi frumoși.
Ei plâng!... de ce plâng însă luceferii duioși?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingașă dorință, de-o taină nepătrunsă?
Ah! taina ei n-o știe nici zâna ce-o iubește,
N-o știe căpătâiul pe care odihnește,
Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pământul!... dar umbra să o știe!
Ades copila, pradă gândirii ce-o răpește,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăiește
Și zice: Tu, al lumii monarc strălucitor!
O! splendidă comoară de viață și amor!
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!
Tu, singura-mi dorință, tu, dulcele meu mire!
Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,
Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fii al meu și numai al meu, o! mândre soare,
Să nu mai plâng de moarte când tu săruți o floare,
Căci te urăsc atunce... cu dragoste și dor,
Și văd că de-acea ură duioasă am să mor!
Ea zice și se simte de raze inundată.

Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:
Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul
De-a-ți asculta îndemnul, de-a-ți împlini cuvântul,
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Și unde începutul se leagă cu sfârșitul,
Și unde-și pierde mintea și pașii rătăcitul.
Ah! Lia, te gândește că soarele-i cu dar
De viață și de moarte, că-i dulce și amar!
El dă junie lumii, iubire, fericire,
La plante, cuiburi, inimii el dă însuflețire,
Dar raza-i ce învie e rază și de foc
Ce arde crinul fraged și tristul siminoc,
Și râurile soarbe, și păsări săgetează,
Și umbra o înghite când soarele-i amiază.
Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria

De-oi ști că-n a mea cale voi face totdeauna
Din șapte nopți o noapte, din șapte zile una,
M-oi duce mult departe c-un repede avânt,
Departe, unde cerul se lasă pe pământ,
Pe unde munții falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce pân mi-oi găsi ursitul
Ș-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreau să-i privesc fața ca să-mi alin durerea,
Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!
Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
Dar fie! unde-i merge, și eu mă duc cu tine."




[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
Ostașii noștri
***



* "Oda ostașilor români" *



"Juni ostași ai țării mele, însemnați cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei șoimani de munte!
Am cântat în tinerețe strămoșeasca vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume
Dus pe Dunărea în Marea și din Marea dus în lume!

Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută și cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în față,
Voi, nepăsători de moarte, disprețuitori de viață,
Ce-ați probat cu-avântul vostru lumei pusă în mirare,
Că din vultur vultur naște, din stejar stejar răsare!

De la domn pân' la opincă, duși de-o soartă norocoasă,
V-ați legat în logodire cu izbânda glorioasă
Ș-ați făcut ca să pricepem a trecutului mărime,
Măsurându-vă de-o seamă cu-a strămoșilor nălțime,
Ș-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată,
Cine am fost odinioară, cine iar vom fi odată!

Să trăiți, feciori de oaste. Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetăți și în redute,
Ca la Rahova cu tunul, ca la Grivița cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cel dintâi ați pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, și prin fapt de bărbăție
Ridicând o țară mică peste-o mare-mpărăție!

O, viteji de viță veche! Auziți în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare? ...
Sunt bătăile de inimi al întregui neam al nostru
Ce adună zi și noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!

O! români, în fața voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeți voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi seculi adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E lumina renvierei, e luceafărul sperărei,
E triumful luptei voastre, soarele neatârnărei!

Dragii mei! din focul luptei oțeliți când vă-ți întoarce
La cămin, unde românca, așteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă și părinte,
Ca la domni, cu pâni și sasre, vor ieși vouă-nainte.
Căci din voi fieștecare poartă-n frunte o cunună
Și de gloria de astăzi, și de gloria străbună!

Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou ziorește!
Viitorul României dat-au mugur ce-ncolțește!
O, copii! de voi sunt mândru! simt acea mândrie mare
Care crește cu mărimea unui neam în deșteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaște: Român zice, Viteaz zice."


* "Balcanul și Carpatul" *



"Balcanul și Carpatul, la Dunărea măreață,
Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față
Ș-aprinși de dor de luptă, cu ochii se măsoară,
Cu glasul s-amenință, cu gândul se doboară,
Zicând: „Nu pot să-ncapă doi paloși într-o teacă!
E scris din noi doi unul în pulbere să treacă!“

Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură,
Nu știe să-ngrădească sălbatica lui gură
Și zice cu trufie: „Carpatule vecine,
De nu pleca-vei fruntea, amar va fi de tine,
Căci răpezi-voi grabnic din plaiurile-mi nalte
Torente-necătoare deprinse ca să salte
Din maluri peste maluri, din munte peste munte,
Să bată-a tale coaste, s-acopere-a ta frunte,
Să facă într-o clipă ca să dispari din lume
Cu-a tale stânci și codri, cu-ai tăi copii și mume!“

Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie,
Mișcând coama-i de codri, ca leul de mânie,
Și-n clocot lung răspunde: „Balcane, -a ta trufie
Arată că tu astăzi căzut ești în pruncie.
Nevoie ai de-o cârjă ruina-ți s-o supoarte,
Căci ești, acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.
Ai fost odinioară gigant prin înălțime,
Amar prin fanatismu-ți, puternic prin cruzime!
Ai revărsat pe lume și groază și rușine
Și te-ai scăldat în sânge pân' ce-ai dat pept cu mine.
De-atunci au trecut seculi! ... Strivita omenire
S-au deșteptat, și numai tu stai în adormire,
Ademenit de visuri nebune și trufașe,
Făr-a pătrunde norii care te țin în fașe!
Orb urieș! cu cârja tu genele-ți ridică
Și vezi l-a tale poale cât umbra-ți e de mică!
Ești șters din cartea lumei, tu, care in vechime
Stai rezemat în somnu-ți de-o putredă mărime!
Și vrei să ții în lanțuri popoarele creștine?
Și vrei, Balcane gârbov, eu să mă-nchin la tine?
Dar n-auzi cum te râde și Dunărea, și Marea?
Deviza ta-i sclavia, ș-a mea - neatârnarea!“
Cum zic, doi vulturi ageri, zburând din vârf de munte,
Se-nalță până-n ceruri și scot țipete crunte.
De pe Balcani e unul și din Carpați e altul ...
Mult răpide le-i zborul, mult crâncen le-i asaltul,
Căci se izbesc de fulgeri la luptă-ucigătoare! ...
Întinsele lor aripi se bat lucind la soare,
Ș-a lor cumplite gheare și pliscuri oțelite
Își dau loviri de moarte și răni își fac cumplite.

Deodată cade unul din vulturii dușmani:
E vulturul prădalnic din barbarii Balcani,
Și-n patru părți a lumei zbor smulsele lui pene! ...

[...]

Și cântă libertatea pe maluri dunărene."




[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
Poezii populare ale românilor
***

*** HORE ***



* "Pentru mândra care-mi place" *



"Pentru mândra care-mi place
Nici părinții n-au ce-mi face,
Nici judele satului,
Nici chiar domnii sfatului.
Domnii șed și sfătuiesc,
Eu cu mândra mă iubesc
Și cu dragoste-i șoptesc:
„De ți-ai face pat afară,
Eu m-aș face vânt de vară
Ș-aș veni la tine-ndată
Să te văd: cum ești culcată?
Cu fața către perete,
Cu gura arzând de sete?
Fața vântura-ți-o-aș,
Gura săruta-ți-o-aș!""


* "Lelițele" *



"Dragă mi-e lelița-naltă
Și la mers cam legănată.
Dragă mi-e lelița-n joc
Când se leagănă cu foc,
Unde-și pune piciorul,
Se aprinde mohorul.
Unde-aruncă-un ochișor,
Arde sufletul de dor!
Dragă mi-e lelița mică
Și de trup cam gingășică,
Că se suie pe opincă
Și dă gură subțirică;
Câte fete cu mărgele,
Toate-s drăguțele mele.
Câte fete cu bondiță,
Poartă miere pe guriță.
Câte fete răsărite,
Toate-mi par flori înflorite.
Cum aș face, cum aș drege,
Că pe toate le-aș culege,
Să-mi fac traiul și să mor
Legănat pe sânul lor!"


* "Busuiocul" *



„-Busuioace, busuioace,
N-ai mai crește, nici te-ai coace!"
„-Dar de ce să nu mă coc
Că mă port fetele-n joc".
„-Trandafire, n-ai mai fi,
Nici în cale-ai înflori!"
„-Dar de ce să nu mai fiu
Că mă poartă lelea viu?".
„-Tu ești viu, dar eu sunt mort,
Și de-abie-n lume mă port".
„-Mergi în horă, saltă-n joc,
S-ai parte de busuioc.
-Vin la horă ici în șir,
-S-ai parte de trandafir".




[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
Poezii populare ale românilor
***

*** HORE ***



* "Rândunica" *



"Rândunea cu albă creastă,
Nu mai bate la fereastră,
Că nu-s fată, ci-s nevastă.
Când eram la mama fată,
Orice vream făceam îndată,
Iar dacă m-am măritat
Bărbățelul m-a mustrat.
Cui e voia sa iubească
Vie-n poartă să-mi grăiască;
Nu trimită pe altul,
Că altul umple satul.
Vie singur furișat
Și-i dau dulce sărutat,
Și-i dau guriță tăcută,
Să facem dragoste mută."


* "Trandafir cu două flori" *



"Trandafir cu două flori,
Mama-i cu două nurori,
Una-i ruja macului,
Una-i ruja dracului,
Una-i pune lăutoare
Ca să-i fie-opăritoare.
Alta merge la fântână
Cu cămașa soacrei-n mână
Ș-o întinde-n apă-o dată:
„Na-ți-o, mamă, că-i spălată".
Ș-o agață pe-o nuia,
Câinii hârâie la ea!"


* "Pe sub poale de pădure" *



"Pe sub poale de pădure
Merg copilele la mure,
Nevestele la alune
Și râd ca niște nebune.
Eu m-am dus să tai nuiele
Și prin huci am dat de ele.
Venit-a ploaie cu vânt
De le-a țipat la pământ.
Eu am fost băiat milos,
M-am lăsat cu ele jos
Și le-am mâncat murele
Și le-am mușcat gurile."


[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
Poezii populare ale românilor
***

*** DOINE ***



* "Turturica" *



"Amărâtă turturică,
O! sărmana, vai de ea!
Cât rămâne singurică
O! sărmana, vai de ea!
Zboară tristă prin pustie
O! sărmana, vai de ea!
Mai mult moartă decât vie.
Cât trăiește tot jelește,
Cu alta nu se-nsoțește.
Trece prin pădurea verde,
Dar ea pare că n-o vede.
Zboară, zboară până cade
Și pe lemn verde nu șade,
Iar când stă câteodată,
Stă pe ramură uscată
Ori se pune pe o stâncă
Și nici bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apă rece,
Ea o tulbură și trece,
Unde vede-un vânător,
Către el se duce-n zbor."


* "Despărțirea" *



"Unde te duci, bărbățele,
Și cui mă lași, suflețele?
Cum de nu te-nduri de mine
Și lași să plâng după tine?
Te întoarce și te uită
Ca să-mi vezi jalea cea multă.
Vai! nu mai pot, cad pe cale.
Mă sfârșesc amar de jale.
Stai, drăguțul meu cel dulce,
Stai, nu grăbi de-a te duce;
Stai ori mă ia și pe mine,
Să fiu la un loc cu tine!"


* "Mormântul" *



"Fost am pe unde-am iubit,
Pe mândruța n-am găsit
Și m-am lăsat după vânt
Și am dat de un mormânt.
Vântu-mprejur suspina,
Iarba-ncet se clătina,
Sărăcuț, amar de mine!
De-aș simți moartea că vine,
Aș lăsa cu jurământ
Să mă-ngroape-n cel mormânt!"


[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
Poezii populare ale românilor
***

*** DOINE ***



* "Copila murind" *



"Cântă pasărea pe-o floare
Pentru-o fată care moare,
Cântă păsăruica-n spin,
Copila scoate venin.
Cântă păsăruica-n salce,
Copila de moarte zace.
Cântă păsăruica-n poartă,
Copilița dulce-i moartă!
Ah! amar sufletul meu,
Tu plângeai de dor mereu
Și pe floare, și pe spin,
Și pe poarta lui Marin.
Ah! amar sufletul meu!
Ieși curând să mor și eu,
Să mă duc la cel mormânt,
Să mă prefac în pământ!"


* "Plângerea țării" *



"Frunză verde de negară,
Vai! sărmană biata țară,
Cum te-ajunge focul iară!
Rușii vin, te calicesc,
Nemții te batjocoresc
Și ciocoii te hulesc!
Nu mi-e ciudă de străini,
Cât de pământeni haini,
Că tu dragă le-ai fost mumă
Și ei singuri te sugrumă!
Nu mi-e ciudă de muscali,
Nici de nemții bocăncari
Cât mi-e ciudă de ciocoi
Că te lasă la nevoi
De țipă sufletu-n noi.
Frunză verde de neghină,
Vai ș-amar de-a ta grădină!
Cea grădină cu flori plină!
Cum o calcă, cum o strică
Niște iezme fără frică!
Cum îi smulge florile
Și-i pradă rodurile!
Frunză verde de mohor,
Vai de sânu-ți plin de dor,
Cât e el de hrănitor
Și la iepe căzăcești,
Și la câini flămânzi nemțești,
Și la pilafgii turcești,
Și la râme ciocoiești!
Sărăcuț de maica mea,
Cui a fi milă de ea?
Sărăcuț de locul meu,
Când l-a scăpa Dumnezeu?
Hai, copii, la cei stejari
Să tăiem niscaiva pari,
Țara să ne-o țărcuim
Și de iezme s-o ferim!"


