"ROMÂN și ROMÂNESC" - grăitorii LIMBEI ș-a SLOVEI - IV

"ROMÂN și ROMÂNESC" - grăitorii LIMBEI ș-a SLOVEI - IV


 
Acesta a va se fi fost drept un Titlu, Nobil, asupra unor referințe din Izvoarele Limbii Române.


 


"Bolliac cânta iubagul ș-a lui lanțuri de aramă;


L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă,


În prezent vrăjește umbre dintr-al secolilor plan;


Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,


Palid stinge- Alexandrescu sânta candel-a sperării,


Descifrând eternitatea din ruina unui an.


 


Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,


Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -


Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;


Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,


Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare


Și astfel Bolintineanu începu cântecul său.."


 


©Mihail Eminovici



Drept conținut, voi aduce o colecție de scrieri, UNICĂ (fiindcă nu este pe alt "tărâm", ci numai aici - și în sufletul fiecărui român)
Să ne bucurăm împreună de noblețea lor!..



Th3Mirr0r



P.S:
Prin ramificarea originilor, pătrundem Vechile Izvoare.


Așa se face că urmând cursul firescului, aderăm nu doar la o cunoaștere aparte, asupra valorilor noastre românești, ci – ba chiar și a noastră! Fie că ne reamintim frânturi, sau abia acum, le cuprindem, va rămâne acea bucurie, întipărită, la descoperirea surselor informaționale. Iaca! Auzim despre fragmente dintr-a noastră istorie care unii și alții au modificat-o după placu-le, ascunzând grozăviile secolilor și greutățile acestui popor – însă, totodată, descoperim acea iubire născută din suferință, din Trăire, a poeților și scriitorilor noștri. Cum altfel, aveau să-și manifesteze aceste dureri, ori.. de ce nu? - bucurii! De aceea, vom a spune că străbunii noștri, merită toată cinstea - și nu aceea pe care le-o dau alții cu flori de plastic sau vorbe-n vânt pe la discursurile pompoase, ori alt fel de chef – ci CINSTEA pe care Istoria însăși, le-o arată! Cinstea pe care o aduc ei înșiși, asupra poporului român, în pofida tuturor neregulilor și asuprilor vremii.


 


Fie ca tot ceea ce surprindem aici, să fie o bogăție în plus, sufletului!.. Mă bucur, să împărtășesc acestea. Iar care o mai lua aminte la toate acestea, să mai spună și altora - ce anume? - Cum au început să cunoască Literatura, cu adevărat. Cum au început ei a-și prețui valorile neamului. Cum au început ei.. să fie ROMÂNI.


În privința acestor materiale, fiecare să își tragă propriile concluzii, asupra celor împărtășite, ori.. reamintite. Iar care nu este interesat într-a cunoaște acestea, este rugat ca să caute altăceva, mai pe placu-i - și fără nicio restriște, din parte-mi. Eu îmi fac doar datoria de a împărtăși acestea - și a le aduce la cunoștință ȘI ceea ce înseamnă Literatură, respectiv, prezentând, precum pot și eu, Izvoarele. Nici un site de literatură, nu le are. Așa că voi ca acesta, să le aibă. Că așa scrie și titlul, mare, să vază toți: POEȚII NOȘTRI!..


th3mirr0r,
luni, 05 iunie 2017






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

P.S: Acestea prezentate, se vor a fi fost Izvoare, care în fireasca-le curgere, poartă sfâșietoarele corzi ale lirismului românesc, dar și mângâietoarele haruri cuprinse de amintiții Titani ai Literaturii.
Cred că atât aspiranții, cât și artiștii, vor avea ce învăța, din sumarele prezentări ale acestor izvoare.

Trece-voi atunci, spre o altă sursă, care se împletește celorlalte, întru aceeași cinste a valorilor românești - și care.. din păcate, fost-au smulși din manualele de literatură din care ar trebui să învețe noile generații, aplecându-și cugetul asupra a tot ceea ce înseamnă Românesc; insă, dacă eu găsit-am o datorie, întru a scoate la lumină acestea, găsi-o-vor ș-alții, mai pe urmă, într-a studia toate acestea, sub care de pe urma-le, să cuprindă rosturile...


Th3Mirr0r
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Reflecție" *


I.

"O, cîte trebuințe chiar omul și le face,
Pizmaș pe sine însuși, se las-a se tîrî
De patimi și de pofte; își vinde a sa pace
Ș-aleargă el de sine sub jug a se vîrî.

În veci fără simțire, trăiesc ca dobitoace,
Stăpîni își cată singuri, le zic că sunt păstori;
Ca vita fără voie la glasul lor se-ntoarce,
Și gem, se-mpovărează subt asprii protectori.

Găsesc de fericire subt jug ca să trăiască;
Genunchii lor se-nmoaie și capu l-e plecat,
Si oricare povară sunt gata să primească;
Se-ntrec, sărut piciorul ce simt că i-a călcat.

Se bucur și sunt veseli cînd capăt vreo poruncă
Și mîndri de onoarea că sunt deosebiți,
Alerg, cu mare fală, și-n valuri se aruncă;
Își uit-a lor ființă la cîte-s porunciți.

La slujbe rușinoase se-ntrec să le-mplinească,
Și faptele cu fală ca merite își spun,
Și tremur ca stăpînul să nu își necăjească
Și liberîndu-l, p-altu s-aleagă mai de bun.

Ce dulce e viața acelui ce trăiește
Stăpîn pe sine însuși și nu e-al nimului,
Se bucură de toate și toate îi priește;
Natura, universul, întregi sunt ale lui.

Iar tristă este starea acelui ce se vede
Legat, că nu mai poate de sine-a dispoza;
Mașină fără suflet, nici știe, nici prevede
De-i dreaptă acea lege ce vin a-i impoza.

Și daca vre o dată simțirea-i se dezgheață,
Îi cere socoteală de cîte a făcut;
Sau va și el odată să schimbe astă viață,
Un glas din iad răsună, îi strigă: ești vîndut!

Departe toate astea! în turme ei trăiască,
Cu pielea și cu viața tiranii a-și hrăni;
Eu crez în Libertate, și ea mă cîrmuiască,
Nu-mi trebuie protector în lanț a m-ocroti.

Departe astă viață de omul cel ce simte,
Rămîie pentru-acela născut automat,
Ce n-are-inteligință, nici poate da cuvinte
Spre ce veni în lume, spre ce fu întrupat.

Ce e acea onoare ce tremur a o pierde
La micele căprițe a unui îngîmfat,
Stăpîn ce îi sugrumă și nencetat îi crede
Născuți pentru serviciu la cîte a visat?

Ce este acel aur din care-și fac podoaba
Spre fala unui mîndru despot ce le-a luat
Și sufletul și mintea, și le-a depus otrava
Ce-omoară-inteligința ce cerul le-a lăsat?

Acel ce-n sărăcie nu poate să trăiască,
El sclav a fost să fie și sclav etern va fi!
Servească dar, de-i place atît să s-umilească,
Tîrască-rse pe praguri, căci sclav el va muri."

II.


"Îmi place viața lină, speranța înainte;
Și-n locuri singurateci, în sine-mi mulțumit,
Să nu port acea grijă ce duc cei fără minte;
Să dorm îmi place pacinic, de cuget netrudit.

Și pură, tot vergină rămîie a mea pană;
Să nu mă facă-n viață-mi de mine-a mă roși.
Corupția departe; tentații de Satană
Să nu găsească-n mine cărare a veni.

Eu las societatea și grijile ce-omoară
Pe toți nesocotiții ce-un bine-și nălucesc,
Ce-ațint vre o himeră și-n ea se dezonoară,
Ce-o duc în agonie și-ntr-însa se sfîrșesc.

Deștept cu aurora, să stau la o fîntînă
Și rouă dimineței pe fruntea mea căzînd,
Să-mi cînte rîndurica și fluierul din stînă,
Să văz cum naște ziua și turmele păscînd.

Să văz pe muncitorul cum țelina despică,
Și-n brazda lui adîncă să-l văz a semăna
Speranța unei toamne; sudoarea lui ce pică,
Să-l văz privind-o vesel, cînd brazda-i va uda.

La pacinica murmură de-un rîs ce șerpuiește
Prin văile verzite cu unda-i de clistar,
S-adorm în murgul serii, cînd mierla fîlfîiește
Prin frunzele stufoase a unui vechi stejar.

S-ascult privighetoarea pe cînd se dezmierdează
P-o cracă înverzită în noaptea fără nor,
Acolo unde lațuri și pușcă nu cutează
Să tulbure-al ei cîntec, să-i dea vre un fior.

Veniți, iubite muze; etern să fiți cu mine;
Să nu gîndiți vreodată că eu vă voi trăda
La cîte vă degradă acei ce nu-s în sine
Și vînd pudoarea voastră, tiranii a cînta.

Veniți, frumoase zîne! Cu voi eu toată viața
O Patrie ș-Amorul în pace voi cînta;
Cu voi eu împreună doresc să gust dulceața
Ce-o gust aceia numai ce știu a vă visa."



[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Rugăciunea" *

VI.


"Unul, un miel fără pată depune la templul tău;
Altul, colo îți înjunghie ecatomba[1] cea bogată:
Altul, vezi că-ți sacrifică soția, sîngele său;
Ș-un cațic taie, mănîncă prada lui cea necurată
În fața statuiei tale.
Știu că rătăcesc, părinte;
Dar, vai! ce alte cuvinte
Îl fac crud cu ale sale,
Daca nu iubirea ta?
Trudele care martirii de cînd lumea au răbdat;
Acele-otodafe[2] groaznici, care ți-aprindea creștinii,
Războaiele sîngeroase între creștini cu păgînii,
N-au fost în onoarea ta? Stric ei, daca au stricat?"



VII.



"De cînd tu liberași viața; de cînd ai făcut pe om,
De cînd, ca să te cunoască, i-ai spus marea trebuință,
De cînd, ca să te găsească, el sfăram-orice atom;
De cînd mintea-i se trudește ca să afle-a ta voință
Într-o pasăre ce zboară,
Într-un fenomen departe,
Într-un fum ce se împarte,
Chiar în victima ce-omoară,
D-atunci, oare-ai măsurat,
Stăpîne, din aste neamuri, care mai mult te-a mărit!
Dar ți-au dat schidoale forme! dar te micșora-n țermonii;
Cultul lor era onoare, zbieretele lor, armonii!
Credea că te-a-ndatorat
C-o cruzime de-ngrozit."


VIII.



"Tu vei primi dopotrivă și p-ăl rău ca și p-ăl bun;
Tu ai lăsat în om însuși pe om cin’ să pedepsească,
Cine să-i facă mustrare și cine să-l răsplătească.
Tu primești pe toți în sînu-ți, căci ție toți se supun!
Ast stăpîn ce-ai pus în mine
Fără clipă priveghează:
E-aci blînd, aci turbează;
Cînd mă depărtez de tine,
Mă întoarce înapoi.
Și cînd sunt fără păcate, cînd de rele sunt plătit,
El atuncea mă liberă și sînul tău mă primește.
De tot ce-am făcut aicea, unde voia-ți m-osîndește,
La ora mea de apoi,
Sunt curat cum am venit.”



IX.


„Eu nu te-am crezut, părinte, cu slăbiciuni omenești.
Nici pe lemne, nici de piatră, nici în mantelă albastră,
Nici pe acvilă călare, nici pe nori că te-odinești, –
Slabe simboluri ce naște mintea mărginit-a noastră
Le-am desprețuit pe toate, N-am hotărît lăcuința-ți,
N-am crezut că știu voința-ți,
N-am crezut că daruri poate
Pe tine a-ndupleca. Și ce daruri avem,
Doamne, care să putem să-ți dăm?
Tămîie? sînge sau aur?
Orice-avem e de la tine.
Iartă, Doamne, pe aceia care se privesc pe sine,
Și voiesc a-ți aplica Slăbiciuni ce noi purtăm!"



[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Rugăciunea" *

X.

Iartă pe toți dopotrivă: și pe cel ce te va om,
Și pe cel ce te va șarpe, și pe cel ce te va soare;
Pe cel ce te mărginește într-un fel sau un atom;
Pe cel care, ca să-ți placă, se pornește să omoare
Pe cel ce cu bani în mînă
Vine să te mituiască!
Pe cel ce va să zidească
Un templu unde te mînă,
Ș-a-ți dă pravili ei cutez!
Pe cei ce-au a tale daruri și-ți mai cer ș-alt ajutor,
Iartă pe cel ce se roagă să-i ajuți cînd face crime:
Pe ateul ce te-mbală, blestemă a ta asprime!
O! ast blestem este: crez
În eternul Creator!"



XI.



"Cînd durerea ne gătește fericiri nouă-a gusta;
Cînd lenea nu ne dă hrana, sau cînd sub tirani ne pasă;
Cînd cugetul ne trudește; cînd pizma ne-a revolta:
Vrînd ca să scăpăm de toate cîte aci ne apasă,
Atunci alergăm la tine:
Unii rog, alții blesteamă –
Te gonesc, alții te cheamă;
Căci nu știu cum e mai bine,
Și le trebuie-ajutor!
Cînd cugetul se mînie, unde putem alerga?
Atunci, zăpăciți, stăpîne, te căutăm și dăm năvală;
Te chemăm ca să dai pacea-n ast demon ce se răscoală:
Cînd n-am crede-un Creator,
Atunci nu l-am blestema."


XII.



"Iartă, Doamne, dopotrivă pe tot neamul omenesc!
Pe tiranii ce turbează cînd încep ca să bea sînge,
Care, orbi-n a lor turbare, sug p-acei ce se smeresc
Și zburlez ca niște fiare cînd privesc pe cel ce plînge.
Iart-un preot ce te vinde;
P-ăi de-și uită datoria;
P-ăi de-ncurajez sclavia;
Pe cel care se întinde
Să ia hrana-ălui sărac.
Pe cel ce nedreptățește ca și p-ăl nedreptățit,
Tartă p-ăl de-ncurajază crimile cele spurcate;
Pe cel ce se veselește de un rău oe altul pate;
Pe cel care, dupe plac,
Dă dreptatea la-ăl greșit.”



XIII.


„Iartă pe cel ce în umbră a-nfipt fier omorîtor;
Pe cel care, orb de glorii, chiar pe frații săi strivește;
Pe cel ce își smulge însuși viața care ți-e dator;
Pe cel ce cumpără, vinde omul care îi robește;
Pe cel care se supune;
Pe cel care lingușaște;
Pe cel care se tîraște,
Ca pe cel cu fapte bune,
Ca pe cel folositor.
Pe spionul ce-și dă frații la gîzi ce l-a cumpărat;
Pe cei ce-și blestem copiii; pe cei ce-și îmbal părinții
Pe cei care, beți de pofte, își rod viața lor cu dinții;
Lașii ce-au calomniat, Și mîrșavul trădător."



[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Susana" *

IV.

"Așa vorbea Susana, aproape d-a sa baie,
Plîngea ș-era frumoasă!... În ochi avea văpaie,
În apă se uita,
Cînd sclavele din preajmă-i voalu-i ardicase
Și una dintre ele de ea s-apropiase
Și-ncet o dezbrăca.

Îi scoaseră podoaba, tunica-i deschiară,
De brîu se descinsese; sovonu-i desprinseră,
Păru-i căzu pe sin:
Un păr supțire, negru, îi ajungea la glezne,
Se despărțea în două și se zărea prea lesne
Un piept rotund și plin.

Alene gînditoare, culcată pe covoru-i,
Lăsa în mîna sclavei a desculța picioru-i
D-onix, mărgăritar.
O pulpă de zăpadă, ieșită și rotundă,
Ș-un mic călcîi rozatic sub o gropiț-afundă
Da tortură-n Sefar;

Căci el ș-al său complice, pitiți aci-n grădină,
Turbînd de poftă multă, se roagă, se închină,
Chem ceru-ntr-agiutor...
Era schidoli bătrînii: prunelele turbate
Zvîrlea schintei de poftă, și palpite-nfocate
Fierbea în pieptul lor.

Prelung, cu barba rară, cu fruntea încrețită,
Cu ochii roși în hîrca pleșuvă și albită,
Sefar, în sicomori,
Își întindea grumazii, țiind în urmă tare
Pe gîrbovul complice, zgîit, în nerăbdare,
în spasmuri și sudori."



V.



"Cînd fuse dezbrăcată, înaintă spre baie,
Fricoasă, tremurîndă; — bătrînii stau să saie,
Împunși de pofta lor.
„Acum vă duceți toate, lăsați-mă în pace;
Voi singură, la ceruri, cîntările-mi a face,
Ca imn la Creator...

„Să nu vorbești, Susano, căci altfel ești pierdută!
În noi poporul crede, și tu vei sta ca mută
Cînd noi te-om osîndi!”
„Spuneți-mi care vină?... fugiți să ies din baie!...
Sărmana nu-nțelege ce va a lor văpaie,
Nu poate a-i opri...

Mirobolam s-aprindeți subt patu-mi de culcare,
S-aprindeți smirnă multă în casa cea mai mare,
Ș-atunci cînd voi striga,
Vedeți să fiți p-aproape și s-alergați îndată.
Cu mirt și c-un burete să vie vre o fată
Pe corp a mă spăla."


VI.



"Susana era-n baia senină, aromată;
Luna juca pe unda cea creață, colorată
Cu apă din Eufrat.
Sînu-i împunge apa și părul său plutește;
O mînă parc-ascunde edenul ce domnește
Pe bustu-i minunat.

Ea se privea în apă pe gînduri, dar voioasă;
Uitase să se-nchine, — căci prea era frumoasă...
Se bucura de ea.
Se gîdela de apă... Bătrînii în turbare
S-azvîrl uimiți la dînsa; ea țipă și tresare!...
Cu ochii-i sprijinea...

„Frumoasă ești, Susano!” Strigară în uimire
Invierșunați bătrînii. Ieșim, ieșim din fire!
Dă! dă un sărutat,
O, fiica lui Halsia!... nici iadul n-a să știe!...”
Susana, în ideea de crimă, preacurvie,
Da țipăt desperat.