[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
Poezii populare ale românilor
***

*** Cântece bătrânești ***



* "Erculean" *



"Plecat-au în zori
Trei surori la flori.
Sora cea mai mare
S-a dus înspre mare,
Sora cea mezină
Pe mal, în grădină,
Sora cea mai mică
Și mai sălbățică
S-a dus, mări, dus
Pe Cerna în sus
Iar în urma lor
Mulți voinici cu dor
S-au luat cântând
Ș-au venit plângând.
Iată-un căpitan
Căpitan râmlean,
Că mi se ivește,
Pe mal se oprește,
Cu Cerna grăiește:
„Neră limpezie,
Stai de-mi spune mie
Despre trei surori
Plecate din zori."
„Sora cea mai mare
S-a dus către mare
Pe Dunăre-n jos
La un plai frumos.
Sora cea mezină
S-a dus din grădină
Peste nouă munți,
În codri cărunți.
Sora cea mai mică
Și mai sălbățică
Plânge colo-n stâncă
La umbră adâncă".
Ercul Erculean,
Căpitan râmlean,
Își repede calul
De răsună malul,
Ș-ajunge-ntr-un zbor
La stânca cu dor.
„Ieși, fată, din piatră
Să te văd odată!"
„Cum să ies din piatră,
Că sunt goală toată
Și mă tem de soare...
Nu m-a soarbe oare?"
„Să n-ai nici o frică,
Fată sălbățică,
Că te-oi lua-n brață,
Să mai prind la viață,
Și te-oi coperi
Și mi te-oi feri
De vânt și de soare,
De-a lor sărutare."
„Bădiță, bădiță,
De-ți sunt drăguliță,
Soție de vrei,
De vrei să mă iei,
Mă scoate din stâncă,
Din umbră adâncă,
Să-ți ies la lumină
Cu inima plină."
Ercul Erculean,
Căpitan râmlean,
Calcă peste piatră
Și iată că-ndată
Lumii se arată
O dalbă de fată
Albă, goală toată,
Vie și frumoasă,
Dulce, răcoroasă
Cu păr aurit,
Pe umeri leit.
Cât o și zărește
Soarele s-oprește,
Și fața-i s-aprinde
Și raza-i se-ntinde,
Ca un sărutat
Lung și înfocat.
Iar cel Erculean,
Căpitan râmlean,
Mi-o apucă-n brață
De prinde la viață,
Mi-o strânge la piept
Ș-o leagănă-ncet;
Și-i face-n răcoare
Departe de soare
Cuib de floricele
Ivite la stele."


* "Soarele și luna" *



"Umbla, frate, mândrul soare,
Umbla, frate, să se-nsoare
Nouă ai
Pe nouă cai
Care noaptea pasc în rai.
Umbla cerul și pământul
Ca săgeata și ca vântul,
Dar toți caii-și obosea
Și potrivă nu-și găsea
Ca sora sa Ileana,
Ileana Cosânzeana,
Ce-i frumoasă ca o floare
Într-o iarnă fără soare.
„Surioară Ileano,
Ileano Cosânzeano!
Haideți să ne logodim,
C-amândoi ne potrivim
Și la plete și la fețe
Și la dable frumusețe.
Eu am plete strălucite,
Tu ai plete aurite,
Eu am fața arzătoare,
Tu, fața mângâietoare."
„Alei, frate luminate,
Trupușor făr' de păcate,
Nu se află-adevărat
Frați să se fi cununat.
Cată-ți tu de cerul tău
Și eu de pământul meu,
C-așa vrut-a Dumnezeu."
Soarele se-ntuneca,
Sus, la Domnul se urca,
Domnului se închina
Și din gură cuvânta:
"Doamne sfinte,
Și părinte!
Mie timpul mi-a sosit,
Timpul de căsătorit,
Și potrivă n-am găsit
Ca soră-mea Ileana,
Ileana Cosânzeana".
Domnul sfânt îl asculta
Și de mână mi-l lua
Și prin iaduri mi-l purta,
Doar că l-ar înspăimânta,
Și prin rai încă-l purta,
Doară că l-ar încânta,
Apoi Domnul-Dumnezeu
Cuvânta cu graiul său,
Iar când Domnul cuvânta,
Lumile se deștepta
Și cu drag îl asculta.
Cerurile strălucea,
Norii din senin pierea:
„Soare, soare luminate,
Trupușor făr' de păcate,
Raiul tu l-ai petrecut
Și prin iad încă-ai trecut,
Ce mai zice gândul tău?"
„Zice că sufletul meu,
Aleg iadul chiar de viu
Numai singur să nu fiu,
Ci să fiu cu Ileana,
Ileana Cosânzeana!"
Soarele se cobora,
La sora lui se oprea,
Mândră nuntă pregătea,
Pe Ileana și-o gatea
Cu peteală de mireasă,
Cunună de-mpărateasă,
Și rochița nețesută,
Din pietre scumpe bătută.
Apoi mândri, el și ea
La biserică mergea.
Dar când nunta se făcea,
Vai de el, amar de ea!
Candelele se stingea,
Clopotele se dogea,
Sfinții fața-și ascundea,
Preoți în genunchi cădea.
Iar mireasa, vai de ea!
Frig de moarte-o cuprindea
Căci o mână se-ntindea
Și pe sus o ridica
Și-n mare mi-o arunca!
Valurile bulbucea,
Iar ea-n valuri cum trecea
Mreană de-aur se făcea.
Soarele se-nălța sus,
Se lăsa tot spre apus
Și-n mare se cufunda
La soră-sa Ileana,
Ileana Cosânzeana.
Iară Dumnezeu cel sfânt,
Sfânt în cer și pe pământ,
Mâna-n valuri că băga
Mreana-n mână-o apuca
Și-n ceruri o arunca
Și-n lună plină-o schimba,
Apoi Domnul-Dumnezeu
Cuvânta cu graiul său;
Iar când Domnul cuvânta,
Lumile se spăimânta,
Mările se tupila,
Munții se cutremura,
Cerul se întuneca:
„Tu, Ileană Cosânzeană,
Suflețel fără prihană,
Și tu, soare luminate,
Trupușor făr' de pacate!
Cu ochii să vă zăriți,
Dar să fiți tot despărțiți.
Zi și noapte plini de dor,
Arși de foc nestingător,
Veșnic să vă alungați,
Cerul să cutreierați,
Lumile să luminați!""

[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "VASILE ALECSANDRI" *]


***
Poezii populare ale românilor
***

*** Cântece bătrânești ***



* "Miorița" *



"Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mândre și cornute
Și cai învățați
Și câni mai bărbați.
Dar cea mioriță,
Cu lână plăviță,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
— Mioriță laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace!
Ori iarba nu-ți place,
Ori ești bolnăvioară,
Drăguță mioară?
— Drăguțule bace,
Dă-ți oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îți cheamă ș-un câne,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrâncean!
— Oiță bârsană,
De ești năzdrăvană
Și de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraș de os,
Mult zice duios;
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ș-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa.
Brazi și păltinași
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuță bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmp alergând,
De toți întrebând
Și la toți zicând
„Cine-a cunoscut
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul grâului;
Perișorul lui,
Peana corbului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului?“
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Și-i spune curat
Că m-am însurat
C-o fată de crai,
Pe-o gură de rai,
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntași
Brazi și păltinași,
Preoți, munții mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!"


[* "Vasile Alecsandri" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "ANDREI MUREȘANU" *]



* "Glasul unui român" *



"La ceriu, părinte bune, de caut cu umilire,
În darn 'mi este ruga, deșert al meu suspin!
Un vierme, de se mișcă, tu scii de a lui clătire;
Dar luptele, ce cercă un nem, de unde vin?

Se poate, că străbunii s'au mormîntat în crime;
Dar răul străvechimii dor nu-l cerți pân'la noi!
Căci altfel era bine, ca fiii de sclăvime
Să vie orbi pe lume, născuți pentru nevoi!

Eșiți, voi umbre moarte, eroii gintei mele!
Și dați dovezi la lume, ce atât v'a înegrit;
Strigați în gura mare, că voi de-atâtea rele,
Ce cercă strănepoții, nu v'ați vinovățit!

Să spuie Retezatul, acel asil de pace,
D'a fost Românul trândav în timpuri de nevoi?
De n'a păzit credința, de n'a vrut toate-a face,
Să scape numai țara din curse de războiu!

La undele de sânge, ce-au curs în Câmpul Pânii,
Vărsat prin iatagane și paloș de Osman:
Au n'au învins Corvinul p'acel cumplit dușman?
Au n'au avut în parte amestec și Românii?

Ah ! căci nu-mi pot răspunde străvechile morminte!
Spunând, ce țin în sînuși: Român, au gen străin?
Atunci s'ar frânge cearta, ce curge acum fierbinte,
S'ar șterge atunci ca ceața și vechiul meu suspin!

De tace omenimea, glas va da stânca'n munte,
Și apele nu vuet prin ton nepomenit.
Nu mai e timp s'apuie un gen, ce-a mers în frunte,
La toată năvălirea, ce țara-a copleșit.

Numai e timp s'apuie un gen faimos în lume,
Nutrit prin o minune, din zei provenitor,
A căruia mărire, virtute și renume
Pusese sub picioare p'ai lumei domnitori.

Nu mai e timp s'apuie o viță strălucită,
Ce-a dat în zeci de secoli din sînul său eroi!
De-a și supus'o soarta a fi nefericită:
Răsare-i însă steaua și scapă din nevoi!

E verde încă bradul și umed după fire;
Dar' razele căldurei au nu-l vor sci usca?
E nor încă pe ceriuri; dar norul e subțire,
Si-un vînt de primăvară au nu-l va depărta?

La ceriu, părinte sfinte, căzând cu umilire,
O ginte părăsită tu n'o vei lăpăda!
Ești drept și ierți păcatul, văzând o pocăire!
Ești bun și 'ți este milă de tot ce-i mâna ta!"


[* "Andrei Mureşanu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "ANDREI MUREȘANU" *]



* "Omul frumos" *



"Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!"


[* "Andrei Mureşanu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "ANDREI MUREȘANU" *]



* "Mintea" *



"Te măresc fiinţă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-ţi sântă a făcut,
De la om şi feară, până l-acea floare,
Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,
Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor,
Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte,
De când văd lumina, şi până când mor!

Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri
De leu şi de tigru, care varsă sânge,
De foc şi de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge
Cursele duşmane, verunde vor fi.

Ea departă ceaţa de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credinţa deşartă
Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la fraţi din fire, însuşi fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui şi lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morţii glorioase
A plântat în lume spirit creştinesc.

În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi
Să revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii şi fraţi
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.

Te măresc fiinţă fără de finit
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă,
Carea greu mă mustră de-am păcătuit,
Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,
De-am făcut dreptate celui asuprit!"


[* "Andrei Mureşanu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "ANDREI MUREȘANU" *]



* "O privire peste lume" *



"Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineaţa, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană goneşte mijiociri
Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!"


[* "Andrei Mureşanu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "ANDREI MUREȘANU" *]



* "Eremitul din Carpaţi" *



"Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte,
Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci,
Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie,
Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri;
Pe unde primăvara cu multă maiestrie
Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată,
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc.
Cu-aceste scule simple se află mobilată
Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri,
Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit,
Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă,
De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut,
Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie
Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade,
Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;
S-apucă cu iuţeală de verice palisade,
Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie
A rumpe jugul aspru şi mult apăsător;
Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie
A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare,
De sâlă şi sclăvie e un triumf părut;
Căci spiritul culturei străbate de mirare
Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge
În cauza cea morală şi plină d-adevăr,
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge,
Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate,
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate
Prin casă şi-n afară la-ntregul nost’ popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine
Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti
De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine;
Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor
Atunci în astă lume neavând vro mulţămire,
Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!"


[* "Andrei Mureşanu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "ANDREI MUREȘANU" *]



* "Un răsunet" *



"Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!"


[* "Andrei Mureşanu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "CONSTANTIN T. BELIMACE" *]



* "Un cîntec" *



"Un cîntec ca di jale
Cîntam 'nă oară eŭ,
Şi dipuneam tu vale
Ditr'un laĭ munte greŭ.

Şi valea-n'ĭ turna graǐlu
Cu scl'imurĭ, suschiros,
Di-arăsuna tut plaǐlu
Şi muntile jilos.

Iu hiţ, bre gĭon'i cu-aname,
Fumel'ĭ di Fărşiroț !
Iu eşti Armăname,
Şi Grămuştean'ĭ, cu toţ !

Armasiră cîrărĭle
Ca ponde fir' di voĭ
Şi s'dusiră flîcărĭle
Cu turmile di oĭ.

Di la cîşerĭ flueara
Ma nu se-avde prit munţ,
Ni pravdă ca se-azghĭară, —
Di jale him pitrumţ."


[* "Constantin T. Belimace" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "CONSTANTIN T. BELIMACE" *]

(scrieri rare)

* "Toamna tu-arniu" *



"Vin'e toamna şi cu ploĭle,
Tuţ Armîn'ĭl'i fug cu oĭle,
Fug diparte ca s'ĭerneadză,
Că ma multu nu s'băneadză.

Di lăĭ negurĭ negurĭ groase
Şi de vimturĭ furtunoase
Iarba tută lăi 'n pade
Şi cu frundza care cade.

Prit vulodzile muşate
Vearsă nĭorl'i cu găleate;
Dzua ploaĭe, noaptea-arcoare,
Di mărata pravdă moare.

Zghĭară oĭle,-aurlă cîn'ĭl'i,
Fug măraţl'i, fug Armîn'ĭl'i,
Cu fumeĭle pri tu căl'ĭurĭ,
Priste cîmpurĭ, dzen'ĭ şi văl'ĭurĭ.

— Sănătate, munte frate,
'Ţ lasă-a ţia oĭle toate
Care 'n tine au bănată,
S'te-află ghine tu turnată
Ditru-a arniuluĭ amar !

— Oară-bună ş'calea-ambar !..."


[* "Constantin T. Belimace" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "CONSTANTIN T. BELIMACE" *]

(scrieri rare)

* "Dimîndarea părintească" *



"Părintească dimîndare
Ne spregĭură cu foc mare,
Fraţ di mumă şi di-un tată,
Noĭ, Armăn'ĭ di eta toată.

Di sun plocĭle di murminţî
Strigă-a noştri bun'ĭ părinţî :
„Blăstem mare se-aĭbă 'n casă
Cari di limba luĭ se-alasă.

„Care 'ş'lasă limba luĭ
S'lu-ardă pira focului,
Si s'dirină v'iŭ pri loc,
Si-l'ĭ si frigă limba 'n foc.

„El în vatra-l'ĭ părinteasc
Fumeal'ĭa s'nu-şĭ hărisească;
Di fumel'ĭ curun'ĭ s'nu başe,
Nat în leagăn si nu nfaşe

„Care fudze de-a luĭ mumă
Şi di părintească-l'ĭ numă,
Fugă-l'ĭ doara Domnuluĭ
Şi dulţeamea somnuluĭ!"


[* "Constantin T. Belimace" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "DIMITRIE PETRINO" *]

(scrieri rare)

* "DEDICARE
(Lui V. Alecsandri)" *



"Era o noapte neagră și cerul fără stele,
Și eu fără sperare și sânul meu rănit,
Când te-am citit pe tine, și glasul musei mele
Din lunga-i letargie de-odata s'a trezit.



Și te-am văzut în visu-mi zicându-mi: "Cantă încă,
Cântarea-i mângâierea celor ce pătimesc !" -
Atunci am pus condeiul în rana mea adâncă
Ș'am scris cu al meu sînge păcatul omenesc.



Ș'am vrut să spun durerea, de care pătimește
Orfan de-a sa credință, pierzând pe Dumnezeu.
Pământul fără cârmă pe care-l învârtește
În jurul desperării al vremii braț ateu.



Și ție, numai ție, tot ce-i mai bun în mine,
Pân' ș'ale mele lacrimi eu voiu s'aduc în dar;
Să treacă peste Molna, s'ajungă pân' la tine.
Așa precum tămâea pătrunde la altar.



Iar tu, poete-rege, tu lesne-i înțelege,
De ce suspină lira-mi, și mânndru pot să zic,
Că noi avem în lume o inimă ș'o lege:
Tu, care ești cel mare și eu care-s cel mic.



Din soare 'și ia lumina steluța călătoare,
Și soarele pe ceruri stă falnic, neclintit:
Eu sânt așa steluță, tu pentru mine soare,
Primesc dar o rază, ce 'n tine am sorbit"


[* "Dimitrie Petrino" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "DIMITRIE PETRINO" *]

(scrieri rare)

* "RUJNIȚA" *



"Leagăn scump al vieții mele,
Sat în care m'am născut.
Cu-al tău cer și-a tale stele
Mii de ori eu te salut!


După ani de despărțire
Trecuți pe-un pământ străin.
Eu cu vechea mea simțire
Astăzi iar la tine vin.


Căci în trista depărtare
Prea curând m'am scuturat
De speranțele, cu care
Numai tu m'ai legănat.


Te-am lăsat încă'n pruncie.
Încă'n zile de plăceri,
Și de-atunci a mea junie
S'a răcit prin multe țări.


Am văzut cetăți antice
Cu arcade de marmor.
Sub arcadele ferice
Eu am suspinat de-amor.


Am pășit pe-acea cărare
Ce-ades duce la noroc:
Fericire, desperare,
Le-am simțit și eu pe loc.


Am văzut țări fericite,
Mai lin cer decât al tău.
Văi cu mult mai înflorite
Încântau sufletul meu,


Dar ca tine loc de pace
Altu'n lume n'am găsit,
Mai mult decât orice-mi place
Cuibușorul meu iubit,


Locul unde fără samă
La lumină m'am trezit.
Unde numele de mamă
Prima dată l-am rostit.


Te salut deci dar câmpie,
Unde în a vieții zori,
Pentru-o floare de junie
Culegeam frumoase flori.


Salut veselă grădină
Și căsuță ce mi-a fost
O lume de comori plină,
Leagăn, scut și adăpost.


Pe voi stânci și pe voi dealuri
Și pe tine râușor,
Ce în tulburile-ți valuri
Ca și viața-mi treci ușor.


Și cuprins de-o suvenire
Mai fac cruce de trei ori,
Când privesc sfânta zidire
Cu-al ei turn plecat de nori.


Toate îmi aduc aminte
Visul meu copilăresc,
Și cu mii de glasuri sfinte
Mă îngână, îmi vorbesc:


Încât, când mă văd aice,
Aș vrea să fiu copilaș,
Și să dorm un somn ferice
Pe-un sân dulce, drăgalaș.


Leagăn dulce-a vieții mele,
Sat în care m'am născut,
Cu-al tău cer, cu-a tale stele
Mii de ori eu te salut!"


[* "Dimitrie Petrino" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "DIMITRIE PETRINO" *]

(scrieri rare)

* "În munţi" *



"În munţi, în munţi, departe de-a lumei grea mişcare,
Departe de-orce zgomot, de-orce deşărtăciuni,
Şedeam cu tine dragă, în dulce-mbrăţişare,
Şi-n libera natură îţi împleteam cununi.

Cununi de flori frumosae, a căror frăgezime
Ochirea omenească încă n-a profanat,
Ca tine de frumoase, ca tine de sublime,
Flori, care pentru tine natura a creat!

Pe-a ta guriţă, dulce ca roza purpurie,
Atunci a vieţii mere voios ce culegeam,
Şi ochii tăi, puternici ca bolta azurie,
Eu în estaz ferice mai mult îi admiram.

Căci în estaz poetic de-o zi primăvăroasă
În munţi atunci cu tine ferice eram eu,
Câmpia era verde, dumbrava-adăpostită,
Şi înfocat amorul ce-ardea în sânul meu.

Iar mâna ta cea albă de buza mea lipită,
Ea tremura ca crinul pe aripi de zefir,
Încât acele ore, ah, dulcea mea iubită,
Mă făcea nemurirea pe buza-ţi s-o respir!

Unit, unit cu tine în dulce-mbrăţişare,
Încât nemic pe lume nu ne-ar fi despărţit,
Atunce împreună, de ce cu-a ei turbare,
Moartea cea nesăţioasă atunci nu ne-a răpit?

Când fruntea mea pe sânu-ţi cu dulce nepăsare
Se legăna în visul, cel mai dumnezeiesc,
Când inimile noastre ardea de înfocare
Ca munţii cei gigantici ce focuri izvoresc!

Când vântul ce dezmiardă ades pe floricele.
Atunce pentru tine el toate le uita,
Şi părul tău de aur, şi gândurile mele
În valuri de iubire spre cer le rădica.

Când dulcele-ţi suspinuri, acorde amoroase,
De mii de ori în mine vibrând au răsunat,
Ca clopotul de sară, în oare misterioase,
Cu fluierul poetic de stânce repetat.

Când tot ce-a fost în lume, şi-ar fi putut să fie
De admirare vrednic la mii de muritori,
A fost o umbră mică şi neînsemnată mie
Căci eu ardeam cu tine de-ai dragostei fiori.

Când lumea cât de mare, nouă ne-a fost prea mică
Ca să poată cuprinde în sânu-i muritor
Umbra iubirei noastre, estazul fără frică
Ce se-nălţa cu norii sub tronul creator.

Atunci o umbră neagră să fi venit deodată
Spre a curma cu viaţa norocul tău şi-al meu,
Noi, ah! c-o sărutare chiar şi mai înfocată,
Am fi lăsat pământul mergând la Dumnezeu.

Dar nu, ah! nu se poate un sfârşit aşa ferice,
Căci altfel rai şi ceruri ar fi pe-acest pământ!
Dacă pentru vecie ar fi amor aice,
Nici Dumnezeu atunce n-ar putea fi mai sânt!"


[* "Dimitrie Petrino" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "DIMITRIE PETRINO" *]

(scrieri rare)

* "Întîlnirea" *



"Smerită maică pe cărarea ,
Ce urcă muntele în greu ,
Pășește-ncet... pe vîrf de munte
E mai aproape Dumnezeu.

De-acel ce-l cată-n izolare
Și-n umilite rugăciuni ,
Și mai departe răul lumii
Ce ispitește răi și buni !

Pe coasta muntelui opusă ,
Călugărașul de la schit ,
Spre-aceși vîrf înalt de munte
Cu-același gînd urcă smerit...

Și dacă ei se întîlniră ,
A cui e vina , o Duh rău !...
Sînt mai aproape-unul de altul
Acum, -decît de Dumnezeu !..."


[* "Dimitrie Petrino" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "IOAN LAPEDATU" *]

(scrieri rare)

* "APEL LA" UNIRE" *



"Ce blestem, ce grea urgie,
Ce pedeapsă, ce mânie,
Ne-au ajuns, Români, pe noi?
De trăim în dezbinare,
Când necazul e mai mare,
Și toți gemem la nevoi?



Azi, când gloate inimice
Năvălesc să ne dumice,
Frați pe frați ne sfâșiem...
În noianul suferinții
Ni-am pierdut lumina minții,
Și perirea n'o vedem.



Au ne știm în piept cu moartea,
Și ni place dacă soartea
Ne dă pradă la 'ntâmplări?
Am uitat a vieții țintă,
Părăsit-am calea sfântă, -
S'apucăm pe mii cărări?



Vai și-amar, ce umilință!
N'ascultăm de Provedință,
Când ne chiamă la liman!
Ea ni strigă: "în unire
E a voastră mântuire,
Voi, nepoții lui Traian".



Rătăcirea ni fu lungă
S'o curmăm și să ni-ajungă,
Cu trecutul umilit.
Bate oara unsprezece:
Numai una de mai ,trece,
Și'n mormânt ne-am prăvălit...



Sus, dar sus din slăbiciune!
Și, ca prin furtune,
Azi avântul vă'ncordați!
Mânile vă 'ntindeți iară,
Ziceți urii ca să piară,
Și să fim Români și frați.



Că unirea și frăția
Dau putere, cresc tăria,
Din pitici fac uriași.
Prin unire vom fi'n lume,
După fapte, drept și nume,
Ai străbunilor urmași.



Mari au fost odinioară,
Într'o mică țerișoară,
'Nvingătorii de Osmani.
Mari vom fi și noi odată,
Când de frați unita ceată
Va da fațî cu dumani...



Piară cei ce ne desbină,
Și concordia divină
Să descindă iar la noi;
Să ni dăm o sărutare,
Și, c'un braț viteaz și tare,
Să ne smulgem din nevoi.



Voi, cărunți albiți de zile,
Juni, matroane și copile,
Imnul păcii intonați!
Ura! faceți să răsune,
Ca s'auză, să s'adune,
Toți câți vor să fie frați.



Până când tot în orbire,
Până când în rătăcire,
Fraților, să mai trăim?
Bate oara unsprezece:
Încă una de mai trece,
Și'n mormânt ne prăvălim!.."


[* "Ioan Lapedatu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "IACOB C. NEGRUZZI" *]



* "Lângă Marea" *



"Pe o stâncă lângă mare
Singur stau în depărtare
De al meu amor
Și ochirea mea cuprinde
Oceanul ce se-ntinde
Păn' departe-n nori.

Ori și unde peste mare
Pintre valuri îmi apare
Chipul său iubit,
Ș-a sa gură îmi vorbește
Și la mine tot privește
Ochiu-i nesfârșit.

Dar în cruda sa privire
Vai! Nu văd compătimire
Și nu văd amor
Și cuvântul său e rece
Și prin sufletul meu trece
Un grozav fior.

Și privesc, privesc la mare
Și mă-ntreb ce e mai mare,
Ce e mai profund,
Chinul greu ce mă cuprinde
Sau e marea ce se-ntinde,
Marea fără fund?"


* "Durere" *



"Era atât de frumoasă
Și-așa dulce îmi vorbea,
Cu ochirea sa duioasă
Pân-în suflet mă privea.

Și cu mintea-n rătăcire
Eu la dânsa mă uitam
Și-un vis lung de fericire
Lângă dânsa eu visam.

Într-o sară-ntunecoasă
Ah! i-am spus cât o iubesc.
Cum o viață-n veci frumoasă
Eu în ochiul său citesc.

De-atunci gura-i surâzândă
De-atunci nu mi-a mai vorbit
Și ochirea sa cea blândă
Crud și rece m-a privit.

Și de-atunci durere-amară
Ce mă arde ca un foc,
Duc cu mine-n orice țară,
Duc cu mine-n orice loc.