„O!Lasă-te, Susano! Te-om face fericită!
Ți s-a-nchina poporul!” Săraca, zăpăcită,
Cu ochii speriați,
Se zvîrcolea în apă; strîngea-n,tre brațe sînul;
Se da afund; — dar apa-e curată ca seninul...
Bătrînii înfocați!...”



VII.


„Ca p-ăi d-au zidit turnul, Doamne, îi zăpăcește!
Ca pe-a lui Lot soție, Doamne, mă împietrește!...
Cum voi putea scăpa?...”
„Susana-i vinovată! — strigar-atunci bătrînii –
Ținea pe braț un june! A, vino, Ioachime,
Căci ea îl săruta!

Să vie tot poporul! — Vedeți ce pîngărire!...
Vedeți!... o! ce rușine și ce nelegiuire!
Ce lucru neiertat!
Vin’! unde ești, Halsie? Vin’! Vezi-ți bătrînețea!...
A lui Ioachim, sărmanul, vai! vezi-i tinerețea!
O! ce grozav păcat!

Vedeți colo portița ce a deschis spurcatul!
Vai! n-am putut să-l prindem; nu am privit păcatul;
Căci el curînd s-a tras!...”
Aci pictorul meșter brodească pe Susania!
Aci să zugrăvească, de poate, pe sărmana
În îndoit extaz!..."



[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Susana" *

I.

"Înaltă și măreață, Susana-naintează
Urmată d-a ei sclave, cînd luna argintează
Pe chedri, sicomori.
Cînta rugind pre Domnul, cu sclavele-mpreună,
Pe Ioachim să-l ție, să-i fie calea bună,
Căci vine cu comori.

Sub albia ei mantelă, pe un tunic de lînă
Albastru ca seninul, s-arat-o albă mînă
Într-un bogat colan
Din care se atîrnă și două pozunare
Lucrate numa-n aur. Mărgăritar prea mare
Formează-un greu ghiordan

Plin d-amuleți simbolici ce-opresc, înfrunt deochiul;
Și lungi cercei de pietre, ce nu-i ațintă ochiul,
Dau flăcări prin voal.
De sub cămașa lungă și puțintel sumeasă,
Ar fi pîndit profanul secunda cînd să iasă,
Strîns mult într-un sandal,

Greu, plin de catareme în chip de semilună,
Pășind cu gravitate, piciorul care sună
De zale-ncongiurat;
De zale tot de aur, de cătărămi lucrate
În onix și rubinuri, de funde mari, lăsate
P-o pulpă de-ncîntat.

În preajma ei, în cale, zbor spirite de pace;
Mărgăritarul curge cu vocea ce întoarce
Cânticul cel frumos.
Zefirii joc pe sînu-i o viță rătăcită,
Și luna își răsfrînge o rază aurită
Pe stema de mados.

Ochiu-i cel viu și negru în ceruri s-ațintează;
Și fața-i plină, albă, s-aprinde, o-nviază
Un sacru spirit de foc.
Ea cere în canticu-i pe soț să i-l aducă,
Să i-l aducă-n grabă, sau că pe ea s-o ducă
Cu dînsul la un loc."



II.



"Pe o terață-naltă, treptată și întinsă,
Ce răcorește noaptea în astă climă-aprinsă,
Mii vase de un stat
Lucrate d-alabastru, de marmură, aramă,
Prin plante felurite, bazinuri fără seamă
A muntelui lucrat,

Scotea în reliefuri a lui Baal izbînde,
Minunele lui Iosif, a neamului osînde,
Sau grele vînători,
Sau întîmplări prin care frumoasa și smerita
Babiloneanca fiie, în templul zis Milita,
Se dă la călători.

Sub șase stîlpi granitici ș-un roșu văl de lînă
Pe el cu animale cusute tot de mînă,
Măreț era drapat
Un pat de abanosuri, ascuns în bumbac moale,
Ș-un jeț de dinți de fildeș, cu draperii pe poale,
Ș-o baie de agat.

S-exală chiparosul; curmalul și finicul
Se-ntinde în alee; colo undează spicul,
Susamii ce suspin;
Și mai departe, pacinic, Efratul, plin de vase,
Se varsă printre grîne înalte și frumoase
Din valea fără spin.

D-a dreapta se înalță un turn trufaș, gigantic,
Zidit de toat-Asia după un plan fantastic,
De Iehova damnat;
Ș-alăturea cu dînsul a lui Nembrod clădire,
Semeață ca și turnul, își dă a ei privire
În raiul suspendat.

D-a stînga stau palaturi de haldeeni zidite,
Întinse și mărețe, cu naftă tencuite
De Nabopalazar. Încă se țin în contra acelui Isaia;
Mai stau ca să privească p-ăl de-a supus Asia
Că-și pune un hotar."


III.



"„Ardică vălul ăsta! Îmi place luna plină!
Zefirii dulci s-adie suflarea lor cea lină;
Să văz un cer senin!
Cîntarea mea să meargă d-a dreptul către Domnul
Eu voi să-l rog fierbinte ca să-mi trimiță somnul,
Eu voi să mă închin;

Căci noaptea cea trecută, — o! iesme-ngrozitoare,
Și spirite mălineși vise-omorîtoare
În preajmă-mi au zburat.
O! Ioachim se vede că pătimește-n cale!
Era mîhnit și searbăd... Venise-ntr-ale sale
Și nu m-a sărutat!...

Doi demoni din tartaruri părea că-mi stau la ușă,
Poporul strîngea pietre, taica-și punea cenușă;
Și eu mă tot smulgeam...
Pe mine vrea s-omoare: zicea că-s vinovată;
Dar înger de foc iute din ceruri se arată,
Cînd eu mă sfîșiam;

Străbate ca un fulger; se-ntoarce prin mulțime;
Și intră, trece, piere. — Iubite Ioachime!
O! noi plîngeam mereu!...
Cînd iată-un june tînăr se-nalță dintre lume,
Vorbește... Toți întreabă: — cum este al său nume
Trimis este de zeu?...

Căci spiritul se puse pe fruntea sa cea lată;
Vorbea ș-oprea poporul! ș-o lacrămă curată
Din ochi i-a schinteiat...
Era bălai și dulce, — mișcările-i, cătare:
Părea c-ar fi fost David! ca el vorbea de tare!
Profetul, — m-a scăpat!...”



[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Viața-mi se strecoară" *


"Viața-mi se strecoară, ca rîul se grăbește
S-ajungă la izvorul de unde a plecat,
De june încă veșted, nimic nu mă oprește
Ca să ating eu moartea ce tu mi-ai însemnat.

Mormîntu-mi este-aproape, îmi grință, mă coprinde,
Pe calea morții însă eu stau, mă mai opresc,
Mă uit la vreo scăpare, dar noaptea se destinde
Și norii desperanții în față mă izbesc.

O! taina mea cea mare în veci tu nu vei ști-o;
Greșala-ți fără știre eu nu te las să plîngi;
Și grabnica mea moarte tu nu vei auzi-o
Decît ca o nuvelă de care nu te-atingi.

Iar daca a mea umbră la tine se abate
Să-ți spuie că mormîntu-mi suspină d-al tău dor,
Te du atunci pe pasu-i țărina-mi să-ți arate
Ș-atunci, călcînd pe dînsa, precurmă al meu dor!

Cu salcia ce-a plînge să lași atunci să cază
O lacrămă la crucea ce ție-am consfințit!
Cu candela-mi cea tristă străbate a ei rază
Prin negura eternă ce voi fi rătăcit.

Pe piatră-mi lasă-ți ochii,.citește al meu nume,
Gîndește-n care vîrstă mă despărțesc de lume
Și scrie cu-a ta mînă p-ast lesped de granit:
Aci am pus p-acela ce-atîta m-a iubit!"



* "Rechemarea" *



"O, iartă-mi îndrăzneala, sublima mea ființă!
De chem iubitu-ți nume p-ast loc ce-ai părăsit,
E singura-ndulcire la cruda-mi suferință;
E balsam ce alină un piept prea obosit.

În toată întristarea-mi, de n-aș avea icoana
Ce lași tu după tine-n ast suflet dureros,
Ce altă mîngîiere mi-ar ușura povara
Ce-atît de greu m-apasă pe globul cel spinos?

Viața mi-e întreagă în astă suvenire
Ce vine ca speranța s-oprească-al meu suspin;
Vederea umbrei tale mi-e dată moștenire,
Și nu rostesc alt nume cînd cerului mă-nchin.

Să văz cu nepăsare aceste sfinte locuri,
În care fui odată atît de fericit!
Să nu mai simț fioare, gîndind l-acele jocuri,
Ce-n brațele naturii cu ea am săvîrșit!

Să viu pe aste maluri, să văd 'astă dumbravă,
Să calc aste colnice fără a-mi repeta
Plăcerile d-atuncea, ș-a uitării-otravă
În inimă-mi s-o facă a nu mai palpita?

Aceste sacre-nscripții ce timpul adîncează
În coaja noduroasă copacilor ce cresc,
Ce ore de viață, d-amor înfățișează,
Să fiu strein de ele? Să nu mai le citesc?

Să nu mai țiu eu minte acele nopți de vară,
Pe cînd, cu ea-mpreună, ast lac îl ocoleam;
Cînd, făr-a prinde veste, gîndind că-i de cu seară,
Vedeam că iese ziua și nu ne mai trezeam?

Să uit, cînd rătăcită, cu frica-n cătătură-i,
Din brațele-unei mume, în brațe-mi s-arunca?
Cînd sînul ei pă pieptu-mi și gura mea în gură-i
Uita și datoria și chiar ființa sa?

Să nu adun în patu-mi, și plin de nerăbdare
Să iau aceste rînduri cu lacrămi a uda?
Ființa-mi cea mai scumpă să cază în uitare?
Să nu am mîngîierea măcar a o cînta?

Nu, spirt al vieții mele; num-astă suvenire
Îmi poate-ndulci viața din care tu scăpași.
Mai fie dar cu mine și pînă la unire,
Cînd, lepădînd povara-mi, voi fi-n al tău lăcaș.

Acolo, împreună, scăpați din astă-urgie,
Vom fi etern în pace; d-acolo ne-om ruga
Eternului părinte să nu se mai mînie,
Să nu mai hotărască în lume a ne-arunca."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]

* "Schitul" *



"Acum e miezul nopții, și tuciul, deșteptat,
Lovește și răsună din nalta-i locuință,
Ca glasul ce pornește o oaste-n biruință,
Și-n munți, din stîncă-n stîncă, eco l-a repetat.

Și preajmile-n departe parc-ar spăimînta;
Parc-a sosit și ora d-a doua înviere;
Parcă se-nalță tronul la care ni se cere
Și cugetul și fapta răsplată a-și căta.

Ca suflete întocmai cînd strigă Mihail;
Ca umbre căror moartea locașul le arată;
Ca oaste ce se cearcă de este-n veci tot gata;
Ca emigrați ce află că-i chem de prin exil, –

Pe sute de potece bătute nencetat
De greii sandali negri ce-n nopți fără de stele,
În zile fără soare, pe lapovițe grele,
Pe vijelii, pe vifori, deloc n-au pregetat, –

Se mișc prin întuneric părinții singuriți,
Mai negri decît noaptea, mai vechi decît stejarii,
Cu pletele ca blana pe care-mbracă țarii,
De privigheri și posturi neîncetat slăbiți.

Și cînd lucește-un fulger pe cîțiva gîrbovi, orbi,
Al căror sînge-ngheață în vinele slăbite,
Se văd jucînd pe raze acele barbe-albite,
Ca fulgii unei ier ne pe penele de corbi.

Orbiți de bătrînețe, slăbiți d-al rugii jug,
Se leagăn în toiege, căci mai le-au trecut seara; –
Sunt grei ca și pămîntul, și galbeni ca și ceara
Ce luminează groapa de morți fără coșciug.

Se mișc încet spre centrul în care e-nălțat
Un templu-a cărui cruce de nori se ruginește,
Precum se roade piatra-i de plînsul ce pistește
Din fruntea încrețită a celui genucheat.

Nimic nu îi conduce spre templul înnegrit,
Nimic, decît o lampă ce parcă licurează
În fundul monăstirii, precum ne luminează
O rază de speranță cînd sufletu-i mîhnit.

„Frați, vom muri!” șoptește pămîntu-n preajma lor
„Vom muri!” răspund pacinic, în loc de salutare;
„Vom muri!” se îngînă și mai în depărtare,
Și moartea se urează ca un ceresc favor.

Sprînceana lor ascunde o pleopă ce-a secat
Privind icoana morții în hîrca cea uscată,
Ca sălcii plîngătoare o piatră înghețată,
Sub care focul, viața, speranța a-ncetat.

Dar îns-a lor speranță e vie ca Cristos;
E verde ca tulpina a cării crăci pîrlite
Se-ncarcă-n miezul iernii de scuțurile-albite,
Cînd mana-eternității viață-i dă din jos.
Așa se hrănesc și ei de mana cea din cer;
Așa credința vine p-ascuns de îi nutrește,
Pe cînd asprimea rugii și postul îi slăbește
în lunga lor veghere pe un toiag de fier.

Și tânărul acela ce-ntreagă viața sa
În ast locaș petrece în trudă, pocăință,
Ce a crescut în rugă, în posturi, umilință,
Și n-a avut prilejul de rele-a se-mbăta, –

Ca și bătrînul care în crime-i obosit,
S-adun să-și ia răsplata; căci nu e osebire:
Mîntuitorul lumii, în marea sa iubire,
Primește p-ăl din urmă ca p-ăl întîi-venit.

S-adun ca să se roage de Tatăl Creator
A ușura țărîna la ginte răposate,
La mii de generații de lume nevisate,
Cu care-ngroașă globul sărmanul muritor.

O! generații care strate, strate se întind
Pe stratele-nvechite, ca undele de valuri
Ce se adun din vîrfuri, se prăvălesc din maluri,
Se-ntind pe oceanuri, vechi valuri cotropind.

O! pentru generații ce trec neîncetat
Pe ast ținut de doliu, cum trec și niște turme
De oi fără putere etern p-aceleași urme
Ce turmele trecute, trecînd, au însemnat.

Acum sunt toți în strane ca în mormîntul lor.
Ochiu-n pămînt ațintă trufia pieritoare
Și mintea-le se-nalță la viața viitoare,
Unde și-au pus comoara prin rugă și amor.

Moisi, Isaia, Daniil se deștept;
Ai lui Iehova preoți ce-au profetat în lume
Ce-a fost și ce-a să fie, – al mîntuirii nume, –
Le strig ca din morminte la cîți vrun bine-aștept.

Asculți tu oare, Doamne, de unde locuiești,
Cum s-urcă cu tămîia un: Doamne miluiește?
P-aști gîrbovi care-ți strigă un: acum slobozește,
Îi ții să vază lumea cum ai s-o mîntuiești?

Trei mii de ani mai bine, stăpîne, au trecut,
De cînd aceste imnuri, în tristă armonie,
Înalță omenirea, s-aline-a ta mînie,
S-o mîntuiești de Răul ce voia-ți a făcut!

Ai hotărît tu, Doamne, sfîrșit la ura ta?
Vrun Hanaan ne-așteaptă sau a Sodomii soartă?
Mai e vre o cercare l-a fericirii poartă?
Mai sunt cutremuri, groaze pînă te-i arăta?

O! mintea mea se pierde cu cît o duc mai sus!
Se pierde-n mii de gînduri, ca urma-n labirinte,
Ca ruga și ca plînsul vărsate pe morminte;
Se pierde ca tămîia pe vînturi de apus!

Se pierde, s-adîncează într-un deșert noptos;
Se pierde să străbată voința-ți, vecinicia,
Ca acvila ce-aleargă să măsure tăria,
Ș-orbită în lumină, se prăvălește-n-jos."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Odă la baia lui Ercule" *


"Izvor de viață nouă și demn d-orice cîntare,
De unde-ți vine cursul cu astă fierbîntare,
Lichidul gumvital?
Pucioasă, fier ce-mprimă în marmură calaiul,
Prelins din Etna este, sau Ecla-ți ține traiul,
Ce ocne de metal?

Prin unda-ți cea fierbinte, re-ntorci tu oari din viață?
Re-ntorci puteri „din moarte?
A bătrîneții gheață
Vii tu a re-ncălzi? Ești ramură din focul ce totul cîrmuiește?
De unde-ți iei puterea?
Ce soare te-ncălzește? Ce mînă te porni?

Pe frigul lui Aheron, de care tot se teme,
Aduni scîntei din viața ce moartea fără vreme
Și tineri neboliți O las trecînd la iaduri?
Ești poarta-eternității
La care vine omul să lege firul vieții
Cu vieți din cei pieriți?

Nici Baia, nici Abano, ce unda-i șerpuiește
În șoptă-armonioasă și pacinic prăvălește
Timavul liniștit, nu au a ta putere.
Nici chiar acea fîntînă
Ce-n Rinul lin își varsă prea lăudată vînă,
Unde Corol s-a mărit.

Cînd unda ta cea caldă, în colcăiri spumate,
La obîrșie-ți fierbe cristaluri colorate
Și-ntinde curcubeu,
Întocmai ca-ntr-acela ce curmă vijelia,
Bolnavu-n el privește speranța, bucuria
Și chiar pe Dumnezeu.

Puternice părinte! În orișice schimbare
Pe globul ăsta-i face, păstreaz-a ei izvoare
A nu și le slei!
Curgi, curgi fîntînă lină cît va ținea tăria!
L-a viața-ne cea scurtă, mai dă din vecinicia
Ce ceru-ți dărui!

Bătrînului cel gîrbov, ce-n cale șovăiește,
Mai dă-i din nou viață și sîngele-ncălzește,
Și fă-l a mai trăi!
Fecioarei ofilite ce patima o stinge,
Mai dă-i vioiciunea, și fă cîți te-or atinge
Puteri a dobîndi!"



* "Și ce-ar fi oare omul" *



"Și ce-ar fi oare Omul cînd n-ar simți Amor?
Ce-ar fi și lumea asta de soare nencălzită;
Ce-ar fi făptura-ntreagă de oameni neprivită; –
O noapte fără stele, sau cerul într-un nor;

Deșerturi nisipoase ce-ngroap-al nostru pas;
Copac ce n-are frunză; cîmpie fără floare;
Livede fără fluturi și flori fără odoare;
Păduri ce nu răsună d-al paserilor glas;

Femeie fără lacrimi, o mumă fără dor;
O primăvară tristă de tot fără verdeață;
Natura amorțită, natura fără viață;
Asemene-ar fi Omul cînd n-ar simți Amor!"


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "O lacrimă " *


I.

"Inima ce pătimește
D-un suvenir nempăcat;
Inima a cării rană
S-a închis vremelnicește;
Inima ce încă-i hrană
Viermelui ce-o otrăvește,
Prin lacrima ce-a vărsat

Simte că s-a ușurat.
Cînd va inima să spuie
Cît de mult s-a întristat
Și că-n tot prăpăstii vede, –
Atunci cînd, ca să supuie
Pe acela ce n-o crede,
Vro altă speranță nu e,
Prin lacrima ce-a vărsat
Simte că l-a-nduplecat.

Atunci cînd inima bate
Pe un piept înflăcărat
Și se-mbată de plăcere;
Cînd iubitul va s-arate
Amorul ce altu-i cere
Și gurile sunt legate,
Prin lacrima ce-a vărsat
Parcă s-a îndestulat."




II.

"O, vezi lacrima-mi și crede
Că eu nu te-am înșelat!
Inima n-are-altă limbă
Pentru-acela ce n-o vede.
Atunci cînd a ta se schimbă,
A mea toată se prevede,
Spune tot ce a răbdat
Prin lacrima ce-a vărsat.

Era înțeleasă-odată
Astă limbă ce-ai uitat;
Ținea loc de jurăminte
Cînd da gura încleștată
Suspin în loc de cuvinte;
O, privirea-ți flăcărată
De cîte ori m-a-ncîntat
Lacrima ce ai vărsat!

Aste suflete, odată,
Pe buză-ți s-au sărutat;
Și, din inima-ți fecioară,
Curgea lacrima curată,
Care încă mă-nfioară
Cînd în minte-mi se arată;
De crezi că te-am înșelat
Vezi lacrima ce-am vărsat.

Pentru orice îndoială
Vezi lacrima ce-a picat:
E c-atuncea de fierbinte!
Numai lacrima nu-nșală,
Numai lacrima nu minte!
Pentru orice bănuială
Inima-mi ți-a arătat
Lacrima ce a vărsat.

Omu-o varsă-n bucurie,
Ca și cînd e întristat.
Numai o simțire-o stoarce
Din inimi în agonie;
Arde însă, cînd se-ntoarce
În dureri o bucurie:
Cearcă-aceasta ce-am vărsat
Și vezi de te-am înșelat."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "La muza mea" *



"Cîntă, o, Muză! Cîntă, o, Muza mea creștină?
Pe antihriști, pe impii pe omul ce suspină
Îi cheam-a te-asculta.
Pe coardele-ți sonore vibreze Libertatea,
Și toată armonia să-ți fie Egalitatea,
Și mila fie-ți legea, și Pacea ținta ta.

Prostituate muze le du la pietate;
Lucește între ele și dă-le demnitate,
Delirul de profet.
Societatea geme, – și păsul omenimei,
Durerea de confrate, întîmpinul cruzimei
E misia prescrisă Creștinului-Poet.

Aci să stai, o, Muză! d-aci te aripează,
D-aci să dai semnalul; ș-adună,-mpreunează
Erantele schintei!
O faclă fă din ele, o faclă de lumină;
Înalță preste lume acea lumină lină,
Recheamă-n datorie modernii Prometei.

În dezunirea noastră, întoană, Muză, glasu-ți!
întinde armonia pe unde trece pasu-ți,
Și fă a asculta
Și sclavul și despotul, și slabul și cel tare,
Motivul înfrățirei în toat-a ta cîntare,
Anunțiind pre Domnul ce vine-n urma ta.

Bogatului, ce strînge cu multă lăcomie
Semănături, cireade ce-neac-a sa cîmpie,
Grînare pămîntești,
Îi spune că tot spicul, cu care miluiește
Pe un sărac ce plînge, rodește, se-nsutește
În cîmpuri empiree, în holdele cerești.

Săracilor zi iară: Pe ast pămînt voi treceți;
Vă poartă grija Domnul, și cît aci petreceți
Voi credeți și răbdați.
Nu pizmuiți bogatul ce seamănă și strînge
Rîzînd de munca voastră, rîzînd de cel ce plînge
Iertați-l voi pre dînsul și-l binecuvîntați.

Cu înăcrirea urei nu vă-ndoiți mihnirea;
Și la durerea voastră n-adăogați căirea
Ce vine după rău.
Uniți-vă în Domnul, sfințiți-vă cu mila;
Săracul în iubire își ușurează sila, –
Ea-i răcorește mintea și-ndură corpul său.

Unirea-mbărbătează, Unirea mîntuiește,
Și mila, și amorul, popoarele-nfrățește, –
Vă ajutați! Iertați!
Iertați și pe bogatul orbit de lăcomie,
Iertați și pe tiranul turbat d-a sa mînie,
Vegheați, pîndiți minutul și nu vă spăimîntați.

Combate, Muză sacră, combate egoismul
Care viclean s-ascunde și ia patriotismul,
Ia nume de creștin
Să poată s-amăgească. Te du fără sfială
La cei ce stau pe tronuri, le spune că se-nșală
Căci unul este Domnul, și frați cîți i se-nchin.

Fii mîndră în tot timpul și cântă în tot locul.
Pe unde auzi plîngeri și crunt este norocul,
Te-oprește consolînd;
Și orice chin, durere, și orice apăsare
împacă și alină cu sacra ta cîntare;
Depune tu speranța în omul suspinînd.

Amenință, inspiră pe cei ce ne fac lege;
Întîmpină cu trăsnet o mînă sacrilege
Frăției omenești.
Și poezia toată, gîndirile-nzeite,
Pe care Provedința neîncetat trimite,
Misionari de pace, misionari cerești,

Adună împregiuru-ți; alțați un împreună,
Un imn la Mîntuire, ca o vestire bună
Că vine Dumnezeu.
A doua Lui venire d-aproape ne sosește:
Profeți! prelude harpa; căci iată-l se ivește
Și Răul se ascunde la glasul Lui cel greu."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Ermitul" *



"Ce geniu te împinse, om trist, nenorocit,
S-ajungi în astă stîncă unde cocoș nu cîntă,
Și cinele nu latră, și iarna își împlântă
Eterna-i locuință, și vara n-a răzbit?

Fugeai tu oari de lume, sau d-un dușman al tău?
Fugeai de tine însuți, fugeai de nedreptate,
Cătai să afli pacea și sînta libertate
Pe unde încă omul n-a-mpins veninul său?

Cu șoimii și cu vulturi ai vrut a locui?
Cu vîntul care geme, cu fiara ce mugește,
Cu fagi de cînd pămîntul, granit ce nu rodește.
Ți s-a părut mai lesne că poți a viețui?

Mîhnit ai fost, bătrîne, aci cînd te-ai oprit!
Sălbateca natură și stîncă scorboroasă,
Și peșterea ce urlă, și rîpa cea noptoasă
Au dat ecou mai blînd la sufletu-ți rănit,

Decît acele fețe de tot fără amor,
Decît acele inimi răcite în păcate,
Și sufletele-acelea, de patimi fericate,
Ce nu le-ating nimica, nimic nu le mai dor.

În peșterea-ți cea rece pămîntul s-a-ncheiat.
De doi bușteni e ușa de care e închisă,
Și patu-ți, așternutul, e un frunzar de tisă
Mai verde decît vara de car-ești depărtat.

O biblie ș-o cruce e-avutu-ți simbolic:
E Legea și credința. Din bolta cea negrită
Și verde d-umezeală, în vreme cumpănită,
Lovește-o picătură p-un lesped granitic.

E poate din izvorul ce trase Moisi;
E poate picătura ce-n boală-ți te adapă;
Te-adapă cînd e vifor și nu-ți poți căta apă;
Cînd cotropesc troienii și nu mai poți ieși.

E chiar un cronometru secund-a despărți;
Și cade, trist, ca lacrimi din pleopele sclaviei,
Ca orele fatale din mîna veciniciei
Ce omul le privește, dar nu le poate-opri.

D-aci tu poți mai lesne s-asculți pe Domnul tău.
Și acvila, ce-ațintă lumina cea cerească,
Va vîrfuri ce-ating cerul, va munți să locuiască;
Cîmpia-i prea departe de Creatorul său,

Și omu-al cărui cuget trăiește numa-n cer,
Ce fuge de mulțime, cînd încă o iubește,
Și oamenii cu cerul a îi uni voiește,
Își cată un Sinae la sîntu-i minister.

Și Crist se roagă-n munte la Tatăl-Creator.
Profetul află-n munte ce trebui să vestească,
Ce trebuie să crează și ce să nimicească;
Mîntuitorul lumii s-arată în Tabor.

Eu mă unesc cu tine: îmi place să privesc
Aceste vîrfuri albe, mai nalte decît norii,
Pe care schinteiază cîte odată sorii,
Ce din cîmpie-afundă deloc nu se zăresc!

Îmi place s-ascult rîul mugind într-un abis;
Îmi place-a privi brazii în formi de piramide,
Moliftul și cu tisa, ce malurile-nchide,
Ca tari cetăți în aer, spre cer numai deschis!

Îmi place s-ascult vîntul tunînd din mal în mal,
Îmi place să văz capra sărind din piatră-n piatră,
Îmi place s-aprinz zeada pe o întinsă vatră
Și cerbul p-o sprînceană să-l văz fără rival.

Să stau la obîrșia gîrliții de cristal,
Mai rece decît gheața, și-n unda-i cea măruntă,
Să văz suind un păstrov și lostrița căruntă,
Mai iuți decît săgeata, pe piatra de metal.

S-ascult la paseri triste ce noaptea se deștept;
S-ascult tempeste negre departe-ntărîtate,
Și prăvălind copacii, torente-nfuriate,
Și văile să urle de un potop ce-aștept.

Și trăsnete în cremeni izbind neîncetat
Să împle tot eterul de aburi de pucioasă,
Să surpe în prăpăstii o stîncă scorboroasă,
Să zbiere pe ea ursul de groază spăimîntat.

Și liniștit în mine, cînd preajma văz turbînd;
Mai liniștit, mai pacinic decît într-o cetate,
În care mii de condici și clase separate
Îmi spun că este pace, cînd tot eu văz gemînd.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare neoprit,
Ca acvila măreață cînd stă o vijelie,
Ce-și ia-n eter avîntul, cătînd cu bucurie
în strălucitul soare din cerul limpezit.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare nencetat,
Să zboare peste lume, s-absoarbă-n veci în sine
O faptă rea sau bună, s-o tragă toată-n mine,
Ca soarele bînd roua ce noaptea a vărsat.

Îmi place s-afund gîndu-n al timpului noian,
Al vremilor trecute, al celor ce-or să vie,
Și-n ele să renască ca într-o mare vie,
Cum spun că renasc vulturi în ape din Iordan.

Eu aș dori cu tine aci să viețuiesc,
Să-mpărtășesc cu tine și gîndul și vorbirea, –
Ast dar cu care cerul dotează omenirea,
Și care anticriștii pe buze ni-l zdrobesc.

Dar nu te văz, bătrîne! Tu poate c-ai pierit
Sub gheara vrunei fiare, cătînd cu ea-mpreună
Vro rădăcină moale, vro coaj-oricum mai bună
Ca să-ți rechemi puterea ce te-a fi părăsit.

Sau poate c-a fost timpul să vezi pe Dumnezeu
În față, căci eu aflu ca iarna că albiseși,
Și tremurai ca frunza, la schit cînd te iviseși,
Ca să-ți mai ceri tămîie; – ca moartea-erai de greu.

Oricum, ermit ferice, de încă ești p-aci,
Eu strig și-ți doresc pace; iar d-ai ajuns cu bine
În corul cel de îngeri, mă trage și pe mine,
Mă trage, căci e timpul a nu mă mai munci."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "Ah! las’ să-mi curg-ast aer" *



"Ah! las’să-mi curg-ast aer ce dă a ta suflare;
Ca apa cea sfințită el poate curăți
Din sufletu-mi și minte, cumplita apăsare,
Și relele dasupră-mi el poate împărți!

Ah! lasă-mă ca umbra să umblu după tine!
Și coarda-mi fiorată o lasă a cînta
Pe păsurile tale! — Tu fă-ți un joc din mine;
Dar las-a mele imnuri la tine a-ndrepta!

Tu calcă-mă-n picioare-ți, strivește-mă ca ceara
Ce curge, își ia forma oricare îi.vei da;
Dar lasă-mă să sufer! Și visurile-mi seara
Spre tine și în tine le las-a s-aținta.

O! daca p-astă frunte, profana ta coroană
N-ar înnegri în ochii-mi aceste calități
Prin care zeitatea întreaga ei icoană
A transformat în tine ca mie s-o arăți,

Atunci, fără rușine, aș face să răsune
Pămîntul l-al tău nume și chiar acel tartar;
Și lira-mi la picioare-ți, la locul tău te-ar pune,
Și pieptu-mi ți-ar fi templu, și inima-mi altar!

Eu gem! și în deliru-mi, te chem, Eleonoră! –
Ca Tass de fiare-n temniți eu voi să mă încarc! –
Și-n veci tu pentru mine să fii o altă Loră,
Și-n veci eu pentru tine să fiu un alt Petrarc.

Ca el, fără speranță, să plîng pe a ta urmă,
Și-n tine eu fanatic să nu mai am alt zeu!
Voința-ți fie-mi lege; și viața-mi o precurmă
Cînd vei și cînd îți place, căci tu-mi ești Dumnezeu."


* "Eram răpit atuncea" *


I.

"Eram răpit atuncea cînd te-am văzut a plînge,
Și cerul, pietatea, priveam cum se resfrînge
În lacrimile tale.
Ferice, am zis, e bardul, cînd sunete găsește
A combina acorduri ce-n inimi prelungește
Preludurile sale!

Căci, crede, viitorul și trîmbița veciii,
Ce-mbată încă-n viață pe fiii armoniii,
Eu rece le privesc.
Dar a simți gîndirea-mi p-o frunte de fecioară
Că trece cu-orice notă, că harpa-mi o-nfioară
E tot care doresc.

Oh! Să-mi privesc ideea în ea cum se resfrînge,
Că spiritu-i o simte, cum inima-i se strînge
O lacrimă a stoarce;
Cum buza ei se mișcă vrînd a-neca suspinul,
Cum lacrima în ochii-i întunecă seninul,
Spre cer cînd îl întoarce;

Și a simți că simte, și a vedea că vede
Icoana dureroasă ce bardul întrevede
Cînd este inspirat;
Să simț în extaz gîndu-i, s-o simț că contîmplează
Nuanța cea mai mică cînd coarda mea turbează,
Hulind vre un păcat:

Să văz înflorind roza pe crinii fecioriei,
Ca cerul cînd s-aprinde de focul veciniciei
Ce-apune în departe;
Tuleiele pe față-i simțirea cum învie:
Precum p-un lac zefirii înfiorați adie
Și-n mii de unzi împarte;

Să știu că al meu nume, bătut de răutate,
Trăiește-n suvenirea-i ca în eternitate,
Ca-ntr-un azil ceresc;
Să știu că a mea harpă în inimă-i răsună,
Dorința-mi și suspinul se urcă împreună,
Ca-n sînul îngeresc;

Și-n lacrimă-i durerea-mi încet să se privească,
Ca-ntr-o fîntînă sălcii și bolta cea cerească;
Ca într-o mare norii;
Ca dînsa în oglindă; ca lebăda în apă;
Ca-n unda unei gîrle un mal care se sapă;
Ca-n ochii ei amorii; –

Atunci, atunci eu aflu și Cer și Vecinicie;
Atunci mă fură vise pe dulce armonie;
Atunci sunt încîntat;
Atuncea al meu suflet se-nalță în tăcere;
Atuncea a mea coardă din nou mai ia putere;
Atunci sunt strămutat!..."


II.

"Dar te-am văzut a plînge și-n altă întîmplare,
Dar am văzut că fața-ți își face silă mare
Să poată a zîmbi, –
Ca zori în zile rele de tomni întunecoase;
Ca raza unui soare prin ploi vijelioase
Ce stau a ne izbi.

Și am privit pe chipu-ți ascunsa ta durere
Și mă miram d-atîta tărie și putere,
D-atîtea înfruntări:
Precum privesc botanici o plantă care crește
Cu mii insecte-ntr-însa, și nu se ofilește,
Stă mîndră-n apăsări.

Am admirat natura în oricare-ți mișcare:
Deschis am privit cerul în oricare-ți cătare.
În tot suspinul tău.
Mă adînceam în gînduri: De ce oari bunătatea
E pradă răutății! De ce oari pietatea
E pradă celui rău!

De ce oari frumusețea e pradă lașităței!
De ce oară dreptatea e pradă nedreptăței!
Cine-mi va da cuvînt?
De ce iubirea focu-i tot în dureri resfrînge!
De ce simțirea geme! De ce un înger plînge
Aicea pe pămînt!...

Ș-am așteptat pe gînduri, doar mi s-a da cuvîntul
Urla în vas vaporul! Sufla în pînze vîntul,
Și Dunărea curgea!...
Așa se fierbe omul în gînduri pieritoare;
Așa ne-a purta soarta pe vremea trecătoare
Cît lumea va ținea!"


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "LA ROMÂNIA" *

VI.