Și cu mine orișiunde
Am s-o duc pe-acest pământ
Pân' cu mine-o voiu ascunde
În adâncul meu mormânt."



* "Senin și Furtună" *



"Noaptea profundă
În ea cufundă
Pământul june, reînflorit,

Bolta senină
Blândă lumină
Varsă din sânul său aurit.

Și totul tace
Divină pace
Peste natură domnește lin,

Dar o furtună
Geme și tună
În al meu suflet sdrobit de chin.

Ah! Nici o rază
Nu luminează
Noaptea profundă ce m'a cuprins,

Inima-i ruptă
De lungă luptă
Ce-amor și ură crud au încins!"


[* "Iacob C. Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "IACOB C. NEGRUZZI" *]



* "Idealul meu" *



"Des în anii de junie
Când pluteam din val în val
Într-o dulce reverie,
Îmi cream un ideal.

Și o față așa frumoasă
Păr de înger blond îi dam
C-o ochire mult duioasă
Dulce îi împodobeam

Și-i dam cel mai dulce nume
De femeie, ce iubesc
Și gândeam: în astă lume
Voiu putea să te găsesc? —

Însă anii se strecoară
Lin mă suiu pe-al vieții deal
Și din gându-mi piere, sboară
Al meu dulce ideal.

Și in calea mea senină
Într-o zi te-am întâlnit
Și imaginea divină
Viu în gând mi-a revenit.

Și o față așa frumoasă,
Păr de înger, blond aveai,
C-o ochire mult duioasă
Împrejurul tău priveai.

Și aveai același nume
De femeie, ce iubesc
Ș-am gândit: în astă lume
În sfârșit eu te găsesc!

Ș-o văpaie de iubire
Vai! În peptu-mi s-a aprins
Și spre tine cu grăbire
Al meu braț îl am întins

Și ți-am spus: Ah! vin' la mine
Chip de înger adorat
Vino grabnic, căci la tine
Ani întregi eu am visitat!

Însă tu făr' îndurare
Priviși brațul meu întins
Și c-o crudă nepăsare
Rece-nlături l-ai împins

Și mi-ai spus: ce-mi pasă mie
De idealul ce-ai visat
În nebuna ta junie!...
Și din drum te-ai depărtat. —

Și iar anii se strecoară
Greu mă urc pe-al vieții deal
Dar din gându-mi nu mai sboară
Un chip dulce și fatal."


* "Unei femei" *



"Câte sunt daruri divine cu toate ai fost înzestrată
Mândră ești ca Junone, ca Venere ești de frumoasă
Nobilă, naltă în cuget, ca înțeleapta Minerva
Însă ah! ca Diana ești rece și nesimțătoare."



* "O dorință" *



"Pentru ce cu chinu-n mine
Pe pământ mai rătăcesc,
Ce dorință mă reține
Chin, viață să sfârșesc?

Cu o singură lovire
Al meu chin aș alina
De durere, de iubire
Tot deodată aș scăpa!

Ah! eu știu ce mă oprește
Toate, toate-a nu sfârși
Ce dorință mă silește
Pe pământ a rătăci:

Aș vrea s-o mai văd odată,
Aș vrea s-o văd dormind,
Ochiul său să nu mai poată
Să mă ucidă crud privind,

Să nu poată să-mi vorbească
Cu-acel ton nepăsător
Ce-a făcut să se-ngrozeascâ
Al meu suflet simțitor.

Atunci ochiu-mi să se-ncline
Spre frumosu-i chip visând
Și să cred c-atunci de mine
Ea visează suspinând,

Să mă perd într-o privire
Lungă, lungă de amor,
Să mă-mbăt de fericire
Și atunci abie să mor."


[* "Iacob C. Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "IACOB C. NEGRUZZI" *]



* "Câte versuri" *



"Câte versuri de amor
Eu am scris pătruns de dor
N'aș vra'n lume ca să sboare —
Lumea-i prea nesimțitoare.
Aș vra, una să le știe,
Numai una, dragă mie
Și când singuri noi vom sta
Să le cânte draga mea
S'ascult glasul ce iubesc
Ș'ascultând să o privesc."


* "O rază de Amor" *



"Precum pe bolta întunecată
Un moment singur luna s'arată
Ș'apoi dispare iarăș în nor,
Dacă în ochiu-ți mândru și rece
Un moment singur tainic ar trece
Numai o rază dulce de-amor,

Acea privire atât de dragă
Aș duce-o 'n gându-mi o viață 'ntreagă,
Împins oriunde de-al meu destin,
Mi-ar părea lumea verde grădină
Și cerul negru, făr de lumină
Etern albastru, etern senin.

Atuncea singur cu-a mea gândire,
În mii de visuri de fericire
Și zi și noapte m'aș adânci
Și ah! din peptu-mi cu inspirare
Ar ieși dulce așa cântare
Cum n'a fost încă și n'ar mai fi!"


[* "Iacob C. Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "MIHAI GREGORIADI BONACHI" *]

(scrieri rare)

* "UN DOROBANȚ" *



"La Plevna zace într'un șanț,
Scăldat mai tot în sânge,
Rănit de moarte, un dorobanț
Răzleț și singur, plânge -


Dar el nu plânge că-i rănit
Sau singur c'o să moară
Aici, străin și părăsit...
Un alt chin îl doboară...


La pieptu-i ține strâns un steag
De steagul lui i-e frică...
Zărind un turc umblând pribeag
Cum poate... se ridică.


Cu unghiile de prinprejur
El zgârie peste dânsul,
Cât poate, țărna jur în jur,
Înăbușindu-l plânsul...


Apoi, slăbit, iar cade 'n șanț..
Sughiță lung... și moare
Atâta-i tot - un dorobanț
E mai puțin sub soare."


[* "Mihai Gregoriadi Bonachi" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "THEODOR ȘERBĂNESCU" *]

(scrieri rare)

* "Pe mare" *



"Ad doram

Frumoasa-i Marea ca și tine ,
Tu, ca o soră-i semeni ei ;
De-atîtea adîncimi sunt pline
Și undele-i și ochii tăi !

Și cum , cînd ochiul meu măsoară
A Mării adîncimi și stînci ,
Așa ființa-mi se-nfioară
Cînd cat în ochii tăi adînci.

Frumoasă-i Marea și grozavă
Cînd vîntu-o strînge-n btațul lui !...
Pe sînul tău mă simt o navă
Plutind... în paza Domnului !...

Ș-ades uitat , cînd luce Luna ,
Pe valul sînului tău cald-
Mă simt amenințat totuna
Ca și pe valu-i de smarald !

Și totuși scris imi este mia, -
Frumoaselor nemarginiri !
Să vă iubesc cu nebunia
Nemărginitelor iubiri !...

Și vreau , la ceasul cel din urmă ,
Să mor pe sînul tău cel cald
Și îngropat să fiu pe urmă
În unda Mării de smarald !"


[* "Teodor Șerbănescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "THEODOR ȘERBĂNESCU" *]

(scrieri rare)

* "Poet și Epicuriani" *



"-De ce, cu-atîta nepăsare,
Pe lîng-a noastră masă treci?...
E vesel vinul în pahare,
Iar tu pari trist...Vin' să petreci !

-La masa voastră n-am ce face;
Mai trist eu par decît nu sunt;
Lăsați-mă să-mi cat în pace
De calea mea pe-acest pamînt !

-Dar calea noatră-n lume-aice
E grea, -c-un țel necunoscut !
Din cînd in cînd, e bine-amice
Să mai petrecem un minut.

-Ce-i un minut? Ce-i o plăcere ?
Cînd ce simt eu este un dor !
Cînd pentru dor nu-i mîngîiere
În sufletul nemuritor !

-Durere, dor, -orișice fie-
Vino-ntre noi, ia un pahar,
Îmbată-te și în beție
Îneacă orice gînd amar !

-Eu să mă-mbăt ?... Voi nu știți dară
Că de doi ochi de-azur ceresc
M-am îmbătat odinioară,
Că nu mai pot să mă trezesc !... "


[* "Teodor Șerbănescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "THEODOR ȘERBĂNESCU" *]

(scrieri rare)

* "Ca ieri și azi" *



"Ca ieri și azi și azi ca mîni
Tot depărtat de tine ,
Și zile trec , trec săptămîni
De lunga-ți lipsă pline !

Și lipsa-ți o străbat , tu știi ,
Ducîndu-ți dragă , dorul
Precum s-ar duce prin pustii
Cu setea-i călătorul.

În orizonturi far' de fund
Dau liber drum privirii,
Și nevăzîndu-te , m-afund
În lumea-nchipuirii.

Ș-aici , eu însumi Dumnezeu,
Din doruri arzătoare ,
Din razele de curcubeu ,
Din mirosul de floare,

Din tainele care-ntr-amurg
Dau freamătul pădurii,
Din armoniile ce curg
În vinele naturii,

Te plăsmuiesc din nou cum ești,
Cînd ești tu lîngă mine,
Cu-aceleași farmeci femeiești,
Ce m-au legat de tine !

Și-n aiurări adînci căzut,
Îți murmur lin amoru-mi:
Cînd însă dau să te sărut ,
Sărut... în gol tot doru-mi.

Astfel cu lipsa ta străbat ,
Ducîndu-ți vecinic dorul ,
Precum se duce însetat
Prin stepe călătorul !... "


[* "Teodor Șerbănescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "THEODOR ȘERBĂNESCU" *]

(scrieri rare)

* "DOR DE DUS" *



"Bate vântul, bate tare,
Bate dela răsărit
Și-mi aduce dor de mare,
Dor de lung călătorit.



Duce-m'ași atunci în lume.
Fără să mă mai opresc,
Prin pustiuri fără nume,
Mari ca golu'mi sufletesc!



Duce-m'ași viața toată
Ca s'o scap de al ei chin,
Până 'n lumea ceea-l'altă
D'unde cei duși nu mai vin.



Ș'atunci pe pământ, atunce
Acei care m'au iubit
Să însemne cu o cruce
Locul unde m'am oprit!"


[* "Teodor Șerbănescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "THEODOR ȘERBĂNESCU" *]

(scrieri rare)

* "UNDE EȘTI
(Muzica de G. Cavadia)" *



"Unde ești? unde ești?
În zadar în larga lume
Caut să te mai găsesc,
Tu l'al cărui dulce nume
Și azi încă 'ngălbenesc!
Dacă tu tot mai trăești?
Unde ești? unde ești?



Unde ești? unde ești?
Înger cu-aripa ușoară
Pe pământ venit din cer,
Te-ai întors tu în cer iară ?
Cerului în darn te cer:
Dintre Îngeri tu lipsești?
Unde ești? unde ești?



Unde ești? unde ești?
Tu steluța vieței mele,
În ce nopți te-ai cufundat?
În zadar te cat prin stele,
Stelele încă te cat:
Ca și mie le lipsești.
Unde ești? unde ești?



Unde ești? unde ești?
Pe la cele patru vânturi
Eu de tine-am întrebat,
Și prin lacrimi și prin'cânturi
Și prin dureros oftat!
Însă ele au tăcut!
Te-am pierdut! Te-am pierdut!"


[* "Teodor Șerbănescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 07 iunie 2017



[* "THEODOR ȘERBĂNESCU" *]

(scrieri rare)

* "În capelă" *



"De arbori seculari umbrită, pe coasta muntelui cea frîntă,
Ca o gîndire blîndă-n suflet, se-nalţă blînd capela sfîntă.
Cu uşile deschise-n lături, ca braţe ce te cheamă-n ele,
Cu lumînările aprinse, ce par în umbra boltei stele; -
Ea stă-necată în tăcere, în pace şi-n singurătate...
La pragu-i se opresc desigur a lumii patimi vinovate.



Aice, are drept să intre acel ce plînge sau iubeşte:
Durerea vecinie îngenunche p-acela care pătimeşte,
La poalele Dumnezeirii, ce pare a-1 fi dat uitării...
Aice, îngerul iubirii, ce stă la uşile intrării,
P-acei ce se iubesc de mînă îi ia şi la altar îi duce
Să-i binecuvinteze-acel ce iubit-a ş-a murit pe cruce.



Aici, pe căi şerpuitoare, ne-aduse rătăcind iubirea.
Intrarăm. Nimeni înăuntru. Ce singură-i Dumnezeirea
În templele ce i se-nalţă ca şi în lumea ce-a creat!...
Intrînd, o clipă ne privirăm, şi lung şi cald ne-am sărutat.
Ş-a noastră lungă sărutare fu calda noastră rugăciune:
Cea mai pioasă înălţată la cer din buze de tăciune.



Sînt ani d-atunce şi a noastră iubire tînără e încă,
Săpîndu-ne în inimi brazdă tot mai adîncă... mai adîncă.
În lunga noastră suferinţă ne este mare fericirea;
Ca s-o măsor eu nu am alta decît... decît însăşi iubirea,
În care cred să mor odată ca credinciosu-ntr-a lui lege:
Decît viaţa fără tine, cu tine moartea aşi alege."


[* "Teodor Șerbănescu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "MIHAIL ZAMFIRESCU" *]

(scrieri rare)

* "Somnolența" *



"Amicii mei, viața e harpa, ce intona
Același cântec. Ziua se duce monotonă
Și'n locu-i vine alta, c'un pas lung, uniform;
Și tot același lucru. Ce sortă ne'mpăcată!
D'atâta inerție simt fruntea-mi apăsată

Ș'adorm... și dorm... și dorm!