"De la Mihai încoace în darn ai luminat
Măreţe Soare, Ţara! În darn ai revărsat
A ta căldură dulce p-ast roditor pămînt!
Se văietau părinţii, clipeau cîte-un moment,
Dar demonul urgiei cerul de tot bloca
Şi răul, în largi unde, pe patrie vărsa.
Manaful fără frică se năpustea turbat,
Neamţul, vrăjmaşul Romei, de foame leşinat,
Grec, ţaru anticristul rupea, nepedepsiţi,
Şi Ţară ş-individe, de libertăţi lipsiţi.
Pe -sclav în jefuire lesne îl poţi mîna.
Să prade şi s-omoare, dar îns-a apăra
Onoarea lui şi ţara, un sclav nu va putea;
Şi sclav era românul cînd altu îl bătea.
Bunul fugea din ţară; şi fiii ei, rebeli,
Îi speculau onoarea la peţitori vicleni.
Sunt timpi cînd nu mai poate nici chiar Mihai cel Brav!
Căci Patrie nu este unde poporu-i sclav!
Dar vine o idee ce popolii adopt,
Un Lazăr şi un Tudor, un patruzeci şi opt
Luceşte ca un fulger în neamul adormit,
Deşteaptă letargia, şi iată-l mîntuit.
Idolul ce pierise, Patria, e pe cer;
Şi cultul ei, în inimi, printr-un divin mister,
Revarsă în torente credinţă şi amor,
Din ceptici vin fanatici; pentru ea se omor.
Zambila deodată o vezi a învoita
Cînd raza ta cea dulce spre dînsa va căta."


VII.

"O, cît eşti de frumoasă şi jună, Ţara mea!
Brunetă părăsită ce răul chinuia!
O, ranele de fiare îţi sunt de tot adînci:
Te-au chinuit cumpliţii pe cît ai fost pe brînci!
Dar Francia, Englitera, Sardinia s-au prins
Să-ţi dea răpită stemă. Un fulger din Paris
A spart a tale temniţi. Acum, că te-au găsit,
Te recunosc de soră, uitînd ce-ai suferit.
Te scoală în picioare, vorbeşte-n glasul tău,
Vorbeşte fără teamă c-ascultă Dumnezeu!
Aţintă-i şi-i îngheaţă daca-ţi mai vin lingăi,
Mîrşavi fără onoare, ceva plătiţi călăi
Şi-or vrea să-ţi ceară mîna pe care au trădat.
Fiica Romii ori ia popol, ori va sînge de-mpărat.
Zestrea ei acum e mare, stema i s-a legiuit,
Fiii ei acum sunt liberi, braţele s-au înmulţit."


VIII.

"Puneţi şapte zăcătoare de Cotnar şi Drăgăşani
Şi întindeţi masă lungă pe pîrîul din Focşani!
Puneţi Acvila şi Uru lîngă lancea lui Cuirin,
Marţ şi Ceres ne protege! Umpleţi cupele ou vin!
Fie una România-şi tot fiul ei român!!!
Prinţi latini! Regina jună va un soţ, nu un stăpîn."



[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "LA ROMÂNIA" *

IV.

"Fatală fuse ziua în care pronunţă
Mihai acest servagiu şi-n el îşi îngropă
Şi neamul şi pămîntul, şi-ntinse negrul văl
Pe toată România! D-atunci acest Babei
De ginţile barbare şi umilinţa grea,
Şi nepăsarea crudă şi ciocoimea rea."


V.

"Ca floare neumbrită sub cerul arzător,
Femeie nencălzită de tînărul amor,
Copii pe care muma deloc n-a mîngîiat,
Aşa poporul care trecutul şi-a uitat
Se uită împrejuru-i şi vede tot străin,
Îşi pierde conştiinţa şi se îndură-n chin;
Că-n lipsă de iubire şi-n veci în traiul rău,
Omul devine fiară, uitînd şi Dumnezeu,
Şi ţară, şi familii, uitînd şi chiar pe el.
Uitarea-i neştiinţă; neştiind nu poţi iubi,
Şi neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi."

[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "LA ROMÂNIA" *

III.

"Nepieritoare gintă ce şi-a apropiat
Ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat
Şi dacul cel teribil care „nu se temea
D-alt decît numai cerul pe el de va cădea”.
Neam care niciodată nu lăsa un moment
Făr-a lupta să fie liber, independent.
Bătu atîtea ginte, ce a le număra
S-ar osteni şi mintea a mai le recita.
Ori cînd şi ori cu cine românul se bătu,
Pe cînd era el liber, ruşinea nu avu.
D-ajunse, prin sistemul unei uşori robii,
Să-şi uite existenţa, tradiţiile vii
Ce cresc în generaţii prin multe recitări
Şi ne transmit torente a bunilor puteri,
Făcînd eroi părinţii, străbunii uriaşi,
Care, plantaţi pe ceruri, privesc ai noştri paşi
Şi ţin în veci poporul, împins d-al său trecut,
Să frunte viitorul; d-ajunse ast popor
Prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri,
Vicleana dezarmare ş-atîtea înjosiri
Făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita;
D-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira:
Adesea, un nor numai în faţă-ţi s-a ivit
Şi toat-a ta splendoare se pare c-a pierit.
Ş-au fost şi timpi d-aceia, cînd iarna greu grinţa,
În care-uitase lumea chiar existenţa ta.
Tu însă eşti acelaşi, şi acuilonii trec,
Azurul te arată şi vieţile se-ntrec,
Din planta submarină şi pînă la erou,
Să vie să admire splendoarea ta din nou."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "LA ROMÂNIA" *

II.

"Opreşte, Soare-Mithra! Aci fu templu tău
Cel mare şi teribil, şi Cocheonul greu,
Şi zarabii-tereii, şi dacii pileaţi,
Discipolii lui Zamolx, pioşii săi juraţi!...
Priveşte aste feţe pîrlite de dureri,
Acoperind cu trenţe slăbite mădulări,
Ieşind de prin bordeie afunde în pămînt
Ca fiarele sălbateci! Rosteşte un cuvînt;
Numeşte-le străbunii: pe Decebal, Traian,
Ion Aţan, Burilă, Corvin, Mihai, Ştefan;
Zi vorba: Libertate! cătînd în faţa lor,
Şi vei vedea îndată pe Marele Popor!
Vei recunoaşte, Soare, daca românii vin
Din fiicele lui Zamolx şi fiii lui Cuirin;
De e poporu-acela ce pe Danub jura,
Pornind la bătălie: „De nu va triumfa,
Să nu-şi mai vază ţara!” Vezi de poţi semui
Aste măreţe feţe, ce răul chinui,
Cu-ăi de bătu pe Ciru, Darie, Lisimac,
Pe Filip ş-Alexandru; priveşte-i de se trag
Din Dromihet şi Sarmis, din Decebal cel brav,
Teribil Romii, care, decît a cădea sclav,
Bău cu cupa plină veninul pregătit.
O! nu, nu zice, Soare, că dacii au pierit!...
Mai lungă veselie nu s-a sărbat în veci
Ca la concuista dacă: „O sută douăzeci
Şi trei de zile Roma, în jocuri, sărbători,
Zecimi de mii da morţii, aleşi gladiatori,
Şi fiare diferite la unsprezece mii.”
Atît erau de groaznici ai lui Zamolxe fii!
Ei se-nfrăţiră numai cu-ai lumii stăpîni,
Şi dacii şi romanii născură pe români."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]



* "O DIMINEAŢĂ PE CARAIMAN" *

II.

[...]

"Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ţi împărţire
S-atingi şi a mea frunte cu sânta mâna ta;
Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,
Tu n-ai vrut să-ţi fiu preot, la lume-a te-arăta.

Însă-ai plantat în mine credinţa, contâmplarea,
Tăcuta admirare a drepţilor de sus;
Ai pus în mine-Amorul, Speranţa, Adorarea,
Ş-ai încuiat Eternul în slabul tău supus.

O, cât de mult slăbeşte cu spusul o credinţă!
Cât e de trist şi veşted amorul cel trezit,
Şi cât de mult îşi pierde obiectul de dorinţă
Când omul ce-l adoară d-aproape l-a privit!

D-aş fi putut a spune întreaga mea simţire,
D-aş arăta vederii orice aş contâmpla,
Când mă cobor în sine-mi, în ore de mâhnire,
Ca ce fel de senzaţii aş mai putea afla?

[...]

Se schimbă decorarea. Cortine aburoase
Se-ntind, se trag, ş-un munte ascund cu al lui cer;
Îl lasă-apoi p-acela, se pierd şi, neguroase,
Se-ntorc şi se-ndesează ca munţi în vag eter.

Se leagănă, s-opreşte, se lasă, se destinde;
Vederea se închide şi totul e blocat:
Nu vezi ceea ce pipăi, şi fulgerul s-aprinde,
Alunecă, şi cerul apare despicat.

Şi zgomotul pe urmă-i cutremură-n tărie;
Eco îl prelungeşte departe revibrând,
L-amestică, confundă... e noapte de magie?
E vreun cor de demoni sabatul lor serbând?...

E caos universul şi ceaţa umezeşte;
Mici părticele umezi dau răsuflarea greu;
Dar negura cu-ncetul se trage, se răreşte,
Şi raza, într-o clipă, arcează curcubeu.

Pe vârfuri e lumină şi razele curate;
Dar norii greu se scutur pe văile adânci;
Mai trec vr'o cinci minute, şi râuri turburate,
Şiroaie rupând fagii, i-azvârlă peste stânci!...

Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!
Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a să-ncrunte;
D-o linie greşeală, şi piere-ntr-un moment...

Din astă nimicie în care el se crede,
Pierdut în elemente, un punct microscopic,
Suflare de insectă ce nici chiar el se vede,
O particulă-a brumei pe val oceanic,

Se simte totd'odată că nu mai e nemernic;
E mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament;
Dă mâna cu principul al Totului puternic;
E univers gândirea-i; amoru-i, element.

În el e şi registrul epocelor trecute,
În el e şi putinţa natur-a scormoli;
L-ascultă elemente, se-njug, sunt prefăcute
La semnul mânii sale, la ce va chibzui.

El are facultatea Tăria a străbate,
A măsura eterul, a-l strânge, compacta,
A descompune corpuri, şi globuri depărtate
S-aţinte, ş-a lor lege s-aplice la a sa.

Fiinţă mult schidoală! insectă gânditoare!
Piticule gigantic! furnică creator!
O rază-ţi numai poate cu-ntregul să măsoare
Şi tu întreg, - nimica!... un vierme târâtor.

De ce oare Puterea acea nemărginită,
Puterea creatoare, a Totului princip,
Zdrobită-n mici scânteie p-atomuri risipită,
Se-nchină şi ea soartei slăvită-n acest chip?

Şi cum ea poate toate până a nu se-mparte,
Ş-o dată împărţită, puterile-i se stric?
De ce e nimicită, d-al său întreg departe,
Ş-atunci îşi ia puterea când intră în nimic?

Fatalitate! - Basta! - Blestem îţi e dorinţa!
Aşteaptă, trufaş vierme, când viermii te-or mânca;
Aşteaptă-ţi nefiinţa, de vrei să-ţi ştii fiinţa!
Sau intră în nimica de vei să fii ceva! -

Pegasu-ţi nu e-n stare acolo a străbate,
Ia-ţi cal apocaliptic, ş-atunci vei izbuti:
El singur ştie drumul ce nu se mai abate;
Ş-atunci vei afla taina, - nimic când nu vei şti.

[...]

Eu las pe ast calcair cu formă omenească,
P-ast uriaş ce-nfruntă răstimpii pământeşti,
Martur eternităţii în bolta cea cerească,
O literă străină ştiinţei omeneşti!

Acel ce va străbate pe astă înălţime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Şi smulge muritorul pe aripi de lucime,
Pătrunză el arcanul, - citească ce n-am scris."


[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]



* "O DIMINEAŢĂ PE CARAIMAN" *

I.

"Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,
Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.

Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă
Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.
O! nici un semn de viaţă! nimica nu trăieşte,
Decât p-un colţ un vultur lumina aţintând.

Şi corbi, afund în vale, de carnivore doruri
Împunşi, se-ntrec şi plană, - vr'un hoit şi-au însemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâşiat.

Pe a căruntă stâncă ş-adesea porfirie,
Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători,
Şi raza dimineţei, d-un soare ce-a să vie,
Aduce salutarea la vârfuri peste nori.

Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,
Se-nşiră, fără număr, molifţi ieşiţi din nor,
Şi-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,
Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor.

În văile afunde, a nopţii locuinţă,
Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos
Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silinţă
Şi cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.

Pe poalele de munte, colnice înverzite
Pe care-mbrăţişează pâraie şerpuind,
Albesc mulţimi de turme ici-colo risipite,
Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind.

Şi erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin vâlcele, când jos şi când mai nalt,
Ca frunze, umbruliţe pe nişte largi bucheturi,
Şi drumuri, potecuţe, - cordele-n câmp de smalt.

Câmpia e adâncă, şi sate semănate,
Oraşe ici şi colo pe râuri se întind,
Şi muncitori şi holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albeşte,
Şi dincolo de dânsul stă Emul încruntat;
Cu el pare Carpatul din când în când vorbeşte;
De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.

Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,
În care se înmoaie, se sting şi se-nfrăţesc
Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde
Până-n rozoşii aburi ce razele-auresc.

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând.

Sub strate de zăpadă ce timpul înnoieşte,
O strată se întinde de colţi adânci shistoşi,
Coloanele ce timpul smerit le ocoleşte,
Din care ies gigantici butingii monstruoşi.

Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită
În aer să răsufle de unde sunt striviţi,
Şi-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,
Se-nşir pe sub prăpăstii când negri, când plăviţi.

Palaturi milioane din vârstele titane,
Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,
Rămasuri tari, semeţe, antideluviane,
Ce-şi râd de timp, de secoli, vecia străbătând.

P-aicea uriaşii ai Daciei cei crude
Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici încura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seamă
De toată majestatea clădirii în eter?
Cine-ar putea să spuie această panoramă?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister?

Eshil le-ar zice iaduri, adâncuri sfărâmate,
În care el priveşte pe Jupiter trăsnind,
Giganţi şi Ecatonhiri, Titani care îl bate,
Zvârlind în ceruri munţi, şi p-Adis greu rănind.

Pe Leaota noroasă ce ochiul n-o pătrunde,
Lungit, ca un alt munte, ar da pe Prometeu;
Pe crivăţ ne-ar aduce şi gemete afunde,
Şi zgomotul ce face vulturul din Orteu.

În largi domeni de brumă ce soarele-aureşte,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
În tronuri de porfiruri, o fiică că iubeşte
Un june erou mândru cu ochii de azur.

Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbârlind munţii acel imens Titan,
Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;
Nici al Scoţiei bardul, bătrânul Osian;

Profeţii de ai Iudeii ce pot să compareze
Troienii de calcair, graniţii ascuţiţi
Cu capete aprinse mergând să adoreze,
Cu trâmbe înzeite de preoţi şi leviţi."

[...]

[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "CEZAR BOLLIAC" *]


* "ACVILA STRĂBUNĂ" *



"Buciumul lui Zamolx sună,
Scoală Acvilă străbună,
Scoate capu, te trezeşte,
Du-te de te-ntinereşte:
Du-te-n Pareng de te scaldă,
Că dă Mithra vremea caldă.

Fă-ţi apoi o avîntare
Şi te-opreşte-n Turnu-Mare
Şi-mi aţintă, fără frică,
Soarele ce se ardică!
Tinde lung a ta umbrire,
Cheamă-ţi fiii la unire;

Dă din aripi şi răcneşte,
Îi adună, le grăieşte
Că Traian plin de ardoare
Stă pe Omul în picioare,
Le trimete voie bună
Şi porunca-i aşa sună:

„Ce e astă împărţire
Şi a numelui smintire!
Că vlăscenii, moldovenii,
Transilvenii, bănăţenii
Nu-s în tablele d-aramă,
Nici că-i ştie vechea Faimă.

Pot să facă din Dacia,
Pe dreptate, România;
Dar românii au un nume
Pe cît vor trăi în lume.
Deci să-ncete poroclirea,
Dezertarea, dezunirea.”

Dă-te-n Istru-apoi, cu fală,
Ia p-aripi apă lustrală
Şi te-ntoarce de-i stropeşte
Şi pe toţi îi înfrăţeşte:
În străvechea Românie,
Decît fraţi să nu mai fie!"




[* "Cezar Bolliac" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE ISTRATI" *]

(scrieri rare)

* "Lumina și întunerecul" *


I.


"Cîntase cocoșul și-acum se 'cinsese
A' munților măguri de zori de rubin;
Era 'n mînecate, pe cînd ciocîrlia
Se 'nnalța și cînta în aier senin.
Cîntase cocoșul, și noaptea perise,
Dar totuși Satana era pe pămînt,
Încît o minune părea să se vază
O iazmă de noapte în zori rătăcind,
Cînd astfel de duhuri se tem de lumină,
Cu noaptea s'arată, cu noaptea se pierd,
Căci oricine știe că raza luminii
Jignește vederea la cei ce nu văd.


II.

Lucifer în Tartar, crezînd pe Satana
Pierdut în lumină, era mînios,
Dar, cînd îl văzură ca și mai nainte
Că fără schimbare în Iad s'a întors,
Strigară la dînsul, mustrîndu-l cu-asprime,
De ce de lumină el nu s'a ferit;
Iar dracii, ca dracii, doriau ca să știe
Fatala lumină de nu l-a orbit.


III.

<<Voit-am, stăpîne, să văz ce-i lumina>>,
Răspunse Satana plecat și supus.
<<De este, cum credem, o rază din soare,
De este și'n faptă precum ni s'a spus,
Și, iată, aceasta eu pociu a vă spune
Că nicio lumină nu e pre pămînt
Decît numai vorbe și zgomote multe,
Decît seci ilusii și laude sînt;
Căci toată lumina aceasta părută
E neagră ca noaptea cuprinsă de nori,
Cînd nicip steluță pe cer nu se vede
Și cînd orice zgomot insuflă fiori.
O! să crezi, stăpîne, că povești sînt toate,
Că nicio lumină nu e pre pămînt,
Decît numai vorbe și zgomote multe,
Decît seci ilusii și laude sînt.>>


IV.

Nu trebui' să ne-atingem de-acest raport drăcesc,
Cînd știm cu toții bine că dracii ne uresc."


[* "Nicolae Istrati" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE ISTRATI" *]

(scrieri rare)

* "Fragmente din <<MIHUL>>" *


I.

VICTORIA.

"Doresc mai înnainte de tine eu să mor.
Dar moartea întîrzie la cei ce o doresc.

[...]

GLIGORCEA.

Dar omul se cuvine să aibă și curaj
Să treacă astă cale. de-ar fi oricît spinoasă.
Căci în noianul vîrstei viața-i foarte scurtă.
Să lăudaăm pre Domnul, să vrem a fi mai buni,
Și'n pace cu noi înșii să mergem la mormînt
Pe orișice cărare: spinoasă, înflorită,
Cînd știm că tot acolo la punct o să ajungem
Și tot aceiași soartă cu toții o s'avem, -
Căci morții nu se 'ntreabă pe unde au venit.

[...]

Desleagă-mi o 'ntrebare, un lucru prea ușor.
Și-atuncea tot misterul e spus în două vorbe:
Cînd valurile apei purtate de furtună
Lovesc în vre o stîncă și se prăval mereu,
O spum' atuncea naște grozavul element,
Care, plutind pe unde încet, încet se pierde.
Să-mi spui unde-au fost oare mărgăritarii spumei
Păn' i-a produs furtuna; și-acum unde mai sînt?


VICTORIA.

Eu nu știu, nu pot spune.

GLIGORCEA.

Îi lesne de'nțeles.



II.

DINCĂ

Țineți minte cînd Ștefan aice năvăliră,
Cum a găsit pe Unguri de multă băutură
Cu totu'n amețire și buimăciți de somn?
V'aduceți iar aminte că regele-a scăpat
În noaptea cea grozavă rănit el în trei locuri,
Și-abia cu un mic număr din gloata sa cea multă?
Că'n spete i se 'nfipse un fier înveninat,
Trimis de Mihul nostru, din arcul său dibaciu?
Ei bine, pe o parte, plăieșii și țeranii,
Pe alta și toți Leșii, trimeși de Casimir,
S'au așezat prin plaiuri, s'au împănat prin munți,
De n'a scăpat niciunul din Ungurii fugari,
Și astăzi stau pe plaiuri, pe văi și prin zăvoaie
De-a lungul pe toți munții grămezi, grămezi de oase,
Iar noi cu Ștefan-Vodă pe rege am gonit,
Sfărmînd cu arma 'n mînă catenele 'n Ardeal,
Și-apoi în pace iarăși ne-am coborît din munte.
Era însă firește ca Ștefan să învețe
Pe Unguri a cunoaște Romînii cine sînt.
De-aceia o poruncă cătră ășteni s'a dat,
Oprind pe fiecare supt steaguri să rămîie,
Și 'ndată, primăvara, gătiți la nouă lupte.
Noi am trecut iar munții cu toții în Ardeal,
Gonind regeștile-arme, zdrobind și pe Săcui,
Și țara lor cu arma, cu focul am certat-o,
De n'a rămas cătună, un sat sau o cetate
Scutită de pedeapsa prea-dreptei răzbunări
Ce-au meritat Săcuii și Ungurii nătîngi.
Acum în buna pace ne'ntoarcem iar acasă,
Precum strămoșii noștri se întorceau odată
Cu laudă și-onoare la Roma 'nvingători."


[* "Nicolae Istrati" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE ISTRATI" *]

(scrieri rare)

* "ROMANȚĂ" *


"Amară este viața cînd piere și se stinge
Scînteia ce speranța în suflet au aprins,
Și cînd nu simți tărie să poți măcar învinge,
Un dor, o suvenire de care ești cuprins.


Cînd vezi că lumea este o vatră de durere,
Pămîntul cînd îți pare un mare țintirim,
Ființele lipsite de orice mîngîiere
Cînd samănă că strigă: noi toate suferim.


Amară este viața la cel ce rătăcește
De patrie departe, tiranii bletemînd:
Dar mult e mai amară la cea care iubește,
Și care 'n desperare trăiește suspinînd.


Așa, amar trăiește sermana turturică,
Oftînd la uscăciune, dorind amantul său,
Și, veșnic credincioasă, ea numai singurică
Iubește pînă moare: Așa iubesc și eu.


Privighetoarea dacă suspină toată noaptea
Și luncile răsună de-al ei cîntec duios;
Și eu în veci ca dînsa iubesc singurătatea,
Și eu fac să răsune un geamăt tînguios.


În miezul nopții dacă vre-un înger visitează
Mormîntul acest mare, acest fatal pămînt;
Cînd totul e tăcere, cînd totul dormitează,
Pe mine mă'ntîlnește adese lăcrimînd.


Și luna cînd răsare, tot astfel mă găsește;
A ei lumină stinsă mi-i drag să o privesc;
Ea simte împreună cu-acea ce pătimește,
Căci samănă să aibă caracter văduvesc.


La stele, la luceferi mă uit cu întristare,
În oricare aievea un chin parcă zăresc;
Și-atunci ascult zefirii șoptind în depărtare,
Că chipul care caut, în veci nu-l mai găsesc.


Cînd soarele se culcă în nouri după munte,
Și samănă cîmpia cu un frumos covor,
Eu nu văd nicio floare, să nu-mi aduc aminte
Că nu mai am pe lume de cît un singur dor.


Nu pot s'ascult pîrăul ce curge colo 'n vale,
Căci șoapta lui lovește adînc sufletul mieu,
Nu pot s'ascult o doină, un bucium, o cîntare,
Nu pot o rugăciune să 'ndrept lui Dumnezeu.


Nu pot să sufăr ziua, nu pot să sufăr soare;
Aceste sunt frumoase la cei ce-s fericiți;
Dar orice frumuseță aduce întristare,
Aduce mîhniciune la cei nenorociți.


Așa, amar trăiește sărmana turturică
Gemînd la uscăciune, dorind amantul său,
Și, veșnic credincioasă, ea numai singurică;
Iubește pînă moare: Așa iubesc și eu!"


[* "Nicolae Istrati" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE T. ORĂȘANU" *]

(scrieri rare)

* "CRIST după cină" *


"Isus, spălînd cu apă picioarele perfide,
Discipolului care voia de mult a-l vinde,
Își strînge-aleasa ceată, o chiamă lîngă Sine.
Apostolii 'n tăcere cu toți 'n preajma-I vine,
Și Crist, cu voacea-I dulce, li dă înc'o povață,
Și ce să facă 'n lume acuma îi învață:
Căci azi El se desparte de toți din astă lume,
Și merge iar la Tatăl, în dreapta a se pune.
<<Iubiții miei, li zice, vedeți, ziua sosește,
<<În care Domnul vostru pe voi vă părăsește;
<<Așa voiește Tatăl, ce-aicea Mă trimite:
<<O! facă-se acuma voințele Lui Sfinte!
<<Amin! amiu, zic vouă, așa e scris în cer,
<<Căci mîne, pentru lume, eu trebuie să pier;
<<Și voi, amici ce astăzi atîta mă iubiți,
<<Cu toți 'n astă noapte, cu toți mă părăsiți!
- <<Și chiar eu?>>, zice Petru... <<O! Doamne, tu știi bine
<<Că niciodată 'n lume eu n'am fugit de tine!
- <<Te vei lepăda, Petre! - O! Doamne nu se poate!
- <<Te vei lepăda Petre, de trei ori 'n astă noapte;
<<Nu credeți că, ca morții, Eu intru în mormînt;
<<În tot timpul și locul, Eu tot între voi Sînt.
<<Puterea Cea Divină în tot locul domnește,
<<Și Ochiul Providenței tot globul îl privește!
<<Mergeți dar în unire, vă răspîndiți în lume,
<<Și botezați popoare în sacru Al Mieu Nume;
<<Fiți tari toți în credință, și propagați dreptatea,
<<Popoarelor căzute promiteți libertatea;
<<Monarhilor puternici, ce ține supt picioare
<<Cetățile vestite și sute de popoare,
<<Li arătați că 'n lume sînt toate nebunie,
<<Că singură Virtutea trăiește și e vie;
<<De fapte-i fiecare în Ceruri va răspunde,
<<Li Dumnezeu nimica nu poate a s'ascunde.
<<Mergeți printre popoare, dreptatea propagați,
<<Credinț' adevărată la toți o arătați.
<<Eu plec, mă duc nainte, nu stau, nu mă 'ndoiesc:
<<Prin Sîngele Mieu astăzi pe om îl mîntuiesc.>>


Apostoli 'n mîhnire rămîn, și Crist se duce,
Și-a doua zi Evreii l-au pironit pe cruce."


[* "Nicolae T. Orășanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE T. ORĂȘANU" *]

(scrieri rare)

* "Pe mormîntul mieu" *


"Muritor plin de trufie,
Tu, care calci peste mine,
Nu trece cu-așa mândrie, -
Căci și eu am fost ca tine,

Dar acum sînt în pămînt.


Am simțit și eu ca tine
Veselie și 'ntristare,
Dar vezi acum și tu bine,
Că orice se naște, moare, -

Că-i pentru toți un mormînt."


[* "Nicolae T. Orășanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "NICOLAE T. ORĂȘANU" *]



* "Poveţi tainice" *

(satiră)

"Coane Mascarache, a-nceput durerea!
Opoziţiunea vrea să-ţi ia puterea,
Vrea să te alunge de la minister,
Un’ te puse conţu’ cel cu drum de fier.
Nu te lăsa însă să mori mortăciune,
Nu lăsa puterea din mîini a-ţi răpune,
Ia măsuri energici, ia-le dinainte,
Căci aveţi cu conţii mari angajaminte
Din care rămîne multe de-mplinit.
Deci şi prin urmare, ca boier cinstit,
Fă tot ce se poate să împaci străinul,
Căci azi el te ţine şi îţi dă tainul.
Fleacuri şi palavre nu le băga-n seamă ;
Opoziţiunea să nu-ţi facă teamă.


Patrie, onoare, ţară, a ei drepturi
Sînt vorbe deşarte, nu pune pe piepturi
Nici cruci, nici cordoane, nici frumoase stele,
Nici zgripţori, nici vulturi, nici chiar păsărele;
Ţări sînt multe-n lume şi sub ’naltul cer!
Dar n-aveţi în ele loc la minister,
Căci în alte state nu e ca la noi:
N-are gură conţu’ să zică „Aşa voi”;
Şi nici chiar sub sceptrul marelui suluc
Nu iese miniştri scoşi de sub papuc.
Ţine dar cu dinţii, ţine de putere,
Căci puterea este dulce stup cu miere
Şi, dacă s-o duce, dacă-i pierde o dată,
Rămîi toată viaţa cu buza umflată.
De aceea dară, pune-te la ham,
Că doar nu degeaba ai fost caimacam;
Dă ordine-ndată, fă o circulară,
Întrebînd prefecţii din întreaga ţară
Dacă pot răspunde de-acei candidaţi
Ce-s prin teşcherele de voi patentaţi.
Întreabă-i: Parchetul cum stă?, ce gînd are?,
Cînd va fi la luptă, va da ascultare?
Ori mai dinainte să-i daţi paşaportul,
Aducînd slugarnici care face totul.
Puterea armată face-va a curge
Pe strade şi pieţe torente de sînge?
Şi-apoi totodată formaţi de acum
Bande de pungaşi culeşi de pe drum
Şi daţi otnoşenii, ca la Şapte-Nuci,
Să se pregătească bîte şi măciuci.
Cheam’ pe cuviosul părintele Tache,
La dînsul stă totul, coane Mascarache,
Şi cere-i s-arunce sfita, patrafiru’,
Să ia-n mînă bîta şi-n braţe clondiru’,
Să-şi adune ceata şi gata să fie
De chef, de bătaie, de volintirie.
Dar nu uita însă nici pe beizadeaua:
Şi el poate multe, cînd udă măseaua,
E chipeş, e falnic şi bine-ncălţat,
Popular la culme şi mult decorat;
Are greutate, credeţi ce vă spun,
Deşi-l rîde lumea ca pe un nebun."


[* "Nicolae T. Orășanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "ADIO" *


"Mă gătesc de cale lungă.
Am să fac un drum spinos:
Nu știu dac' o să-mi ajungă
Timpul să mă 'ntorc voios.
De greșele, de păcate,
Iertăciune, Romîni frați!
Rămîneți cu sănătate,
Și vă rog nu mă uitați.


Cît am fost în floarea vieții,
Am cîntat, am dănțuit,
Și în focul tinereții
Nencetat m'am nebunit.
Jucării nevinovate,
Voi de-acuma mă lăsați!
Rămîneți cu sănătate,
Și vă rog nu mă uitați.


Am iubit să cînt murmura
Apelor ce ascultam;
Mi-a plăcut s'admir natura
Întru care înnotam.
O, ilusiuni bogate,
Voi de-acum vă depărtați!
Rămîneți cu sănătate,
Dar vă rog nu mă uitați.


Sărutat-am floricele
Cu miros îmbătător;
La ființe tinerele
Insuflat-am poate-amor.
O, plăceri! inima-mi bate,
Dar voi vreți să mă lăsați!
Rămîneți cu sănătate,
Și vă rog nu mă uitați.


Răutatea omenească
M'am cercat a îndrepta;
O virtute romînească
La Romîni am vrut a da.
Oara mîntuirii bate;
O, Romîni, o ascultați?
Rămîneți cu sănătate,
Dar vă rog nu mă uitați.


Limba mea în armonie
Mi-a plăcut a o vorbi,
Și 'n ușoară poesie
Musele a urmări.
O, cuvinte trist rimate,
Și voi, Muse, mă lăsați!
Rămîneți cu sănătate,
Și vă rog nu mă uitați.


Lungă este a mea cale,
Pe spinos drum eu mă duc;
Dar a Plîngerilor vale
Sau a Rîsului s'apuc?
Cine calea să-mi arate?
Fraților, mă îndreptați;
Sau, de nu, cu sănătate
Rămîneți, și mă uitați!"


[* "George Sion" *]


Notă* Din păcate, alte poezii de la acest mare poet român, nu am cum transcrie, din cărțile pe care le am. Sunt în chirilică, sau cu alfabet de tranziție.
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "Triumful de la 7-9 Octombrie 1857" *


"Te oprește, sfinte soare!
Fă mai lungă astă zi;
Fă-o mai strălucitoare,
Fă-o a ne veseli.
Fă ca să se ție minte
Că Romînul a 'nviat,
Că de astăzi înnainte
Viața lui s'a 'ntemeiat.

Saltă, saltă, Romînie!
Visul tău s'a împlinit.
Saltă, saltă 'n veselie:
Soarta ta s'a hotărît.


Șepte 'mpărății din lume
Vreau să știe ce dorim:
Dorim noi s'avem un nume?
Merităm ca să trăim?
Ce răspuns era s'asculte
Împărații de la noi,
Cari-am tras atît de multe
Suferințe și nevoi?

Saltă, saltă, Romînie!
Dorul tău e fericit.
Saltă, saltă cu mîndrie:
Deputații l-au rostit.


Mandatari aleși de țară
Toate clasele-au trimis,
Viața patriei să ceară
Cum din ceruri ni-a fost scris.
Se adună Divan mare
La Iași și la București,
Ca s'arăte fiecare
Păsurile romănești.

Saltă, saltă, Romînie!
Pasul tău s'a lămurit.
Saltă, saltă 'n bucurie:
Viersul tău s'a auzit.


În întreaga Romînime
Patru puncte se șoptiau,
Patru doruri unanime
Toate sufletele-aveau,
Împărații să ne-auză!
Iată ce dorim și vrem:
Noi în inimi sau pe buză
Alte doruri nu avem.

Saltă, saltă, Romînie!
Deputații s'au rostit.
Saltă, saltă cu mîndrie:
Dorul tău a predomnit.


Lumea este 'n veselie,
Clopotele clocotesc;
Horă mare de frăție
Toți Romînii danțuiesc;
În veșminte de serbare
Capitala s'a 'mbrăcat,
Astăzi este nuntă mare:
Două țeri mîna și-au dat.

Saltă, saltă, Romînie!
Visul tău s'a împlinit.
Saltă, saltă 'n bucurie:
Astăzi tu te-ai logodit.


Suflete și umbre sfinte
De strămoși și de eroi!
Ieșiți astăzi din morminte;
Dănțuiți acum cu noi.
Patria cea glorioasă
Pentru care v'ați luptat
Se ridică maiestoasă,
Pprecum voi ați fost visat.

Saltă, saltă, Romînie,
Țerile-ți s'au înfrățit!
Saltă, saltă cu mîndrie;
Țerna ta s'a consfințit.


Oltule! trimite-o undă
Răpede din matca ta,
Păn' la Nistru să pătrundă
Și să-l facă a sălta.
Vînturi line-suflătoare,
Treceți și peste Carpați,
Duceți știri mîngîietoare
La iubiții noștri frați.

Saltă, saltă, Romînie!
Cerul tău s'a limpezit.
Saltă, saltă 'n veselie
Visul tău e fericit!"


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "Veneticul" *


"Cine știe și nu știe
Care rană e mai grea?
Ce durere e mai vie
Pentru biata țara mea?
Cine crede și nu vede
Cine n'a mai auzit,
Cine vede și nu crede
Ce păcat e mai cumplit?
- Să plîng oare cînd o zic:
Că-i străinul venetic?


Între răii toți din lume
Care rău este mai rău?
Care rău nu are nume
Nici în gura de calău?
Care puiu se șerpe crește
În al țerii noastre sîn
Și apoi o otrăvește
Cu al său negru venin?
- Trebui oare s'o mai zic:
Că-i străinul venetic?


Cine patrie nu are
Și o cată 'ntre Romîni?
Cine cată zestre mare
Și o are 'ndată 'n mîni?
Cine vine să ni ceară
Dreptul de pămîntean, plîngînd?
Cine-și bate joc de țară
Și o vinde mai curînd?
- Trebui oare s'o mai zic:
Că-i străinul venetic?


Gloria națională
Cine ni-a întunecat?
Nesimțirea cea fatală
Între frați cine-a plîntat?
De a patriei iubire
Cine ne-a desmoștenit?
Ciocoism și umilire
Între noi cine-a sădit?
- Of! o zic și iar o zic:
Fanariotul venetic!


Nu e Grecul ce 'n Troada
De Homer a fost cîntat;
Nu e Grecul ce Elada
Din cenuș' a rădicat;
Nu e Grecul care moare
Pentru libertatea sa;
Nu e Grecul ce 'n onoare
Vine-aici a specula.
- Ci-i străinul care-i zic:
Fanariotul venetic.