Și somnul mă transportă prin lumi imaginare,
Prin regiuni celeste... și'n visele-mi bizare
M'îmbăt de fericire, surîd și mă transform...
Ș'apoi când deșteptarea amară iar revine,
Eu cuget la acele delicii divine;

Ș'adorm... și dorm... și dorm!"


[* "Mihail Zamfirescu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "MIHAIL ZAMFIRESCU" *]

(scrieri rare)

* "Cerșetorul" *



„Creștini și frați, ce sînteți, uitați-vă la mine!
Nu treceți pe bătrânul sărac și rugător,
Căci sînt străin în lume, trăiesc numa'n suspine;
Sînt orb, fără putere, și'n ziua, care vine,
N'am, unde să-mi plec capul. — Dați, dați la cerșetor!”



„Eu m'am născut în lume 'n zile lungi, amare,
Părinții mei muriră străini și plângători,
Lăsându-mă pe drumuri și fără de mâncare,
Și fără de vedere, cerșind în gura mare
De astăzi până mâine, creștini îndurători!”



„O fie-vă îndurare și faceți-mi și mie
O parte dintr'o pâine; nu mă lăsați să mor
De foame 'n fața vostră! și dați, și să vă fie
Pentru părinții voștri...! Ș'a vostră avuție,
De unde dați, să crescă. — Dați, dați la cerșetor!”



„Sînt gol și vîntul bate, și noptea înaintează!
Eu mi-am pierdut cărarea... și vîntul cu fiori
Îneacă a mea voce... puterea-mi încetează...
O! credeți-mi și mie, și cerul să vă creadă
La păsurile vostre, creștini îndurători!”



„Dați, dați! să vă dea Cerul viață și putere,
Și sfînta zi de mâine să fie d'ajutor!
Să vă 'ndulcească traiul și oricare durere,
Să n'ajungeți ca mine, s'aveți orice veți cere
Pentru copiii voștri. — Dați, dați la cerșetor!”



„O! frați, și rugăciunea și lacrimile mele
Să fie ascultate în cer de mii de ori!
Căci pentru mine 'n lume și noptile cu stele
Și zilele cu soare, sunt negre, și în ele
Mă rătăcesc pe cale creștini îndurători!„



„Dați, dați! Fărâmitura ce cade dela masă;
La cel ce-abia mai poate să spuie al său dor.
Și nu vă 'ntoarceți capul, și dați-mi ce vă lasă
Acum inima voastră, căci n'am nici pat, nici casă,
Nimic, nimic în lume. Dați, dați la cerșetor!„



Așa plângea într'o seară de iarnă viscoloasă
Un orb cu mâna întinsă, cerșând la trecetori,
Și rătăcind căzuse pe calea-i dureroasă,
Șoptind în agonie: „Creștini îndurători!"



Și mult după aceea, pe când în lungi festine
Se 'nveseleau avuții cu cânturi și amor,
O murmură de vânturi c'un echo de suspine
Părea că tot repetă: „Să dați la cerșetor".


[* "Mihail Zamfirescu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "MIHAIL ZAMFIRESCU" *]

(scrieri rare)

* "Adesea singur" *



"Adesea singur stând în veghere,
O suvenire d'un cer senin,
În recea nopte și 'n tăcere,
M'adorme lin;

Și'n legănarea ei de mistere,
C'o melodie fără suspin,
Orice disgrații și displăcere
Nu mai revin.

Cât e de dulce astă visare,
Care me face fără 'ncetare
Surîzător;

Dar vîntul suflă printre ruine,
Și visul sboră, lăsând în mine
Tristul meu dor!"




[* "Mihail Zamfirescu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE V. CARP" *]

(scrieri rare)

* "Țânțarul și harmasarul" *

I.

"Cât a ținut iarna goală
Un țânțar slăbit de boală
Ce șezuse 'n ospital;
Cum simți ceva căldură
Începu se facă cură
Pe spinarea unui cal.


Nu trecu o zi deplină
Ca să iasă la lumină
Țântarul înstreinat.
Abie numai apărusă,
Și nuvela străbătusă
Deja dincolo de sat.


Un cucoș unflat în pene,
Ce de curând, notabene,
Acolo primar era;
Rău de lucru, bun de gură.
Ca să facă o bravură,
Începu a publica:


Povestind la fiecare,
Ca un lucru de mirare,
Că un tânțar înviet
În ajunul primăverei,
Serbând ziua de teptăre
Pe un cal l-a sgâriet.


Nuvela însă ferbinte,
Zburând mereu înainte;
Domnul câne subprefect,
Auzind în a sa plasă
Ce scandal se întâmplasă
Acolo merge direct.


Și făcând în fugă mare
O solidă con tatare,
Despre faptul petre ut.
Numai ce se 'ncredințază,
Prefecturei avansază
Un raport astfel țesut:


Că astăzi în a mea plasă
Pe un cal cel mai de rasă,
Un țânțar din cer picat,
Apucandu-l de spinare
Cu furia cea mai mare
În trei locuri l-a mușcat.


Prefectura iritată
Făcând cunoscut îndată
Ministerului intern:
O depeșă zburătoare
Scurtă dar fulgerătoare,
Vâră focul în guvern:"



[* "Costache V. Carp" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE V. CARP" *]

(scrieri rare)

* "Țânțarul și harmasarul" *

II.

"Taurul prefect se plânge
Că un hoț lacom de sânge,
Un țânțar periculos,
Scăpat dela închisoare,
Prinzând caii la strâmtoare
Îi despoae pan 'la os:
Chiar pe unul, de curând,
L-a lăsat abie suflând.


Lupul patriot ferbinte
Și ministru președinte
Foarte s'a scandalizat.
Părăsind locul îndată,
Cu inima tulburată,
Merge direct la Senat.


Iar în urmă decât toate
Membrii au găsit cu cale
Să vestească cine poate
Și Înalt Măriei Sale.


Lupul pornind a urla
Leului zice așa:
Datoria noastră cere
Ca minștri cu durere
Pentru tronul ce servim,
După datinele noastre,
Se spunem Măriei Voastre
Deamănuntul tot ce știm:
Iată dar că anarhie
A ajuns la noi să fie
Într'un grad nesuferit:
Mișelii neauzite,
Cruzimi cele mai cumplite
Ne încetat se comit.
Ziua mare hoții pradă;
Precum astăzi, drept dovadă,
Un răzbelnic crunt țânțar
Pribegind la o câmpie
Au mâncat din herghelie
Cel mai frumos harmăsar".


- Ce aud; în țara noastră!
Striga Leul furios.
Chiar așa Măria Voastră,
Și fățiș nu pe din dos.
A lipsit frica din țară,
Sânteți Buni din cale-afară
Îndrăznesc se vă spun eu;
Și dacă și astă dată
Va fi fapta tolerată,
Vom păți încă mai rău.


- Mii de tunuri! leul strigă
Merită de viu să-l frigă,
De când lumea mă ascultă,
O asemine insultă
Încă nu am suferit;
Și dar trimete îndată
A noastră bravă armată
Să-l redice pe bandit.


Un regiment de albine
Din câmpiele vecine
Îl aduc legat pe sus.
Strigă Leul înc'o dată,
Din picior pornind se bată,
Încă nu mi l-a adus?


- Iată-l Doamne, lupul zice..
Leul cât pe ce se pice,
Pleacă capul spre fugar;
Și privind cu nerăbdare,
După multă căutare,
Abie vede un țânțar.


Ciudat lucru se iveste!
N'am văzut, leul gândește.
Mai bicisnic animal.
Și zâmbind porni- se zică:
O ființă așa mică
Poale învinge un cal?


- Mă ertați, lupul urmează.
Țara noastră adoptează
Diferite seminții:
Deși mic și mizerabil,
Este el însă capabil
De mai mari ticăloșii:
Acest soi rar se găsește;
Aci cade, aci crește,
Se dă tumba și pe loc,


Din țânțar devine taur,
Având coadă de balaur
Și gură cu dinți de foc.
În el stă o greutate
D'un cântar și jumătate.
Vă pare estravagant?
Dar aista când s'aprinde,
Când se umflă și se'ntinde,
Înghite ș'un elefant!


Ce răspuns îmi vei da mie,
Strigă leul cu mânie
Observând pe acuzat;
A ta faptă sângeroasă,
Ființă nesețioasă!,
O țară au tulburat!


Țânțărașul mort de frică
Începu scâncind se zică:
"Au greșit, Prea Înălțate
Sclavul vostru din păcate;
O singură mângâere
Alină a sa durere:
Vă rog puneți în balanță,
Pentru ultima-mi speranță.
Cel mai colosal țânțar
Cu cel mai mic armăsar.
Și cu cât a mea ființă
Se va părea mai ușoară,
Cu aceeași chibzuință
Se-mi scădeți și din povară;
După care rog plecat
Se fiu aspru judecat".
* * *
Adeseori din țânțar
Lumea face armăsar."




[* "Costache V. Carp" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE V. CARP" *]



* "Calul şi maimuţa" *



"O maimuţă ostenită, încet la deal se suia;
Un cal vizavi la vale repede se cobora.
- Ce noroc - zice maimuţa - stai, te rog, niţel pe loc;
Te văd june, făcut bine, vioi, ager, plin de foc.
Vezi cât sunt de obosită, am căzut acum de tot...
Ia-mă, te rog, în spinare, căci îţi jur că nu mai pot!
- Unde mergi? întreabă calul. - Merg în sus, iubitul meu.
- Şi eu merg în jos, la vale; aşadar cum să te ieu?
Dacă am avea o cale, bucuros eu te-aş lua.
Adio, dragă maimuţă, te rog nu te supăra.
- Ştii ce? Merg şi eu la vale, mi-am schimbat planul acum,
Mai bine mă duc oriunde, decât să rămân în drum.
- Atunci săi iute pe mine, căci n-am timp de aşteptat.
- Iată-mă-s, zice maimuţa. Dar abie s-au aşezat;
Abie pe frâu au pus laba:
- Stânga-nprejur! strigă ea. Marş la deal spre casa mea!
- Cum! Dar eu mă duc la vale, mi se pare că ţi-am spus,
Zice calul fără voie, ridicând capul în sus.
- Ce mi-ai spus nu mai ţin minte: aşa este cheful meu,
Iată frâul, iată biciul, mergi acum unde-ţi zic eu.
Să-ţi fie de lecţiune, cal nebun şi dobitoc,
Ce folos că ai cap mare, dacă n-ai creieri deloc!

Mulţi creduli îşi pun ei înşişi sub frâu capetele lor;
Nu uitaţi că libertatea este cel mai preţios odor!"




[* "Costache V. Carp" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE SKELITTI" *]

(scrieri rare)

* "CRUCIULIȚA" *



"O cruciuliță îmi dai tu mie,
Care să 'mi spuie că mă iubești.
Adevărat dar trebuie să fie,
Dacă prin sfânta cruce 'mi vorbești.



Nu uita, dragă, c'această cruce,
Este-al credinței semn pe pământ,
Care prin viață vesel te duce,
Ș'apoi s'șează pe-al tău mormînt."




[* "Nicolae Skelitti" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE SKELITTI" *]

(scrieri rare)

* "DOINA" *



"De-o lumină 'ncunjurată,
Ca o zîna te arăți,
Și pe-o liră răzămată,
De durere întristăți,
Oprești glasul tău măreț!


Lângă tine, veștejită
Șede zîna florilor,
Mărioara, mult iubită,
Florioara, cea slăvită,
Zînișoara munților!


Ce'nsemnează-a ta tăcere,
Când tu vezi, în jurul tău,
Că Românii, în durere,
Nu au a tă mângâere
Decât doina și un zeu?


Coarde lira ta nu are,
Muză, tu te-ai depărtat
De poporul ce azi moare,
La a tale dulci picioare,
Ah ! tu moartea le-ai cântat!"




[* "Nicolae Skelitti" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "VASILE BUMBAC" *]

(scrieri rare)

* "Grangurul" *



"Ai venit, copil sburdalnic,
Așteptat de-o lun'acum!
Cucu-a fost cu mult mai harnic,
Călător de-același drum!
- Am venit!


Unde ți-ai lăsat soția
De te 'nvârți ca și-un burlac,
Arătându-ți isteția,
Șuierând din crac în crac!
- N'a sosit!


Poate Negrii cei sălbateci
Ți-au răpus-o prin săgeți,
Sau vre-un șoim din cei năvalnici
Ți-o răpi, fiind drumeți?
- Iaca vine!


Ce-ați făcut voi de-astă toamnă,
Când în zbor v'ați ridicat,
Tu cu gingașa ta doamnă,
Și grădinile-ați lăsat?
- Nici un bine!"




[* "Vasile Bumbac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "VASILE BUMBAC" *]

(scrieri rare)

* "Cântec de primăvară" *

I.

"Cerul limpede zâmbește,
Cătră apus și răsărit,
Iarba, frunza, floarea crește
Pe pământul întinerit;
Toate saltă 'n dulce alai
C'a sosit luna lui Mai.


II.

Ciocârlia sus întoană,
Al său vers de mânecat,
Rândunica și reîntoarnă,
La căminul desghețat.
Toate saltă 'n dulce alai
C'a sosit luna lui Mai.


III.

Soarele voios pătrunde
În bordei ca și 'n palat,
Întristarea acum s'ascunde,
Sufletu 'mi îi ușurat;
Cântă suflete cu alai
Ah! căci e luna lui Mai!"




[* "Vasile Bumbac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "VASILE BUMBAC" *]

(scrieri rare)

* "Cântecul plugarului" *

I.

"Bouleni cu spete albe,
Și cu coarne mari și dalbe,
Trageți plugul înțepenit,
Prin pământul înțelenit.


II.

Dați copii tot înainte,
Aducându-vă aminte,
Cît de bine v'am ținut,
Toată iarna ce-a trecut.


III.

Dați, ca să grăbim brăzdatul,
Să grăbim cu sămănatul,
Și cu fală să grăpăm,
Mîndrul grîu ce-l sămănăm.


IV.

Ca s'avem colaci pe masă,
Și s'avem prisos în casă,
Pe la sfinte sărbători,
Ca plugari, ca muncitori."


[* "Vasile Bumbac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "VASILE BUMBAC" *]

(scrieri rare)

* "Descălecarea lui Dragoș în Moldova"." *

(fragment)


"O! spune-mi, muză, calea și faptele faimoase
Și'nvingerile multe din lupte sângeroase,
Ce le-a purtat asupra fioroșilor păgâni
De mult - viteazul Dragoș cu bravii săi Români,
Ce-și părăsi căminul și vatra părintească
Și străbătu Carpații cu fala bărbătească,
Ducând cu sine-o cruce și-un sceptru de cârmaci
Și-o ceată numeroasă de luptători ținaci
Într'un pământ, ce varsă din sânu-și cu prisos
Isvoare dulci de miere și lapte mult mănos;
Și cum s'a pus temeiul acelei țări vestite,
De-al cării nume falnic și brațe neclintite
Se'nspăimantau dușmanii, cu câți se masura
Pe câmpii de războaie pe carii triumfa!"



[* "Vasile Bumbac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "BOGDAN PETRICEICU HASDEU" *]



* "Cântecul de leagăn" *

de Iulia Hasdeu*


"Nani, nani, dormi,
odorașul scump,
al mamei odor,

În culcușul tău,
de vise cerești
legănat ușor!

Îngerul duios
peste fruntea ta
s-apleacă zâmbind,

Ș-aripa-i de-argint
pe-ai tăi ochișori
Îi flutură blând.

Nani, nani, dormi,
dormi netulburat
căci mama va sta,

De-a dragul privind
rumenele fragi
pe gurița ta.

Iat-o s-a deschis,
iat-o iar s-a strâns
plăpându-l boboc

Un trandafiraș
vesel zâmbitor
l-al soarelui foc!

Spicele de grâu
parcă moțăiesc
din cap lenevos;

Colo-n stejăriș
fâlfăie-n văzduh
fragedul miros,

Noaptea-ncetinel
Învălește tot
de jur-împrejur,

Galeș adiind
suflu-i răcoros
c-un tainic susur.

Paserea pe somn
Ș-asterne-nchizând
ochiul cel zglobiu,

Iar cernitul corb
s-ascunde pitiș
În zidul pustiu.

Din ascunzători
ies la lilieci,
zburând în târcol,

Și din când în când
al bufniței glas
cobește a gol

Dormi, puiuțul meu,
de luna din cer
privit drăgălaș;

Sufletu-ți în trup
e ca un altar
În sfântul lăcaș!

Somnul tău aș vrea
să fie ș-al meu:
somn nevinovat!

Tu dormi făr’ să știi
al lumii amar
Ș-al vieței păcat!

Nani, nani, dormi,
odorașul scump,
al mamei odor,

În culcușul tău,
de vise cerești
legănat ușor!..."



Notă* traducere

[* "Bogdan Petriceicu Hasdeu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "BOGDAN PETRICEICU HASDEU" *]



* "Magda lui Arbore" *



"Rănit pân' la moarte, cu sabia-n mână
Fu hatmanul Arbure prins;
Ducându-l departe la hoarda păgână,
Dispare tătarul învins.

Pe câmpul izbândei stau corturi întinse
Voinicii cu domnul lor bând;
De hatmanul Arbure vorba se-ncinse:
Jelea fiecare pe rând!

Dar vodă se scoală aprins de mânie:
"Lăsați bocituri de copii!
Vitezi ca și dânsul avem noi o mie,
O mie și sute de mii!

Întreaga Moldovă de hatmani e plină.
D-un chip, d-o făptură, d-un os!
Văzut-ați, la naiba, o mumă română
Să crească un fiu ticălos?

Atunci România se șterge din lume,
Când țara-i din Pont în Carpați
În stare va fi să-i înșire anume
Pe cei ce-s născuți împărați!"

"Așa să trăiești!“ îi răspunde deodată,
Sosit p-un căluț tătăresc,
Un tânăr cu frageda voce de fată
Vibrând dintr-un chip îngeresc.

E fiica lui Arbure, care-n bătaie
Pe hatman l-a fost însoțit,
Lucind printre cete ca luna bălaie
Pe cerul de nori învălit.

Când Magda văzuse pe falnicu-i tată
Căzut sub o droaie de răni,
Plăpânda fecioară ca fiara turbată
Izbea și mușca pe păgâni.

Acuma l-a țărei serbare venită,
Ea zice: „și eu voi să-nchin!
Adus-am cu mine o cupă cernită:
Turnați-mi într-însa pelin!"

Ș-aruncă p-o masă, plin încă de sânge,
Un cap uricios de tătar:
"Când țara-i ferice, nici Magda nu plânge!
Voi bea... însă iată pahar!"


* "Gaudeamus" *



"Ce n’est pas d’un sommeil èternel que s’endort
Le mourant qui s’affaisse en fermant la paupière..."
Iulia Hasdeu

"Când o fi să mă duceți la criptă...
Nu pe mine, ci vasul rămas:
Docamdată în vasu-i înfiptă
O făclie sclipind din cel vas
O senină
lumină
pe-un ceas;

Când o fi să-mi rostiți la cuvinte
De iubire, dulceagul volum
Ce se-ndrugă la toți pe morminte
Ba la unii popasuri de drum:
Să rămâie
tămâie
cu fum;

Aș dori să văd fețe voioase
Și s-aud împrejuru-mi cântând:
"A scăpat o simțire din oase
Și din carne scăpat-a un gând,
Printre glume
din lume
plecând!"

Și cu suflete dragi, cari în soare
Tot adastă sosirea-mi cu jind,
Eu veni-voi la cea sărbătoare
Pe coșciugul meu, raze-mpletind,
O zglobie
chindie
sâ-ntind!

Să mă bucur, sătul de-a mai plânge,
Ce mai lacrimi vărsai pân’ să plec!
Aș putea, la un loc de le-aș strânge,
Înotând prin durerea-mi să trec
cea groapă
de-o șchioapă
s-o-nec!

Să mă bucur, căci omu-i o treaptă
Pe suișul cei fără de-apus,
Și martirul meu cuget așteaptă,
Ieri un vierme și mâini un Isus,
Cale-lungă
s-ajungă
mai sus!"


[* "Bogdan Petriceicu Hasdeu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "BOGDAN PETRICEICU HASDEU" *]



* "Luntrea" *



"Și râde, și plânge, și-ntocmai ca luntrea ușoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.

Când luntrea, o, Doamne, se-nalță și iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.

Și eu am o țintă, dar timpul ce fuge și zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mișcătoare
S-ajung șovăind pân'la ea?

Când luntrii se-ntâmplă că groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să știe
În lumea cea vie:
Cu ce și-ncotro se ducea?

Ci-n mine s-ascunde ferită de toți o comoară:
D-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năștea!...

Și râde, și plânge, și-ntocmai ca luntrea ușoară,
Departe de maluri
Plutind printre valuri
Se zbuciumă inima mea!..."


* "O doină postumă" *



"Nu aveam o șchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu... acuma-mi stăpânesc mormântul;
Și nu îndrăznește ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!

Alergam ca vită, mânat de poruncă...
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea și nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!

Mă bătea boierul... acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a șters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!

Îmi lipsea cămașa pe ger și pe ploaie,
Când ședea ciocoiul lângă calda-i vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Țărână și piatră!

Frații și copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!"


[* "Bogdan Petriceicu Hasdeu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "BOGDAN PETRICEICU HASDEU" *]



* "Frunzele" *



"Precum în codri frunzele se scutură cu anii ce trec,
Și întâile născute se duc acolo dintăi..."
(HORATIUS)

"Bubuie furtuna,
Una câte una
Frunzele răpite
Cad și rătăcesc

Arborul suspină,
Însă nu se-nchină,
Înfruntând ispite
Pieptu-i bărbătesc!

Și la primăvară,
O verdeață iară
Mugurind îmbracă
Falnicul stejar;

Vântul urlă-geme,
Trunchiul nu se teme,
Foile când pleacă
– Altele răsar!"


* "Muntele și valea" *



"Nebun, nebun de mii de ori
Acel ce cată grâu și flori
Pe munții rătăciți în nori:
Sunt tari, sunt nalți, sunt de granit,
Dar fruntea lor cea triumfală
Abia rodește cu sfială
Un mușchi mănunt și otrăvit.

Priviți, priviți aceste văi,
De râulețe și de căi,
De busuioace și de clăi
Brăzdate ca un curcubeu:
Se scaldă struguru-n lumină,
Și iese mierea din albină,
Și totu-i plin de Dumnezeu!

Nu sus, nu sus la cei avuți,
În norii fumului pierduți,
Se nasc fecundele virtuți.
Poporul ce suspină jos
E singur valea roditoare,
În care crește grâu și floare,
Bun și frumos!..."


[* "Bogdan Petriceicu Hasdeu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "BOGDAN PETRICEICU HASDEU" *]



* "Adevăratul poet" *



"Doi dușmani făr-astâmpăr în urgie
În inima poetului se bat:
A țărnei din aproape tiranie
Și-al cerului un eco depărtat!

În jos atârnă-n greutate lutul;
În sus se-nalță-al însuflării foc...
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmașii și-au ales același loc!

Cumplită-i lupta! ea se poate simte!
Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăvește plastice morminte,
Mormântul inimii i-ascuns de el!

Sunt clipe când văpaia cea sublimă
Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elemântul ce-o poprește-n zbor!

Sunt clipe când povara târâtoare
Întinde falnic orizontul său,
Și-ascunde-n adâncimi mărețul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!

Căzut din sfera de lumini nestinse,
Trântit în globul patimii lumești,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăcești!

Idei contrare, cerul și pământul,
Din inima sărmanului detun.
S-adună gloate spre-asculta cuvântul...
Și-apoi rostesc osânda: "îi nebun!"


* "Viersul" *



"Homer cânta mânia divinului Ahille,
Și Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naște în amărâte zile,
Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!

Și eu câteodată smulg harpa din tăcere,
Când sparge muza pieptul meu,
Căci înima zdrobită răsună prin cădere
Și saltă desperată în spasmuri de durere,
Scoțând din agonie un țipăt scurt și greu;

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mișcată de teroare și palpitând de ură,
Ca vocea răgușită pe patul de tortură,
Când o silabă spune un chin nemărginit!

Ar fi o ironie să cânt eu flori și stele
În veacul nostru pe pământ,
Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
Iar adevărul geme tempeste și rezbele,
Blestem, urgie, neguri, pucioasă și mormânt!

Lăsați pedestrei proze minciuna curtezană!
Al cântului entuziazm
Respinge veselia spoită și vicleană,
Când totul împrejiuru-i printr-o imensă rană
Exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
Și Dante Tartarul cânta;

Poetul, când se naște în amărâte zile,
Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!"


[* "Bogdan Petriceicu Hasdeu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "BOGDAN PETRICEICU HASDEU" *]



* "Ciocârlia" *



"Se duce ciocârlia spre țări mai fericite,
Lăsând mâhnita iarnă cu viscole și ger,
Plăpânda melodie, poete-mbătrânite,
Cu-ncetul se retrage ș-iluziile per!

Natura cărunțită s-acuma tot mai cată
Pe blânda cântătoare cu cântecu-i perdut!
Nu mai spera, poete, în inima-ți sfărmată
Să redeștepți avântul doritului trecut!

Se duce ciocârlia să cânte-n depărtare,
Acolo unde vara mai poate străluci...
Ce mai aștepți, poete? E ziua de plecare!
Vei mai cânta o dată... dar numai nu aci!"


* "La Iulia" *



"Când văz o floare
Lucind la soare
Ca o lumină din curcubeu,
Mă fac o rază,
Ce colorează
Flori și mai mândre pe chipul tău!

Când pe sub seară
În primăvară
Previghetoarea cântă cu dor,
Printre suspine
Gândind la tine,
Te-auz, iubito, șoptind amor!

Când luna-n unde
Galeș s-ascunde,
Vărsând în valuri mii de scântei,
Eu jur, Iulie,
Că-i mult mai vie
Văpaia dulce din ochii tăi!

Când în altare
Vin cu-ntristare
S-ador în pace pe Cel-de-Sus,
Văz pe icoană
Sânta Madoană,
Și bietul cuget la tine-i dus!

Nimic nu-mi place!
Anima tace,
Dar mintea-ntreabă de multe ori:
Să fii tu oare
Mai dalbă floare
Decât atâtea sublime flori?

Scântei plăpânde,
Steluțe blânde,
Să nu mai fie ca-n ochiul tău?
Să fii tu oare
Lună și soare,
Lună și soare și Dumnezeu?...

Suflet, junie
Și poezie
Astfel se-nchină la zâna lor,
Pe lângă care
Totul se pare
O noapte neagră, un negru nor!