Ori lăcuste, holeri, ciume,
Orice biciu înfricoșat
Au venit pe noi din lume
Și s'au dus și am scăpat.
Dar de astă lipitoare
Nici că nu putem scăpa!
Dumnezeule! cînd oare
Pe Romîni vei lumina?
- Oare cînd eu oiu să zic
C'am scăpat de venetic?"


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "La Basarabia" *


"Dulce sor' a țerii mele, Basarabie iubită!
Iată 'n fine că acuma fiii tăi te văd cu dor:
Ei te chiamă 'n veselie la viață fericită
Și te strîng la sînul lor.


Fost-ai tu înstrăinată, dulce sor' a țerii mele!
Legi străine suferit-ai, limbi străine te-au domnit,
Ți-ai dus viața 'n întunerec ca un nor de după stele,
Și tu totuși ai trăit!


Neferice ca și tine a fost soră-ta iubită,
Dar avu măcar un nume de o țară pe pămînt;
Iar tu între alte neamuri nu aveai a ta ursită,
Nu aveai al tău cuvînt!


Fie-ți rîurile limpezi, fie-ți calea înflorită,
Fie cîmpii tăi tot veseli, fie-ți anii auriți!
Căci de dulcea-ți fericire va fi lumea multămită,
Și noi mult mai fericiți.


Iată cerul se deschide, steaua noastră se arată;
Viitorul nostru-i mare, plin de pace, fericit!
Vin' și tu la noi în horă să-ți dăm inimă bărbată
Și dovezi că te-am iubit."


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "Marșul Unirii" *


"Vino, Muntene,
Vin', Moldovene,
Spuneți Europei voi ce doriți.
Soarta romînă
Vă stă în mînă:
De voi atîrnă Romîni să fiți.


De vreți în lume
S'aveți un nume
De popor liber și de bărbați;
Cereți Unirea.
Și înfrățirea
Țerilor voastre o proclamați.


Lumea cea mare
Dă ascultare
La ale voastre cereri și dor;
Fiți dar cuminte
Și mai nainte
Cereți o țară și-un domnitor.


De vreți libertate
Și libertate,
De vreți legi bune a căpăta;
De vreți ă fie
Să nu mai vie
Străini în țară a vă călca;


De vreți a face
Să aveți pace
Și 'n fericire să 'nnaintați;
De vreți aceste,
Alt chip nu este
Decît Unirea să proclamați.


Tu, Moldovene,
Și tu, Muntene,
În despărțire tot slabi sînteți;
Iar împreună
Soarta mai bună,
Viață mai tare puteți s'aveți.


Nu dați crezare
Nici ascultare
La mincinoșii de vînzători:
Vorbele rele
Nu vă înșele
Cereți Unirea stăruitori.


Cereți Unirea
Și înfrățirea
Țerilor voastre, bravii miei frați!
Soarta romînă
Vă stă în mînă:
Unirea dară cerînd, strigați!"


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "La Unire" *


"Acum, frați, timpul sosește
Către lume s'arătăm
Că al nostru neam trăiește
Și că viață merităm.
Mult timp limbile străine
Ne-au tratat ca niște sclavi;
Iat' acuma timpul vine
S'arătăm că sîntem bravi.

Haideți dar, la mîntuire
Toți cu toții s'alergăm.
La Unire! la Unire!
O strigare toți să dăm.



Lumea să ne 'ntrebe bine
Ce voim și ce dorim,
Ea voiește-al nostru bine
Numai și noi să-l voim.
Acum timpul este dară
Drepturi a ni dobîndi,
Și 'n lăuntru și 'n afară
Viitoru-a ni 'ntări.

Nu e altă mîntuire
Decît numai să strigăm:
La Unire! la Unire!
Și la asta s'alergăm.



Cît o țară este mică,
Slabă pururea va fi.
Dușmanii ca pe-o nimică
Vor putea a ne 'nghiți.
Hai să facem dar mai mare
Țara care o avem,
Căci atunci, fiind mai tare,
Vom putea să ne ținem.

Scumpa noastră mîntuire
Noi astfel o căpătăm:
Așa dar pentru Unire
Chiar viața să ni dăm.



Noi știm cum că Moldovenii,
De cînd lumea pe pămînt,
Tot de-o lege cu Muntenii
Și de-o limbă cu toți sînt.
De ce dară să nu fie
Un popor tot la un loc
Și-o frumoasă Romînie,
Tot c'un suflet și-un noroc?

Haideți dar, la mîntuire
Toți cu toții s'alergăm,
La Unire! la Unire!
Toți în viers să ridicăm.



Moldoveanul, fiind frate
Cu Munteanul, va putea
Tot o țară și-o dreptate
Împreună a ținea.
De ce dar în astă lume
De creștini și de păgîni
Să n'avem și noi un nume
Și o țară de Romîni?

La a noastră mîntuire
Acum dar să alergăm,
La Unire! la Unire!
Toți c'o limbă să strigăm.



În Unire e putere
Și viață pentru noi;
Acest bine de vom cere
Vom mai scăpa de nevoi.
Nimene nu ne oprește
Dorul nostru a-l rosti,
Și Europa chiar dorește
Acest dor a ni 'mplini.

Haideți, frați, la mîntuire
Mari și mici să alergăm!
La Unire! la Unire!
Cu un strigăt să strigăm!"


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "RUGA" *


"De ce n'am fost menit oare, Doamne, a mă consacra
Să-mi petrec viața toată întru a Te lăuda?
De ce nu ai dat credință mai multă 'n sufletul mieu
Ca să cînt a Ta Mărire, o Prea-Mare Dumnezeu!


Dăruiește, Doamne, mie darul Tău încîntător;
Dăruiește gurii mele un Cuvînt mîngîietor,
Un suspin vrednic de Tine, un reflect din umbra Ta,
Un răsunet blînd și dulce, și eu dulce voiu cînta.


Eu voiu lăuda cu lacrămi bunătățile cerești,
Eu le voiu numi cu bocet bunătăți Dumnezeiești.
Binecuvîntînd pe Tine, O prea 'Nnalte Dumnezeu,
Spune-voiu la toată lumea care-aude plînsul mieu:


O, priviți cu umilință, vedeți voi, o muritori!
Dumnezeu e Cel Ce Face cîmpii voștri nutritori,
El așterne pe costișe, prin dumbrăvi și pe cîmpii,
Ca covoare fără margeni, brazde verzi și aurii.


Prin înnalta-I Bunătate noi putem să adunăm
Grînele cele de aur ca să ne îndestulăm;
Prin înnalta Lui Voință pe ciorchină 'ngalbenesc
Strugurii ce fac vinațe care inimi veselesc.


Li voiu zice, li voiu zice, eu, cu tot sufletul mieu:
Adorați a Lui Putere, adorați Numele Său.
Ridicați ochii la ceruri, vedeți în Mărirea Sa
Acest soare care vine cu mărire-a s'arăta:


De la el primiau lumină timpii ce s'au strecurat
Și 'nfocata lui lucire nu s'a scurs, n'a lucetat:
Totdeauna, 'n toată ziua el se 'ntoarce regulat,
Ca un focular de flăcări luminos și 'nflăcărat,


Să salute pe Eternul și Înnaltul Dumnezeu,
Și-umilitul vostru suflet să-l răsfrîngă 'n focul său.
O, voi, oameni, cari încă să vedeți nu ați putut
Minunile care 'n ceruri Domnul nostru a făcut!


Dar deschideți-vă ochii, înprejuru-vă priviți,
Și de la pămînt la ceruri căutați, ce întîlniți?
Cînd e noaptea liniștită, cînd norii nu se zăresc,
Ce fac ochii cei de aur cari 'n ceruri se rotesc?


Care Mînă îi conduce în cîmpia fără fund
Și din orice depărtare pănă la pămînt pătrund?
Astă lume de vii focuri Cine-o mișcă nencetat
Cu așa regulă mare de cînd s'a înființat?


Dumnezeu Este Acela! Totdeauna Dumnezeu!
El revarsă 'n toată seara de pe lîngă tronul Său
Milioanele acestea de lumini ca niște flori
Atît de încîntătoare și cu-așa mîndre colori.


Astfel petrecîndu-mi viața întru a Te lăuda,
Aș vorbi de sfinți, de îngeri, și iar de Puterea Ta.
Eu aș scrie 'n toată ziua cîte-un cîntec umilit,
Început de jos țărînă și în ceruri isprăvit;


Și-al necazurilor mele lanț nesuferit și greu
L-aș vedea că se desparte și n'apasă pieptul mieu;
Pentr'un bine mult mai sigur, pentr'uu vis mult mai frumos,
Ce-ar legăna totdeauna al mieu suflet aici jos.


Un moment de încîntare, Dumnezeule, mi-ai dat.
Și de mare fericire sufletu-mi s'a îmbătat.
O! primește acest cîntec, primește-al mieu suspin
Și voiu zice: Doamne Sfinte! Ție, Ție mă închin!"


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "ADIO LA BUCOVINA" *

Omagiu familiei Hurmuzache


"O, dulce Bucovină! te las și înc'odată
Mă 'ntorc cu întristare și țărna ta sărut:
Eu mă despart de tine cu inima curmată
De-atîte suvenire ce pieptul mi-au umplut.


Nu este Istoria ce-mi vine-acum în minte;
Eu uit acuma toate ce știu și-am auzit.
Eu nu mai cînt eroii ce ai tu în morminte,
Nici tristele lor oase, ce-acum au putrezit.


Nu plăng eu templuri sacre, de dînșii înnălțate
Spre binecuvîntarea lui Dumnezeu cel bun;
Nici triste monumente, de secoli ruinate,
Ce gloria romînă acuma încă spun.


Romînii știu prea bine că țermurile tale
De multe ori pe Ștefan-cel-Mare-au legănat;
Căci vechea Capitală peste-a Sucevei vale
Și-acum șoptește imnuri ce Ștefan a cîntat.


Triumfele romîne și gloria trecută
O, nu, nu, nu le uită poporul romînesc.
De-or fi supt orice juguri, de-or fi cu gura mută,
Bătrînii le vor spune la pruncii care cresc.


Cînd oara mîntuirii va mai suna odată,
Cînd tuciul libertății semnalul va mai da,
Va ști, va ști Romînul să-și șteargă a sa pată, -
Și-atunce ca și-acuma, poetul va cînta.


Nu plîng eu nici ursita ce prin diplomație
Te-a smuls de lîngă muma ce-odată ai avut.
Acum și tu cu lumea scăpași de-o tiranie,
Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.


De-acum se schimbă timpii, și în viitorime
Dreptatea, libertatea protectori vor afla.
Pe tine, Bucovină, nu te va plînge nime:
Un viitor ferice e scris în cartea ta.


Naționalitatea, care-ți era răpită,
Acuma se deșteaptă; și tinerii tăi fii
La gloria romînă, de ani înnăbușită,
Gîndind, și-aduc aminte că ei sînt încă vii.


Eu plîng, o Bucovino, căci îmi aduc aminte
Că pe-ale tale țermuri am plîns de multe ori;
Am plîns dup'a mea țară cu lacrime fierbinte,
Căci o vedeam supt jugul de-atîți apăsători.


Moldova, bîntuită de-un timp fărădelege,
Mă alungă din sînu-i, și 'n lume-am rătăcit;
Și, cum un flutur locul pe-o roză își alege,
Așa și eu în tine un leagăn mi-am găsit.


Ah! cinsprezece secoli, - căci secoli mi se pare
C'a fost fiece lună trecută în dureri, -
Nu mi-am văzut părinții ce iar cu întristare
În țara lor, sărmanii, ei n'au gustat plăceri.


Copii fără de mumă, aveam eu frați a plînge,
Și mulți amici ce poate ca frații mă iubea' ;
Sărman, zvîrlit în lume, cu lacrime de sînge
Priviam nenorocirea acelui ce cerșia!


Romîn curat la suflet, a țerii mele soartă
Plîngeam întru suspine, plîngeam neîncetat,
Plîngeam, plîngeam poporul care-l vedeam că poartă
Atîte lanțuri grele ce l-au martirisat.


Plîngeam ființe scumpe, de moarte secerate,
Al cărăra adio, vai! n'am putut lua;
Plîngeam din curăție familii întristate
De secerea holerei, ce țara-mi zvîntura!


Plîngeam! și cine oare mă asculta pe mine?
Cu care mîngîiere durerea-mi s'alina?
O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,
Ce-aș fi făcut eu oare? ce zile m'aștepta'?


Cînd vîntul de amiază bătea, simțiam că vine
Cu dulcele adio al celor ce iubiam;
Eu auziam o șoaptă care venia la mine
De la aceia care în visuri o doriam;


Cînd vre o păsărică venia în primăvară,
Eu o 'ntrebam de știe ceva din țara mea;
Aflam o mîngîiere în patima-mi amară;
Cuvinte de speranță credeam că-mi spune ea.


Iar, cînd durerea, dorul, mă alungau din lume
Și mă ducea 'n ascunsuri să plîng nemîngîiat,
Cînd m'arunca 'n deliruri, dureri fără de nume,
Cînd pieptu-mi de suspine părea că-i sfîșiat,


Atunci, atunci, ah, Doamne! ce dulce suvenire!
Putea-voiu să uit oare? O! nu, nu voiu uita...
Mă urmăria pe mine chiar o dumnezeire,
Ce nu lăsa un suflet de tot a despera.


Vedeam ca 'n panoramă, vedeam pe lîngă mine
Părinți, amici ce cerul din cer mi-i trimetea,
Simțiam pe nesimțite că-mi pier orice suspine,
Și om ferice-o clipă ursita mă făcea.


Erau ființe scumpe cu suflete de îngeri,
Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit;
Care-au privit cu lacrămi la ale mele plîngeri
Și toat' a mea durere cu vorbe-au măgulit.


Erau bătrîni ce 'n lacrămi scăldau a mea simțire:
Patriarhale case lăcașul lor era.
Părinți cu simpatie afla 'n nenorocire
Acel ce pierdea toate, și chiar pe muma sa.


Erau copii cu suflet, cu inimă 'nnălțată,
Cari sperau ca mine un dulce viitor,
Cari plîngeau cu mine o patrie lăsată
În voia întîmplării, pe-un drum suferitor.


O, nu se uită lesne minutele acele
Ce-mi străpurtau ființa în regiuni cerești,
Cînd eu cu a mea soartă, cu patimile mele,
Eram ca o nălucă în munci diavolești.


Adio, Bucovină! te las, și înc'odată
Mă 'ntorc cu întristare și țărna ta sărut:
Eu mă despart de tine cu inima curmată
De-atîte suvenire ce pieptul mi-au umplut."


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]

(scrieri rare)

* "LIMBA ROMÂNEASCĂ" *


"Mult e dulce și frumoasă
Limba, ce vorbim
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim;
Saltă inima'n plăcere,
Când o ascultam,
Și pe buze-aduce miere,
Când o cuvântăm;
Romanașul o iubește
Ca sufletul său.
O ! vorbiți, scriți românește
Pentru Dumnezeu!


Româncuțe tinerele,
Visuri de amor,
Ale voastre drăgănele
Le iubesc de mor.
Dar' vorbind în limbi străine
Nu pot să v'ascult,
A fugi în lume'n vine,
Căci mi-i ciudă mult,
Inima mi se răcește,
Moare visul meu,
O! vorbiți, scriți românește
Pentru Dumnezeu!


Glumele sunt mai bogate
Au ton mai firesc,
Românește cuvântate
Așa să trăesc!
Pe o glumă românească
Sufletul mi-aș da,
Iar' pe una frantuzească
Zeu! nici o para.
Ce-i străin nu se lipește
De sufletul meu;
Glumiți dar' și românește
Pentru Dumnezeu!


Frati, ce'n dulcea Românie
Nașteți și muriți,
Și'n lumina ei cea vie
Dulce viețuiți!
Voi, pe câți patria chiamă
Dragi copii ai sei,
Fără ca să ceară seamă
La bravi sau mișei,
Arătați cum că trăește
Elementul seu,
Și vorbiți, scriți românește
Pentru Dumnezeu!



De ce limba strămoșească
Să n'o cultivăm?
Au voim, ca să roșească
Țerna, ce călcăm?
Limbă, țară, vorbe sfinte
La strămosi era,
Ei ar plânge în morminte
Când ne-ar asculta.
Al lor geniu ni șoptește
Din mormânt mereu:
O! vorbiți, scriți românește
Pentru Dumnezeu!"


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "GHEORGHE SION" *]



* "Limba românească" *


"Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.

Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiți!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?

Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!"


* "Cenzorul meu" *


"Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi:
"Sionaș, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui?
Poate foarfeca-mi nu-ți place
Unde știe a ciocârti?
Dar eu dragă, n-am ce-ți face;
Așa lucruri dacă-i scri
Nu-ți dau voie-a tipări.

Știu că-n țară-s multe rele
Care cer a se-ndrepta !
Știu că patimile-s grele
Pentru biata muza ta;
Știu că de negustorie
Orice post îți pare-a fi.
Dar s-o scrii e nebunie,
Și de-aceste dacă-i scri,
Frate, nu poți tipări.

Știu că-n țară nedreptatea
Este-un rău nevindecat,
Și că toată răutatea
Este-n oamenii de stat.
Știu că toată țara plânge;
Dar nu-i chip de a gândi.
Trebuie să curgă sânge...
Și de sânge dacă-i scri
Nu-ți dau voie-a tipări.

Satire de vrei a face,
Trebui să te cumpănești;
Știi că multor nu le place
Unde-i doare să-i lovești.
Pe judecători ce pradă
De te-i pune-a biciui,
Intru eu cu ei în sfadă,
Și de dânșii dacă-i scri
Nu-ți dau voie-a tipări.

Despre drepturi siluite,
Despre rele trebi de stat,
De hoții meșteșugite
Ce să fac neîncetat;
N-ai nici un cuvânt a spune;
Nu ai drept de a lovi,
Trebui să le iei de bune,
Căci oricum dacă vei scri
Nu-ți dau voie-a tipări.

Fă sonete, scrie ode
Pentru domni, pentru boieri;
Scrie orice despre mode,
Despre coarne și muieri,
Ciocoism și umilire,
Predică cât vei pofti;
Și atunci cu mulțămire,
Orice fleacuri dacă-i scri,
Îți dau voie-a tipări."


[* "George Sion" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
EPISTOLE
***

*** Poeziile vechi și noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu ***


* "Lui V. Alecsandri" *


"Tu, din a cărui liră s-exală-etern și lin
Un cânt suav și dulce ca fumul după crin;
Tu, ce când lași pe harpă-ți o mână fugătoare,
Tragi grațiile-n horă și joacă râzătoare;
Tu, ce încânți cu farmec prin cântul tău plăcut,
Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut?

Am auzit că lira lăsând-o la o parte,
În cârmuirea țării ai fi luând tu parte;
Că părăsind eterul cu stele semănat,
În pulberea arhivei tu capul ai plecat,
Urmând mulțimii lumii ce crede din vechime
Că fără post nu este în viață nici un bine!
N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar,
Decât să pui pe cale al patriei greu car,
La tine la moșie, prin văi desfătătoare,
S-arăți a ta putere pe cerbi și căprioare?
Și dacă nu ești meșter la arma de vânat,
Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat?

Dar nu, iubite frate!... Tu ai o datorie
Frumoasă, sfântă, sacră, spre dulcea poezie...
De-aceea către țelu-ți nainte să te-avânți.
Decât să fii ministru, mai bine e să cânți.
Un cântec ce exprimă o-naltă cugetare
Plătește-o lege nouă ce trece în uitare.
Ce-ți pasă dacă unii într-altfel se gândesc
În cercul de-ntuneric în care se găsesc!

Ia zborul tău în secoli cu muzele ușoare
Și de țărân-arhivei te șterge pe picioare.
Ia lira ta de aur de roze semănată,
Ia-ți fluierul d-ivoriu și cântă înc-o dată;
Îmbată-ne de fumul suavei poezii,
Pe când ambițioșii visează la domnii!
Nu este nici un bine a fi în lume mare
Înaltul arbor cade l-a vântului suflare;
În vârful naltei stânce ce-și pierde fruntea-n nori
Nu nasc mai niciodată suave, mândre flori."


[* "Dimitrie Bolintineanu" *]



Notă* Sunt multe, de adăugat, spre atingerea unui mănunchi considerabil de scrieri într-a dezveli măreața operă a unui alt Titan al Literaturii. O să am în vedere acestea, pe viitor.
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
ELEGII
***

*** Poeziile vechi și noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu ***


* "Fecioara" *


"Plângeam pe sânu-i fraged un plâns d-amarăciune
Și lacrimi înfocate pe frunte-mi se scura,
Căci tânăra vergină șoptea o rugăciune
Suavă ca amorul ce-n sânu-i palpita.

Era un înger dulce ce-n visurile mele
D-atunci întotdauna plângând am întâlnit;
Așa ca o fantasmă ce-n noapte fără stele
Trecând printre morminte, șoptește: am trăit!

Odată, dimineața când vesel se răsfrânge
Purpura matinală ce omu-i zice zori,
Când muritorul palid, sub lanțul ce îl strânge,
Salută aurora în cerul fără nori;

Mergeam atunci la dânsa cătând la alba lună
Ce-n unda aurorii cu-ncetul se-neca.
Frumoasa copiliță lucra la o cunună
De rozi ce-n răsfățare pe sânu-i se juca.

Cu flori înconjurată ca cerul cu lumină,
La candela murindă ea tristă căuta;
Iar aurele-i bucle ca spice ce se-nclină
Și strălucesc sub rouă, în lacrime uda.

„O, vin, iubite, vino, căci iată vântul bate
Și floarea dimineții curând va veștezi.
Veni-va călătorul din locuri depărtate
Și ochii săi în lacrimi nu o va mai găsi.

Dar vino lângă mine și moartea-mi va fi dulce
Pe ale tale brațe când capul voi pleca.
Așa drumașul serii în câmp voind să culce,
Ferice-i când p-o floare își pune fruntea sa!

Acel ce-mi dete viața la moarte mi-o expune,
Unui străin cu aur va mâna s-o dau eu
Și n-am spre apărare decât a mă supune,
Și n-am a le răspunde decât suspinul meu."

Acolo unde luna din cale se oprește
Și lasă o cătare mai dulce pe pământ,
Acolo unde mirtul mai vesel înflorește
Acum eu merg adesea și plâng p-al ei mormânt."


* "Proscrisul" *


"O, văi încântătoare, dumbravă înverzită,
Ce-ați desfătat adesea copilăria mea,
Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită,
O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea!

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce
Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către voi adesea gândirea voi întoarce
Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin.

O frunză dezlipită de ramura sa verde
Îngălbenește-ndată, nu poate exista
Asemenea proscrisul ce patria își pierde,
Pe aripile morții înclină fruntea sa.

Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață,
Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc,
Și-aicea valea are cascade și verdeață;
Dar țara e străină, nu pot să le privesc.

Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge
Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor,
Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge;
Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor!

Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare,
Pe frate cu căldură la sânul său strângând;
Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare,
Eu nu aveam pe nimeni și am trecut plângând.

Așa o păsărică pe calea sa pierdută
Tot zboară înainte neîncetat cântând,
Căci pentru dânsa nu e dumbravă cunoscută,
Nici floare ce-i e dragă să-și puie capul blând.

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce,
Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către ea adesea gândirea voi întoarce
Șoptind al său scump nume în ultimu-mi suspin."


[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
ELEGII
***

*** Poeziile vechi și noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu ***


* "Plângerile poetului român" *


"— „O, pentru ce, poete, în cânturile tale
Tu plângi această țară în care te-ai format?
Și florilor ce crește în astă verde vale
Le spui cu ochii-n lacrimi că iarna-a-naintat?

Dar ce lipsește oare acestor țări frumoase?
Nu vezi locuitorii cât sunt de mulțumiți?
Că nimeni nu se plânge de zile dureroase
Ș-aceasta dovedește că ei sunt fericiți.

Când plângi această țară tu ești în amăgire;
Legi, arte, instituții în sânu-i înfloresc;
Tot ce chezășuiește o dulce fericire,
O dulce-ndestulare, nimica nu lipsesc."

— „Nimica nu lipsește din câte zici tu mie,
Aici pământul nostru e binecuvântat,
El varsă râuri d-aur; dar îți voi spune ție
Lipsește libertatea, și tot e întristat."


* "La o rândunică" *


"Te salut, cu bucurie
Pe acest pământ străin
Unde nimenea nu știe
De-s voios sau de suspin

Numai ție drăgușoară,
Îți pot spune al meu gând.
Depărtat de țărișoară
Nu mai tace al meu plâns.

Când din țara-nstrăinată,
Iară te vrei înturna,
Vino, dragă, înc-o dată
Pe ai tăi a-i cerceta."


[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
ELEGII
***

*** Poeziile vechi și noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu ***


* "O fată tânără pe patul morții" *


"Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanțul de brațe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă și-n laturi s-abate
Când ziua e rece și cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Așa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Și astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Și ziua-i frumoasă, și traiul e lin,
Când pasărea cântă, când florile spune
Că viața e dulce și n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
Să moară și robul ce-n lanțuri suspină,
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naște când plouă
Creșteam, pe cunună să am dezmierdări,
Și mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi dă sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! juna mea viață acuma se stinge
Și anii mei tineri apun în mormânt!"


* "La o nălucire iubită" *


"Dulce fantasmă, unde ești oare?
Luat-ai zboruI lin către cer,
Ca fluturelul, ce în eter,
Legănat zboară pe aripioare?
O, înger dulce al vieții mele!
Al tinereții vis fugător!
Ești pe pământul acest de dor,
Sau arzi ferice sus între stele?
Dacă pământul ai părăsit,
Spune-mi, ferice și dulce nume,
Să las îndată viață și lume,
Să zbor la tine, ce am iubit!"


[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Florile Bosforului ***


* "Se scaldă" *


"Vedeți voi la umbra plină
Unor sălcii ce se-nclin
Pe această mare lină
Un corp dulce ca un crin ?

E-o ghiaură, albă, jună,
Ce se scaldă, o vedeți ?
Venerea ieșind din spumă
Cu cosiți de aur creți.

Unda bea cu voluptate
Corpul ei amăgitor ;
Ea o sparge și o bate ;
Face spumă din picior ;

Iar prin spumă, capu-i dulce,
Coperit de păr bălai,
Pare luna, vrînd să culce
După codri ninși de plai.

Apa face garofițe
Peste corpu-i răpitor
Și îi soarbe din cosițe
Aurul strălucitor.

Cînd pe undă se zărește
Dreaptă, coama-i tresărind,
Cînd pe spate s-odihnește
Ca o pavăză d-argint.

Grațiele o-nconjoară ;
Dulcile dorinți d-amor
O preurmă, turm-ușoară ;
Peștii mici o înconjor.

Singurile ei vestminte
Este apa de cristal,
Iar amorul, cu-ochi fierbinte,
Stă sub flori ascuns pe mal."



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Florile Bosforului ***


* "Leili" *


"O, streine, vino și te desfătează
Pe aceste maluri pline de-ncîntări,
Unde tinerețea încă se păstrează,
Unde-amorul are încă dulci visări,
Unde hurioara edenului dulce,
L-ale halaicii cîntece de dor,
Vine și răsfață pînă să se culce,
Florile rîzînde dup-acest Bosfor ;
Unde o femeie are frumusețea
Stelelor de aur ce în nopți lucesc,
Și fecioara dulce are tinerețea
Rozelor sălbateci care ne răpesc ;
Unde ziua-i albă, noaptea înstelată,
Și-aerul bea dulce roua dupe crin.
O, eden al lumii ! fața ta curată
Cu atît ne-ncîntă cu cît te privim !
Cît de mult copiii lui Osman cel mare
Cată să blasfeme frumusețea ta,
Cauză de lupte și de turburare
Ce-a făcut și face lacrimi a vărsa !
D-astă frumusețe, dar fatal și dulce,
Spiritele noastre le-am văzut slăbind !
În locașul vieții moartea se-ntroduce,
Ea le țese viața cu aur și argint.
Nu ! nimic nu schimbă cruda ursitoare !
Tot ce fu prea mare cată a slăbi !
Pretutindeni unde Dumnezeu, sub soare,
A creat o țară demnă d-a răpi,
Popolii suspină sub a lor durere
Și tîrăsc cu lanțul viața de amar !
Crimele, virtuții urmă cu plăcere,
Peste tot în lume relele răsar !
Am putea să zicem, viață și lumină
S-a făcut, viază de la început,
Numai ca s-ajute a se face-o crimă,
Și cu toate astea soarele-i plăcut !
Totul favorează pe cei răi în lume !
Nu mai e speranță pentru ast pămînt !
Libertatea fuse însuși ea un nume ?
Nici acea speranță, fiică de mormînt,
D-a vedea odată, într-o crudă oară,
Aste triste rele fără de finit,
Nedreptăți amare ce ne înconjoară
Dispărînd cu lumea care le-a hrănit ?
Aurele line trec cu răsfățare,
Înflorind surfața latului Bosfor
Și formînd o cale-n mozaici bizare,
Care-ncîntă ochii cu lumina lor.
Pe această cale unde se îngînă
Ale lunii raze c-umbra desii seri,
Scîntei peștișorii, splendidă țărînă,
Cum în visul dulce zboară dulci plăceri.
Albe odalisce se cobor pe mare
Pline de plăcere, din al lor serai,
Ca un cîrd de paseri ce cu răsfățare
Zbor la focul dulce soarelui de mai.
Zgomotul lor însă umple de plăcere
Și de gelozie dalba Bulbuli
Ce l-aceste șopte cîntă-a sa durere
Printre chiparișii de la Candili.

O sultană jună se uita pe mare
De la o fereastră din al ei serai,
Care miră-n unde formele bizare ;
Mîna sa răsfață părul ei bălai.
Un caic sosește în tăcere-adîncă
Și pe sub ferestre la serai a stat.
Luna se ascunde dup-un vîrf de stîncă
Și o voce dulce astfel a cîntat :

"Eu nu am sarai pe mare
Cu coloane de porfir ;
Ca s-atrag a ta cătare,
Nu sunt pașă, nici vizir.

Dar ce este-un mare nume
Și averi ce noi dorim ?
Cine-a moștenit a lume
Ca și noi s-o moștenim ?

Ca o dulce sărutare,
Ca un val p-acest Bosfor,
Omul rădăcină n-are
Pe pămîntul cel de dor.

Gustă dulcea bucurie
Astăzi cînd ea ne-a suris !
Mîne dorul a să vie
Să-și ia locul lui promis.

Cum o floare e ursită
A-nflori, a se usca,
Viața noastră e trăită
D-am iubit pe cineva.

Vin' și dă-mi să beau eu dulce
Rouă de cerești plăceri,
După floarea ce străluce
P-ale tele primăveri !"

[...]



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Florile Bosforului ***


* "Leili" *

[...]

"Cîntă. — Dar o umbră blîndă și ușioară
Din saraiuri iese-naintînd spre mal,
Zice două vorbe, în caic coboară ;
Iar caicul pleacă legănat p-un val.
Marea își încinge fața-i încrețită
Într-un brîu de aur dulce a privi
Și a serii boare, cu-aripa-nflorită,
Răsfăță cosița albii Leili.
Unde mergi, sultană, singură c-un june
Pe aceste valuri, sub un cer stelat,
Tu, ce garda neagră, noapte, zi supune
Privigherii sale ce i s-a-nsemnat ?
Oh ! cît de arzîndă trebuie să fie
Flacăra ce arde sufletu-ți d-amor,
Cînd zdrobești tu astfel viață și junie,
Și onori ce-ți dase tronul răpitor !

Ea iubește ! Iată ce explică toate.
Înțelepți ai lumii, fruntea înclinați !
A înțelepciunii carte, de se poate,
O rupeți îndată și o aruncați !
Dumnezeu pe fruntea omului ce moare
Scris-a aste vorbe prin trăsuri adînci :
"Dumnezeu-i amorul !"
În a lor amoare
Să urmăm amanții într-aceste stînci !
— "Ali-bei, ea zice cu nespusă-ardoare,
Lasă-mă a soarbe ochii-ți înfocați !
Tu ești vîntul serii și eu sunt o floare,
Vin' și șterge-mi ochii de amor rouați !
Caldă-ți e privirea ! Dulce-ți este fața !
Dragă-ți sunt, oh ! spune ?"
— "Te iubesc cu foc !
Și poci face altfel mai ales cînd viața
Și a ta junie tu le pui în joc ?
Tu, ce lași mărirea, ca să vii cu mine !..."
— "Oh ! de sacrifice nu voi să-mi vorbești !
Fericirea vieții-mi este lîngă tine.
Unde e mărirea, p-amor nu găsești.
Fericirea este o ființă dulce
Ce-și deschide poarta numai de amor,
Auzi tu, o, dragă, tu, ce fața-ți luce
Mai plăcut ca focul zilelor ce zbor !
Ești frumos, ești dulce printre dulci fecioare,
Brav ești prin vitejii ce te înconjor,
Cum prin stele dalbe a lucit un soare
Tu lucești în ochii-mi, visul meu d-amor !
Soarele meu dulce ! Roza se exprimă
Prin al ei ferice și plăcut miros,
Paserea prin cîntu-i, steaua prin lumină ;
Eu n-am vorbe-a spune doru-mi amoros !
Inima-ți dau ție, corpu-mi al tău este.
Eu sunt a ta roabă, poți să mă zdrobești !"
— "Spune, spune mie, ca cereasca veste,
Vorbe amoroase, zi-mi că mă iubești !
Tu nu ești, nu, roabă ! ci a mea amantă ;
Tu ești fericirea, Dumnezeul meu !"
Luna și cu noaptea, dulce, odorantă,
Inunda sultana și p-amantul său.
Chioscuri și saraiuri după două maluri
Ca fantastici umbre după dînșii zbor ;
Iar delfinii sprinteni trec ușori prin valuri
Urmărind caicul și al lor amor.
La Isar pe maluri ei s-opresc, coboară.
— "Am scăpat !" îi zice Ali-bei, răpit.
Însă totodată iată-i înconjoară
Garda ce-i urmase de cînd au fugit.

E-ora de amoruri cînd în horă lină
Viile dorințe nencetat plutesc
Pe vergine sînuri, ce d-amor suspină,
În aceste țărmuri unde înfloresc.
Stelele de aur peste marea lină
Se prevăd cochete, dulce infinit !
Din azurul mării luna naște plină,
Ochiul vede dulce discul aurit
Și prin albe valuri pare și dispare
Ca surîs ferice p-un chip suferind ;
Ochiul se îmbată : vă uitați pe mare,
Valul alb de spumă trece clocotind.

Cinci hadini, toți negri, în caicul mare
Merg pe Propontide unde se cobor ;
Printre dînșii însă o hanimă-apare.
Este o sultană, floare de Bosfor !...
Un mister, o crimă ! Să fugim îndată !
Păru-i este d-aur, fruntea-i e de crin !...
Unde mergi, Leili ? Ochii tăi, vai ! cată
Printre umbra nopții visul tău divin !
Printre valuri, raze, umbre și tăcere
Caută să vază pe al ei iubit,
Ca un gînd ce zboară prin ani de durere
După fericirea ce ne-a părăsit.
— "Ai făcut namazul astă-dimineață ?
Strigă capul bandii c-un ton rece, sec,
Și cu mîna-i neagră paloșul răsfață —
Ordinul meu este ca să te înec."
— "Ale tele vorbe inima-mi sfăramă,
O, hadine ! nu știu ce vrei tu să zici.
Fruntea-ți e umbroasă !..."
—"Tînără sultană !
Vei muri îndată înecată-aici !"
— "O, hadine, moartea-i plină de durere !
Eu sunt jună încă, voi să viețuiesc !
Aerul e dulce, viața e plăcere...
Am puțini ani încă, lasă să-i trăiesc !
Eu murind acuma, plină de junie,
Soarele de mîne, cînd va răsări,
Crezi tu c-o să aibă raza sa mai vie ?
Că ale lumii rele se vor îndulci ?
Nu ai tu o mumă ? Soră nu ai, oare ?
Eu mă dau lor roabă, numai să nu mor !
Voi scălda cu lacrimi ale lor picioare.
Dacă n-ai pe nimeni, eu îți voi fi sor !
Cînd de bătrînețe viața ta s-o stinge,
Pe mormîntul negru voi depune flori !..."
Dar hadinul aspru brațul ei atinge.
— "A sosit furtuna... Trebuie să mori !"
— "O, hadine, ascultă, poți tu spune mie
Ali-bei ce face ?" — "Astăzi a murit."
— "L-a ucis ! murmură ea cu bucurie,
Mort, și după dînsul eu am mai trăit !
Iartă pe Leili, sufletul meu mare,
Dacă după tine am trăit o zi !...
O, hadine, vino și m-aruncă-n mare...
Cu amantu-mi dulce, eu voi a muri !" .