Suflet, junie
Și poezie
Sunt călătoare p-acest pământ:
Orice le place
Vor să-l îmbrace
În haina țării de unde sânt!

Suflet, junie
Și poezie
Din cer în lume când rătăcesc,
Aduc cu sine
Forme divine
Și prin iubire le răspândesc!"


[* "Bogdan Petriceicu Hasdeu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE NEGRUZZI" *]


***
TRADUCERI
***

* "Balade de Victor Hugo
(Balada XV: Zâna și Peri)" *


I.

"Când va sosi momentul, copii, ca să muriți
Și veți zbura spre ceruri, foarte să vă păziți
De duhurile-acele ce-n drum v-or întâlni,
Voind cu dulci cuvinte a vă adimeni.
Iaca ce-mi spus-odată un cuvios bătrân:
Când a urgisit Domnul l-al iadului greu chin
Pe revoltații îngeri, atunci parte din ei
(Ce n-au greșit atâta cât demonii acei
Ce-n focul cel din tartar de cer sunt osândiți)
Prin foc, pământ, prin aer, prin ape mistuiți,
Așteaptă ani o mie pân va veni Christos
În ziua judecatei. Ei au un chip frumos,
Cât seamănă chiar îngeri. Cu glas încântător
Caută să înșeale sufletul călător.
Feriți-vă de dânșii să nu vă amăgiți.
Ca nu cumva-mpreună cu ei să pătimiți!
D-unde le știu aceste nu mă mai întrebați,
Le-au spus părinții noștri, tăceți și ascultați!

II.

Peri

Unde te duci, suflețele!..
La noi nu te-abați nicicum!
Vino la curțele mele.
Las a cerurilor drum.
Abia mort, și în căi grele
O să te perzi de acum!

Tu aice în tot ceasul
Vei putea a te juca,
Grădina mea la tot pasul
Nouă flori-ți va arata;
Și a mumei tale glasul,
Purure vei asculta.

Eu din Peri sunt cea mai mare,
Și mândră împărățesc
Unde soarele răsare.
Între toate strălucesc,
Ca o floare ce dar are,
De amanții o iubesc.

Port un turban de matasă
Cu rubine strălucind.
Iar când aripa-mi frumoasă
Preste aer îmi întind,
Dintr-însa pare că iasă
Trei lumini ce se aprind.

Corpul meu alb strălucește
Ca luceafăr minunat,
Și când el se dezvălește
Ca un văl fin și curat,
Mă laudă, mă mărește
Universul încântat!

Zâna

Copilaș gingaș! Eu sunt o zână.
Am țări frumoase, oameni destui;
Șed unde Febus plin de lumină,
Își scaldă seara razele lui.
Lumea aceea, care trăiește
La apus, toată mie-mi servește.
A sale ceruri se-naurează,
Și tot frumosul acel cuprins,
Tot orizonul se luminează,
Când eu cu aripa l-am atins.

A mele aripi sunt răcoroase
Ca viorica de pe câmpii,
Iar dintre ele ies luminoase
Raze întinse și azurii.
Mâna mea este precum o floare,
Suflarea boare mirositoare ;
Talia-mi este mai mlădioasă
Decât a văii frumosul crin;
Cu-a mea cântare melodioasă,
Făptura toată eu o alin.

Grote de scoice am pe sub maluri.
Corturi de frunze pe crengi de tei,
Sunt legănată de-a mării valuri,
Sunt legănată de copăcei.
Umbră ușoară, vino la mine
Eu îți voi spune de unde vine
Norul ce zboară, și astă mare
De unde iese. Tot vei videa.
Tu vei pricepe dulcea cântare
Paserii, dacă vei rămânea."

[...]


[* "Constantin (Costache) Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE NEGRUZZI" *]


***
TRADUCERI
***

* "Balade de Victor Hugo
(Balada XV: Zâna și Peri)" *

[...]

III.

Peri

"Locul meu e Orientul, sferă mult strălucitoare,
Unde ca un domn al lumei stăpânind mărețul soare,
Discul său pe-un cer albastru îl preâmblă împregiur.
Acest fel despicând valul o navă d-aur plutește,
Purtând pre emirul care drumul său călătorește
Pe o mare de azur.

Toate darurile firei sunt în zona-orientală!
În oricare altă climă prin o lege mult fatală,
Lângă fructele plăcute crește fructul cel amar;
Dumnezeu însă cu milă dărui ca în Asia
Stele multe s-aibă cerul, strălucite flori câmpia,
Și marea mărgăritar.

De la cele catacomburi ce se par munți de departe
Stăpânirea mea se-ntinde până lângă acea parte
Unde este zidul care un popor asedia;
Și el ca o cingătoare cungiurând o-mpărăție
O desparte d-altă lume, ca și când e dat să fie
În univers numai ea.

Pe al meu țărm se găsește diamantul și safirul
Am cetăți bogate foarte Golconda și Cașemirul,
Damascul viteaz, răzbelic, poporosul Ispahan;
Bagdatul ce se ascunde în a sale ziduri groase,
Alepul care răsună de vuiete zgomotoase,
Ca undele-n ocean.

Mizora stă-n al ei scaun ca o falnică regină;
Mai încolo pe prund neted e cucernica Medină
Cu mii turnuri aurite ce se-nalță pân la nori,
Încât seamănă departe parc-ar fi vre o oștire,
Care apără trufașă subt a lăncilor umbrire,
Pe ai săi locuitori.

Teba stând înc-în picioare în lata pustietate,
Parc-așteaptă înturnarea gloatelor ei depărtate;
Madras ce-are două târguri pline d-un mândru popor.
Mai departe este Delhi, cetatea fără rivale;
Doisprece elefanți întră pe-a sale porți triumfale,
Purtând turnurile lor.

Prunc frumos! Vin de-mi vezi țara de atâte minuni plină,
Coperișele-nflorite care seamăn o grădină ;
Arabii cum stau în taberi, cu-a lor femei și copii.
Vino de privește danțul tinerilor baiadere,
Să vezi cum s-adună seara fugoasele dromadere,
Lângă puțul din pustii.

Colo sub sicomori tineri, pintre figi cu frunza lată,
Se zărește minareaua de costor cu-aur suflată,
Și pagoda cea de nacru cu roz acoperemânt.
Turnul plin de clopoțele făcut tot de farfurie,
Palanchinul care trece prin papura argintie.
Cu a lui perdele d-argint.

Pentru tine voi da-n laturi ramurile de platană
Ce acopere în baie pe drăgălașa sultană;
Vino! Cu-ale noastre jocuri noi vom putea liniști
Pe fecioara ce așteaptă s-auză cu nerăbdare
A doritului său glasul, care ei mai dulce-i pare,
Decât a lui bengali.

Orientul fu odată raiul lumei fericite!
O eternă primăvară cu rozele înflorite
Îl făcea a fi grădina a tot neamul omenesc.
Pururea-mpregiurul nostru bucuria cântă, saltă,
Tu ce gemi, sărmane suflet, las orice plăcere altă;
Eu Edenu-ți dăruiesc!

Zâna

Apusul neguratec e patria-mi frumoasă ;
Colo schimbând în aer forma cea vaporoasă
Albiul nor se duce... Văzându-l deci fugind
Nemernicul pre care melancolia-l strânge,
Și sau un vis urmează, o scumpă umbră plânge.
C-o lină duioșie îl privește gândind.

Căci află mulțămire inimile rănite
În neguri ce acopăr pădurile-nverzite,
În măgurile noastre iernei vecinic locaș,
În steaua asemănată speranței fugătoare,
Care-și unește lucea cu seara-ncântătoare,
Și-aduce mângâiere omului pătimaș.

Tu vei afla plăcere în cerul meu cu brumă,
Copil ce te ia Domnul, și plângi pre a ta mumă!
Echo ce-n văi răsună, suspinul din pârău,
Frunza dumbravei line ce vântul o adie,
Îți vor părea că este duioasa armonie
Ce te adormea seara lângă leagănul tău.

Un cer purure albastru pân în sfârșit nu place,
Dar negura cea deasă, și norul ce desface
Văzduhul cu-al său tunet, căldura potolind,
Le vede fugind ochiul c-o mare desfătare,
Ca flote încântate care din depărtare,
Cu velile îmflate vin marea brăzduind.

Crivățul pentru mine furtunile stârnește,
Și din a mării unde vârteje-alcătuiește;
Dar viforu-ș oprește, de cânt, zborul fatal.
Sub mine curcubeul se-ntinde cu mărire
Precum un pod de nacru, formând cu strălucire
Mărețe și frumoase cascade de cristal.

Stăpână sunt p-Alhambrei portice strălucite ;
Am grota încântată cu-a ei coloni sucite
Unde marea de Staffa își sfarmă asprul val.
Ajut piscarul, domnul apelor turburate,
Să-și facă fără grijă colibele-afumate,
Unde a fost odată palatul lui Fingal.

Ades l-a mea suflare un meteor se vede,
(Lucire minciunoasă în care lumea crede!)
Și vânătorul singur, p-o stâncă naltă stând,
Văzând acele focuri pe cer încrucișate,
Puzderie de stele lucioase, înflăcărate ;
Cu frică le socoate c-ar fi comete-arzând.

Vin, inimă, plăpânia, l-a mea împărăție!
Surorele-mi iubite se vor supune ție;
Vino să te preâmbli la cel schit părăsit.
Plecați l-a tale ordini, precum o mândră turmă
Giganții mei și Nanii vor rnerge pe-a ta urmă
Prin văi, prin munți sălbatici, prin codru înverzit.

Tu vei videa baronii cu râvna lor ferbinte,
Legând cu umilință smerita-ncălțăminte
Cucernicilor pustnici ce merg la sântul loc.
Tu vei videa castelul cu zidurile groase,
Și dama cum înalță spre cer rugi cuvioase
Pentr-un junel ce pleacă la al bătăiei foc.

Noi templile deschidem, și vântul cu-ale sale
Line-adieri desmeardă mărețele lor sale.
Când luna se ivește pe ceruri strălucind,
Păstorul vede-n aer cu cântice duioase,
Fantasticele noastre hore misterioase,
Pe naltele clopotniți a satelor sărind.

Apusul nostru are măreață încântare!
Vin! Cerul e departe, și aripa ta n-are
Putere îndestulă s-ajungă pân la rai.
Viața este dulce de farmec adăpată,
La noi frumuseți nouă neâncetat s-arată;
Tu vei pitrece-aice un lung ferice trai!

IV.

Pruncul fraged sta pe gânduri, ascultând cu mulțămire
A duhurilor chemare, și a lor adimenire ;
Frumos îi părea pământul pre care l-a fost lăsat!
Dar, zărind cerul, îndată dintre duhuri a zburat."


[* "Constantin (Costache) Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE NEGRUZZI" *]


* "Potârnichea și rândunica" *



"Păsările stând la umbră sfătuiau cu întristare
Asupra ticăloșiei care are a lor stare
Și dintru toată făptura după a lor socoteală
Cel mai cumplit era omul, fără nici o îndoială
Pe lume nici că se află mai groaznic dobitoc.
Rândunica s-a făcut foc:
— De unde această țensură de nemulțumire plină?
Eu omului (le răspunde) nu îi găsesc nici o vină.
Această negrită pâră și acele viclenii toate
Îs tot minciuni gogonate.
Mi se pare că-l cunosc și că-l știu cu mult mai bine
Decât oricine.
La fereastră îmi fac cuibul, nime nu-mi zice nimica,
Și încă când mă vede îmi zice: — Ia vezi, biata rândunică!
De nime altul n-am frică
Decât de motanul casei, pe care când îl zăresc
Tremur și frigure a patra pe loc mă și năpădesc.
— Of, cât ești de bucuroasă, potârnichea i-a răspuns.
Dar dacă i-ar veni gust să mănânce la ospăț
Rândunele ostropăț,
Ți s-ar muia limbușoara,
Sau dacă vreodată vara,
După ce vii din voiaj e te-ai duce în țarina sa
Și ai mânca
Din grâu ce-a sămănat numai vreo trei firicele
Ș-ai vedea cum plouă atunci haliciuri prin rândunele,
Te-ași vedea mai retirată și mai cu melanholie
Și n-ai vesti primăvara cu atâta veselie.
Zi mai bine că interesul face numai pe oricine
Ca să judece pe oameni sau de rău sau cătră bine."



[* "Constantin (Costache) Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE NEGRUZZI" *]


* "La Maria" *


"Cât e de crud, să te-afli între ai tăi străin!"
(Eliad - "Visul")



"Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea,
De ce voiești să afli cumplitul meu necaz?
Ah! numai aste lacrimi îmi pot curma durerea.
Când vin ca roua dulce de-nundă-al meu obraz.

Întrebi care e chinul ce darmă-a mea junie?
De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pământ?
Amara mea durere, ah! nime nu o știe,
Și nime nu va ști-o păn-voi intra-n mormânt.

O inimă ce simte e vrednică de jale,
Ca floarea cea plăpândă ce crește pe-un țărm sec,
A patimilor vifor uscând frunzele sale,
O lasă veștezită de-o calcă toți câți trec.

Nici ura, nici amorul, nici lumea-nșelătoare
Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere și venin,
Nu pot să facă altă decât să mă omoare.
Dar însă... nu-s aceste ce-mping al meu suspin.

Aceea care trista-mi viață-nourează,
E un secret ce zace în inimă-mi ascuns,
Iar raza bucuriei în veci nu-l luminează,
Și dulcea mângăiere în ea nu a pătruns.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

De n-aș fi simțit poate aș fi și eu în lume
Asemene cu alții ce au al ei favor,
Ce orbi de fumul slavei își cumpără un nume
Vânzându-și conștiința și Dumnezeul lor.

Eu nu am fost ca dânșii, de-aceea-n suferință
Petrec, lipsit de toate plăcerile lumești,
Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căință,
C-am fost și eu unealtă la rele omenești.

Viața-mi negurată tu poți s-o faci senină,
Copilă tinerică, cu îngrijirea ta;
Când văd ochii tăi umezi, zâmbirea ta cea lină,
Aș vrea — de-ar fi putință — durerea-mi a uita.

Și toate-mi par frumoase, să fiu numai cu tine,
Dumbrava, râul, câmpul, azurul cel ceresc.
Când seara luna iese, și tu ești lângă mine,
Mai mare fericire pe lume nu doresc.

Dar — nu-ntreba pricina ce darm-a mea junie,
De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pământ;
Amara mea durere, ah, nime nu o știe,
Și nime nu v-a ști-o păn-voi intra-n mormânt!"



[* "Constantin (Costache) Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE NEGRUZZI" *]


* "Uriașul Daciei" *


"Eu sunt născut, ostașe, în Dacia mănoasă.
Unde odinioară moșii mei lăcuia,
Ei nu mai sunt acuma! numai ale lor oasă.
Și naltele morminte să mai văd înc-în ea!

Acolo eu lumina văzui întâia dată.
Cum m-am născut, îndată tatăl meu m-a luat
În vânoasele-i brațe, și la marea înghețată
M-a dus de m-a scăldat.

Tatăl meu p-acea vreme era vârtos și tare,
Slăbi însă acuma, căci a îmbătrânit
Și desrădăcinează cu anevoie mare
Stejarul ca să-l facă un băț de sprijinit.

Eu acum îi țiu locul, eu am armele sale,
Baltagul lui cel mare, arcul cel ostășesc;
Eu, care stând pe munte, picioarele pe vale
Îmi pui de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam adeseori
P-a Carpaților vârfuri, pe Pion mă suiam,
Capul meu ca un munte, îmi făcea drum prin nori
Și cu a mea suflare fulgerile stingeam.

Atuncea iubeam foarte să merg la vânătoare,
Ursu-n brațele mele, înădușit murea;
Prindeam în fugă cerbii, ciutele, căprioare
Asta mă mulțămea.

Și apoi în deseară mă răcoream în mare
În spumatele-i valuri bucuros mă scăldam
Călăream pe balene, și cu a mele picioare
Ale ei line unde pân în fund turburam.

Dar acum ieste jocuri nu îmi mai sunt plăcute,
Astăzi iubesc războiul, sângele, foc, omor,
Taberile ostâșiii, uciderile crunte,
Chinul celor ce mor.

Când s-începe războiul, mă trag și de departe
Cum se lupt între dânșii cu liniște privesc;
Și de cumva îmi pare c-are dreptul o parte,
Pe loc în ajutoru-i furios năvălesc;

Și ca secerătorul în spicele aurite,
Ca trăsnetul d-odată într-înșii năbușesc;
A lor pavezi și arme, a lor zale oțelite
Cu pumnul le turtesc.

Umblu gol totdauna, pentru c-a mea virtute
Râde d-ostașii voștri cei cu fer îmbrăcați,
Port numai două suliți din doi fraseni făcute
Și ăst coif ce-l trag lesne zece boi înjugați.

Nu-mi poate sta-mprotivă orice tare cetate,
Iau turnurile-n brațe și în șanțuri le obor,
Cu ruinele umplu până în vârf pe toate
Ș-apoi întru ușor.

Dacă-n drumu-mi vro apă să-ntâmplă ca să fie
O trec far să bag seamă de mare ori mic pârău,
Căci până la brâu Istrul abia poate să-mi vie;
Tirasul la genuche—și trec în drumul meu.

Când îmi va sosi moartea, ostașe, să luați
Trupul meu și cu cinste să-l puneți în pământ,
Călătorului pacinic în urmă s-arătați
Ce munte mi-e mormânt!"



[* "Constantin (Costache) Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE NEGRUZZI" *]


* "Melancolie" *


"O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire
Ce-n singurătate numai își are locașul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate
Să aducă alinare vrunor inimi întristate,
Și resfirând pe-a lor cale niște nemernice flori,
Să le-mprăștie necazul ș-ai supărărilor nori;
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
Însă nu puține are și dulcea melancolie;
Ș-un om simțitor alege, decât agere clătiri,
Pe ale melancoliei liniștitele uimiri.
Îl privești cătând să afle în al artelor locașe
Nu icoane renumite, pomeniri mândre, trufașe,
Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
Stă jălind pe străini țărmuri de iubita-i depărtat;
Sau un tânăr ce suspină întru-o singurătate,
Suferind pentru-a sa țară, pentru drept și libertate.
Câte ori a zilei rază îl găsește încă treaz,
Adâncit în reverie și cu lacrimi pe obraz!
Câte ori petrece noaptea absorbit întru gândirea
Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea,
Cugetând la suvenirea unor dulci îmbrățoșeri,
Uitând viața ș-ale lumii minciunoasele plăceri!
Ah! Amorul e virtute pentru cine-l prețuiește,
Pentru cel care îl simte, și din inimă iubește!
Fericit cine-l cunoaște! fericit cine-l simți!
Iată lina primăvară începu a ne zâmbi;
Mii de flori însmaltă câmpul răvărsând a lor miroase,
Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase
Răspândesc un dulce sunet pe natură-nveselind,
Și la glasul lor făptura se resimte înviind.
Dar decât acel lux mare a naturii înflorite
Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniștite;
Acolo în încântare sub frunzișul nepătruns,
Inima își dezvălește simtimentul său ascuns.
Când copaci plecând asupră-ți a lor frunte despletită
Îți întovărășesc pașii pe-o carare mult iubită;
Când zefirul care-n șesuri de abia răsuflă lin,
Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin;
Toate chem la reverie, toate plec la îndurare,
Și-n răcoarea acea dulce inim-află stâmpărare.
Căci condusă de natură spre mai tinere gândiri,
Cu plăcere-și amintește trecutele suferiri.
Vezi părâul acest trândav, scăldând pajiștea cea verde,
Cum prin flori trufaș se primblă, și subt arce verzi se pierde?
Valul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări,
Îndemnând cu-a sa murmură la duioase cugetări;
Lângă el o mândră salce cu lungi ramuri atârnate
Își împlânt-într-a lui ape cosițele-i resfirate;
Acea undă gemătoare, acel arbure jălind
Parcă sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind,
Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere,
Și ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mângăiere;
Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta,
Aflăm vie mulțămire lângă dânșii a ofta.

[...]

S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare?
A dumbrăvii cântăreață, gingașa privighetoare,
Prin accente iscusite rădiul tot a încântat;
Ascultând-o simt că-n sine-mi un nou ce s-a deșteptat.
Cât iubesc să-mi opresc pașii subt umbra de desfătare
Unde cade în suspine a ei jalnică cântare!
Gânditor și dat cu totul s-aud dulcele ei glas,
Sub copaciul acest mândru în uimire am rămas,
Nu bag seamă că deasupră-mi vijelie se stârnește,
Sau că soarele apune, ori că tunetul vuiește,
Și c-a zilei luminare de pe cer acum s-a stâns;
Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plâns,
Dar tăcu — nu mai răsună tânguioasa-i melodie,
Eu stau încă, ascult încă cuprins de melancolie.
Steaua zilei ostenește tânjitoarele-mi vederi;
Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri
Când pe nori d-azur și aur căutând se obosește
Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește:
Ziua astă care moare, noaptea care s-a întins,
Umbra cea misterioasă ce pădurile-a încins,
Dulcea paserei cântare ce treptat se micșurează,
Trandafirul ce s-ascunde, râul care murmurează,
Șesul, câmpii ce de umbră peste tot s-au învălit,
Răcoreala ce răvarsă un văzduh îmbălsămit,
Luna galeșă ce-ncepe să se nalțe cu trufie,
Arătându-și printre neguri a sa frunte argintie,
Linul zuzet ce din apă se rădică cu amor,
A nemernicei bufnițe cântecul îngrozitor,
Aduc multă alinare la a inimii durere,
Și sub vălul său natura are-o mai vie plăcere.
Toamna veștedă și tristă are iarăși frumuseți
Ca și omul ce ajunse ale vrâstei cărunteți.
Când din văi cu turbăciune achilonul se rădică,
Și când frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică,
Muritorul melancolic văzând natura murind,
La al său iubit prieten departe de el gândind,
Află-o crudă mulțămire în a firei dezbracare,
Căci frumoasa primăvară înfrunta a sa-ntristare;
Însă toamna suferindă potrivită cu-al său chin
E un leac l-a lui durere, un părtaș l-al său suspin.
Acel șes, acea dumbravă și colnicele cernite
Îl privesc, și de-a lui jale parcă-s și ele mâhnite.

[...]

Cât iubesc printre ruine să mă primblu-adeseori,
Monumente părăsite a căror locuitori
Făceau lumea să răsune de-a lor fapte lăudate,
Trei lucruri iubind în viață, onor, glorie, dreptate.
Dar pierir-acum eroii, și ai lor urmași mișei,
Interesul au povață și-nvrăjbirea între ei! —
Nu mai sunt! — A lor cenușă ce-n văzduh fu aruncată
De fii corci și fără cuget cu dispreț este călcată!
Ah! curând sosi-va vremea ticăloșii a simți
În ce râpă egoismul are a-i prăpăstui!...
Cugetând la vechi eroii, și privind a lor morminte
De Saturn desfigurate, îmi aduc ades aminte
Cât de mari au fost odată, câte neamuri au învins,
Și simt ochi-mi că se împlu de un patriotic plâns.

[...]

Văd o veche monastire, sfânt azil de pocăință,
Unde nevinovăția își aleasă locuință.
Al aramei tristul sunet gândul meu a deșteptat,
Spre locașul mântuirii pașii mei a îndreptat.
În aceste ziduri sfinte unde Domnul se mărește,
Păcătosul alinare conștiinței lui găsește;
Aici suflete viteze, părăsind a lumii greu,
Își petrec restul vieții lăudând pre Dumnezeu.
Gândul lor fugind din lume este numai vecinicia,
Când îi văd, un nou preț are în ochi-mi melancolia,
Judecând că-n lumea asta ne e dat să suferim...
Unde sunt? Unde mă aflu? — Lângă-un jalnic ținterim!
Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuțită!
Câte gânduri mângăioase pentr-o inimă rănită!
Îns-aice nu se vede nici un falnic mausoleu,
Care să învecinicească pomenirea vrunui reu;
Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zărește,
Pe-a saracilor morminte numai iarbă verde crește.

Te salut, locaș cucernic sărmanului muncitor,
Care-a fost toată viața statului folositor!
Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire,
De abia aice află o adâncă liniștire;
Cu respect și duioșie mă închin astui mormânt...
Patriot a fost acesta, de folos l-al său pământ.
Nu un trântor ce în viață numai rău știu a face
Și din a țării lui sânge să se-ngrașe-n bună pace.

[...]

Aurora se ivește vestitoarea dimineții.
Altă zi — Luna s-ascunde — Un nou pas pe calea vieții!"



[* "Constantin (Costache) Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "COSTACHE NEGRUZZI" *]


* "Eu sunt român..." *


"Francez, Neamț, Rus, ce firea te-a făcut,
Pământul tău e bine-a nu uita;
Oricui e drag locul ce l-a născut.
Eu, frații mei,'ori unde-oiu căuta,
Nu mai găsesc ca dulcea Românie,
De-o și hulesc câți se hrănesc în ea
Corci venetici. Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt Român, și-mi place țara mea,

Laudă mulți pe Francezul voios,
Pe mândrul Rus, pe Neamțul regulat,
La dânșii, spun, că-i bine și frumos;
Dar, frații mei, eu oricât am umblat
Pe drumuri lungi, cu șine ferecate,
Nu mă 'nvoeam și vreți să știți de ce?
Pentru că-mi plac șoselele stricate.
Eu sunt Român, mi-e dragă țara mea.

Străine țări îmi place-ades să văd.
Dar sunt sătul lumea de-a colindă ;
In țara mea de-acuma voiu să șed ;
Căci, frații mei, ori unde voiu umblă,
N'o să găsesc acea bună primire
Ce m am deprins în țară-mi a vedea ;
Și în străini e rece găzduire !
Eu sunt Român, mi-e dragă țara mea.

Tânăr eram și sărutam cu-amor
Căpriii ochi sburdatecei Dridri
Ea mă vându ! și eu voiam să mor,
Când mă 'ntâlnì o blondă milady;
Dragostea ei scăpă a mele zile,
Dar mă 'nghieță, și mă 'ncălzi abia
Dulcele-amor româncelor copile...
Eu sunt Român, îmi place țara mea.

La masă beau adesea vin străin,
Tocai, Bordo, Șampanie iubesc.
Iar mai ales prefer vinul de Rin,
Dacă nu am Cotnar și Odobesc;
Când însă am, deșert pline pahare,
Apoi încep să cânt vre-o manea,
Și sunt tot beat cât țin zilele-amare !
Eu sunt Român, mi-e dragă țara mea!"



[* "Constantin (Costache) Negruzzi" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017