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Florile Bosforului ***


* "Sclavele în vînzare" *


"Oh ! veniți, cumpărători,
Iată sclave delicate,
Ce au genele plecate
Cum sunt nopțile pe zori !

Iată cele vînzătoare :
O negresă, corp frumos,
Negru ca un abanos
Ce d-amor se-mbată, moare !

Iată copta din Misir,
Albă sub fierbinte soare,
Frumusețe fugătoare
Ce încîntă pe șair

Iată una cu drag nume,
Dulce crin din Iemen ;
Sînu-i alb ca un Eden,
Cuib al viselor din lume !

Alta de la Ispahan,
Gene negre, mînă dalbă,
Tînără, suavă, albă
Ca o floare din Liban.

O cercheză cam nebună,
Ochi albaștri, păr de fir ;
Ea combate pe beghir.
Și-i frumoasă, blîndă, bună.

Fiica de la Curdistan,
Tip de rară frumusețe,
Roză cu arzînde fețe,
Din munți de l-Aderbaidjan.

Guega vie și plăcută
Arde-n ură și-n amor.
Oh ! amar cui o sărută
Și o lasă-n al ei dor !

Greaca dulce, spirit fin,
Cu perfidă frumusețe,
Rîde cu lacrimi pe fețe,
Ploaia verii din timp lin !

Sîrba și bulgara blîndă
Viorele ce înflor.
Cumpărați cea mai rîzîndă,
Vă-mbătați d-al lor amor !

Dar n-atingeți nicidecum
Pe frumoasa mea Ioană,
Pe româna macedoană,
Floare cu plăcut parfum.

Ea mă costă... scumpă foarte !
Vro treizeci mii de mageari ;
Zece mii ascheri la moarte
Și treizeci de palicari !

Are-n meși piciorul ei,
Nud, alb, mic ca o Diană
Sub al persicii tulei,
Sub șalvarii de sultană !

Anteriu de selemie
Cu dalgal de fir deschis !
De se vede, credeți mie,
Sînu-i fraged ca prin vis !

Din frumosul ei fachiol
Cu bibiluri aurite
Cad cosițe împletite
Cum se poartă-n Anadol.

Poartă soare pe figură,
Grația pe viața sa,
Gura-i mică picătură,
Sînge ce-a picat pe nea !"




* "Fatmé" *



"Ca o copilă blondă, frumoasa dimineață
În undele-azurate se scaldă cu dulceață.
Într-un sarai ce-și perde piciorul în Bosfor,
Fatma abia născuse un prunc desfătător.
Pe patu-i de mătase din somnu-i să trezește ;
Știind că este mumă, ea fericit zâmbește
Și zice să-i arate copilul ei iubit
Ce-n leagăn, sub văl mîndru, e încă adormit.
În vise ea își face copilului său dulce
Un leagăn splendid d-aur c-un diamant ce luce
Ca soarele ; vesminte curate ca un crin
Și grațios cusute cu petre de rubin ;
O sută halaice, tot fete de mușiri,
Să-l legene prin cînturi de tinere iubiri,
Și ea, sărmana mumă ! să șează lîngă el,
Să vază și să soarbă surîsu-i tinerel ;
Să nu-i dea timp a plînge, nici să se înspăimînte,
Să cate o femeie ce știe să descînte
Dăochiul, ca să șează în casă lîngă el,
Și cînd s-o face pruncul ceva mai măricel,
Să-i facă-o cărucioară cu roate aurite,
Să-l tragă porumbițe cu pene poleite
Pe care să le mîie o fată de vizir
Cu buzele de roze, cu coamele de fir.
O palidă hanîmă încet îl dezvălește.
Sultana cu ardoare pe pruncul ei privește
Și brațele-i întinde ferice, surîzînd...
Dar, vai ! copilul doarme de somnul de mormînt
Cînd muma adormise, o palidă bătrînă
Se strecură în casă, țiind un ștreang în mînă.
Ea sugrumă copilul și, asfel, sugrumat
Cu ștreangul de mătase, îl lasă înnodat.
— "E mort !" strigă sultana. Durerea sa de mumă,
Frumoasa-i jună viață dodată o consumă.
— "Sultană ! ai putere de-nfrînă al tău dor !
A curții voastre lege făcu acest omor :
Copiii din vița voastră, din parte bărbătească,
Avînd drept la domnie, n-au dreptul să trăiască."

Așa vorbește manca. Iar muma, suspinînd,
Pe pruncul mort răsfață, dulci lacrime vărsînd.
Răsfățurile sale sunt dulci și grațioase.
Acei ce le aude vărs lacrimi călduroase.
Ea cheamă pe sultanul ; el vine, și Fatma
Salută p-al său frate și îi vorbește-așa :
— "O, doamne strălucite și fratele meu mare,
Vezi fiul meu în leagăn ? E mort prin sugrumare.
O mînă protegeată de datine, gazi !
A stins această floare născută de o zi.
Această crudă moarte ucide-a mea viață.
Eu mor ! Pe anii-mi tineri se-ntinde trista ceață
Și nici un soare dulce n-o poate risipi !
Vream să te văz, o, doamne, nainte d-a muri.
Nu ca să-ți fac mustrare că ai lăsat să fie
O lege-atît de crudă sub blînda ta domnie ;
Dar ca să vărs în sînu-ți amarele-mi dureri
Ce-mi stinseră o viață frumoasă de plăceri,
Și să te rog cu lacrimi, murind în mare trudă,
Ca moartea mea să schimbe o lege-așa de crudă !...
— "Îți jur ! strigă sultanul, nimic eu n-am știut !
Această crudă lege de astăzi a căzut,
Ca, cel puțin în urmă-ți, o, soră, al tău nume,
Prin moartea ta amară să viețuie în lume !"
El zice ; dar sultana, luîndu-i mîna blînd
Și sărutînd-o dulce, adoarme suspinînd.
Sultanul ține vorba și datina trufașă
Se stinse prin martirul Fatmeii drăgălașe."



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
marţi, 06 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Florile Bosforului ***


* "Esmé" *


"Ca Esmé mai dulce floare
Cu dezmierdător parfum,
N-a mai strălucit sub soare
De la Tunis la Batum !

Sub privire-i s-aurește
Unda lină din Bosfor
Și, văzînd-o, Gul roșește,
În grădină la Nihor.

Ca mărgăritarul albă
Și cu părul de ebin,
Ochi de foc și mînă dalbă,
Gura, grațios rubin ;

Naltă, delicată, fină,
Dar cu brațul rotunzior,
Sînul ei, sîn de vergină
Unde dulci mistere zbor.

De un an e măritată.
De ghiauri, de musulmani,
Și de frenci e lăudată ;
Are optsprezece ani !

Cînd o vezi la preumblare
Sub iașmac adus din Șam,
Ca o stea prin nori, apare
Dulcea fiică-a lui Osman.

Feregeaua-i se-mlădie
Pe kiahiul, bogat cerchez,
Cu dalga de selemie,
Cu șalvari largi de geanfez.

Cînd ea lasă cu dulceață
Vălul ei a flutura,
S-ai trei zile-aici în viață,
S-o vezi asfel, tu le-ai da !

Cînd Esmé umblă prin casă,
Coamele-i de talpe trec
Și-ntr-o mie cozi se lasă
P-al ei sîrmali-elec.

La plimbare cînd ea iese,
'Noadă păru-i, elegant,
Peste cap, în valuri dese
Cu un ac de diamant.

Oh ! amar cui o privește
Un minut făr' de iașmac !
Mai amar cui o iubește !
Dorurile nu-i mai tac !

De la frunte la picioare
E un fermec grațios !
Sufletul ei e un soare,
Corpul ei un crin frumos !

A sa inimă se duce
În secret dup-un ghiaur,
Patimile, strînse dulce
În arzîndu-i sîn, murmur."




* "Mehrubé" *



"Ăsta e Bosforul d-unde s’aripează,
P-al lor car de roze fragedele zori,
Din a cărui undă și-a făcut mirază
Bolta azurată, aurind de flori.
Ale sale fiice sunt strălucitoare
Ca stelele d-aur rătăcind prin nori ;
Dulcea frumusețe este fugătoare,
Piere ca o rouă dupe dalbe flori.
Pe aici domnește blinda poezie
Ce din cupa-i d-aur varsă drăgălaș
Un prefum de roze și de ambrozie
Care-mbată dulce sufletul gingaș.

E-ora cînd tresare lina Propontide
Sub al aurelii tinerel sărut,
Scînteind la focul stelelor splendide
Semănate-n fundul cerului plăcut.
Colo se arată niște insolițe,
Strălucind la raza stelii lui Lial,
Asfel ca un negru cuib de alunițe
Care încunună sînul virginal.
Muntele Olimpul cu a lui cunună
De ninsori eterne se zărește-n fund ;
Albele-i cosițe strălucesc la lună,
Se răsfrîng pe sînul golfului profund.
Însă cadrul dulce, care ne răpește
Peste Propontide, se schimba-n Bosfor,
Arta cu natura acolo s-unește
Să formeze cadrul cel mai răpitor,
Căci Selim sultanul merge de primește
La giamia mare de la Top-hane
O fecioară jună ce îi dăruiește
Pe tot anul încă vechea valide.
Orișice lumină ce-n Bosfor se frînge
Își alungă forma ca un plop de foc ;
Iar cînd vîntul serii marea o restrînge,
Acești plopi de flacări se zdrobesc, se joc.
Peste fața mării, dalbe caicele,
C-odalisci cu văluri, trec și se deșir,
Ca acele vise dulci și tinerele
Ce lucesc în fundul unui suvenir.
Aerul răsună de strigări voioase.
Augusta mireasă trece... Vă-nclinați !
Ochii să nu vază grațiile frumoase !
Și să nu profane farmecii curați !

Soarele apune peste Propontide ;
Însă la suflarea valului cel lin,
Pare că se leagăn bolțile splendide,
Dulce poleite d-aur și rubin.
Unda, încrețită d-aurele line,
Scînteie sub brîul stelii purpurat,
Cu colori suave, magice, divine,
Ce încîntă ochii, inima îmbat.
Dar Selim se uită, din serai, pe mare
Unde-aruncă boabe de mărgăritar,
Ce, picînd, formează fără încetare
Mii de grațioase cercuri ce dispar.
Lîngă el se vede favorita nouă :
Capul ei pe mînă cade gînditor,
Ochii săi de flacări-noată-n dulce rouă ;
Un surîs aură chipu-i răpitor.
—"Șterge aste lacrămi, răsfățată floare
Ce-am cules din munții vechilor Carpați !”
La aceste vorbe alba plîngătoare
Către el înturnă ochii lăcrămați.
—"Strălucite doamne, lacrimile mele
Cură pentru țara d-unde m-ai răpit !..."
—"Daca pentru asta rîurează ele,
Șterge-le îndată, fermec înflorit !
Mehrubé ! Aruncă dulcea ta privire
P-al acestor unde fraged legiver !
Numai focul tînăr din a ta privire
Poate fi mai magic pe pămînt și-n cer !

Uită țara voastră unde nu-nflorește
Sicomorul verde ! Unde nu vedem
Alcovanul tînăr care răspîndește
În havuzu-mi d-aur apa care bem !"
—"Colo unde raza unui dulce soare
Peste stînci uscate nu s-a spulberat,
Unde ca fecioara într-o sărbătoare
Cu flori dulci de aur cîmpul s-a-mbrăcat ;
Unde limba dragă, tînără-amoroasă,
Sună ca suspinul vîntului ușor,
Prin dumbrava verde, fragedă, umbroasă,
Printre flori rîzînde, eu aș vrea să zbor !"
—"Dar sub ceru-ți rece, omul nu iubește,
Inima îngheață de al iernii vînt.
Dalba-ți frumusețe, care ne răpește,
Trece ca o floare lîngă un mormînt.
Împărțește-amoru-mi ! El e o comoară
Ce tot Răsăritul s-aibă ar voi !
Ai tu vro dorință ? Cine vei să moară ?
Cine să trăiască ? spune, și va fi !"
—"Colo unde limba dulce și-amoroasă
Sună ca suspinul vîntului ușor,
Prin dumbrava verde, fragedă, umbroasă,
Inima mea zboară la un alt amor !"
—"Dacă numai astă perlă albioară
Face-atîtea cercuri pe acest Bosfor,
Cîte nu ar face tînăra fecioară,
Ce în altă țară are alt amor !"
Unda se despică, geme cu turbare ;
Valurile albe cresc și se topesc ;
Niște late cercuri se răsfrîng pe mare
Și la focul lunii grațios lucesc."



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Florile Bosforului ***


* "Ți-aduci aminte" *


"Ți-aduci aminte seara cînd noi pluteam pe mare,
O, suflet grațios ?
Torinte d-aur luna vărsa cu răsfățare
Și-n părul tău zefirul se legăna voios !
Iar valul s-alinase sub coasta-ntunecată,
Abia se auzea
Ca zgomotul de pasuri pe valea depărtată
Ce moare cu încetul în noapte, dulcea mea.
Se auzeau dulci cînturi trecînd p-acele unde
De spumă și d-azur.
Noi nu vedeam amanții ce noaptea îi ascunde,
Și se părea, sub valuri, că vocele murmur.
Cînd terminarăm cursul vorbirii amoroase,
Tăcuți, noi am visat.
O lacrimă lucise în genele-ți umbroase
Și sufletu-ți de doruri părea înconjurat.
Tu ridicaseși ochii arzînd de tinerețe
Spre cerul strălucit
Și cînd văzuși că-mi cură o lacrimă pe fețe,
Strigași cu întristare : "Oh ! de ce m-ai iubit !"
— Oh ! Dumnezeu voiește și singur, dragă, știe
De ce te-am iubit eu.
— Și ce, Dumnezeu, oare atît de crud să fie
Să vrea ca să zdrobească amar sufletul meu ?
— Acela ce cu suflu-i crează-o dulce floare
Ca să se stingă-n vînt,
Ca să parfume viața cu drăgălașa-i boare
Și-n urmă ca o roză să lase-acest pămînt.
Ce te-a făcut frumoasă ca să iubești în viață,
O, fericirea mea !
Ce învelește păru-ți cu aur și dulceață
Și degetele tele cu roze și cu nea.
În lacrimi amoroase i se-nvălea vederea,
Și vîntul bălsămit
Și umbra, și lumina ce răspîndesc plăcerea,
Te răsfățau pe frunte, o, fermec fericit !
Tu blestemai în gîndu-ți aceste elemente,
Complici misterioși
Ca cînd simțeai asupră-ți tot fermecul fierbinte
Ce răspîndeau în sînu-ți și-n perii tăi undoși."




* "Odalisca" *



"Sub o durere-adîncă sărmanu-mi suflet geme
Și ochii-mi varsă lacrămi ! D-ar fi s-aleg din dor
Și din mormîntul negru de care tot se teme,
Mai bine-aș vrea să mor !
În fundul astii inimi deșertul se-ntroduce,
Și nimenea nu știe ! Și cui voi spune eu ?
Și cine mă ascultă, o, Dumnezeul meu !
Ce suflet bun și dulce !
Iluziuni de viață, d-amor ce ne îmbată
Pe sufletu-mi adesea se lasă și plutesc
Ca focul dimineții pe marea azurată ;
Dar, vai ! se risipesc !
Adînca întristare pe viața mea, vai ! zace !
Și nici o mînă dragă nu șterge plînsul meu !
Și cine poate stinge un dor atît de greu,
Ferice a mă face ?
Dar tu puteai a face să piară-această ceață,
Să-ntorci inimii mele iluziile dragi,
Să dai plăcere lumii, chiar morții să dai viață,
Un zeu chiar să mă faci !
În darn eu voi a stinge, o, dulce neînvinsă,
Amorul tău ce-n sînu-mi mă arde ca un foc,
Nimic nu-l poate stinge! Vai! viața mea e stinsă !
El însă stă pe loc.
Eu nu cunosc, o, dragă, nimic decît durere
Din patima frumoasă ce-mi dai, sufletul meu !
Unic dar ce-mi faci mie la cîte sufăr eu,
În noapte și-n tăcere !
Tu, care cu plăcere mă legănai în lume
De grații infinite, de vise dulci d-amor,
Oh ! trebuit-a, oare, să faci, o, dulce nume,
Din viața mea un dor ?
Nu ! Nu mai e speranță să gust eu cu plăcere
Odihna ce-mi lipsește decît într-un mormînt ?
Și numai moartea poate la cruda mea durere,
Să plîngă pe pămînt !"

Așa cînta pe mare sub dalbele seraie,
În umbra nopții dese, un june trecător
Și luna varsă dulce lumina ei bălaie
Pe luciul Bosfor.
O voce din fereastră, suavă ca o miere,
Unindu-se ferice cu al tamburii sun,
Lasă să se auză ast cîntec de durere
Ce munții drag îl spun :
"Dar inima mea are atîta trebuință
D-amor, de fericire ! Ca tine sufăr eu !
Dă-mi sufletu-ți ce arde de foc și de credință,
Să arză cu al meu !"
Ea cîntă și natura păru că se îmbată.
A nopții stea de aur în sînul unui nor
Și marea azurie și noaptea parfumată
Tresar d-un sînt amor !"



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Legende istorice ***


* "Bârlad" *


"Turcii intră-n țară, trec, se grămădesc,
Alții totd-odată la hotar murgesc.
Dar Ștefan cel Mare cu oștile sale
Spre Bârlad se duce și-i așteaptă-n cale.
Un boier îi zice: — „Doamne! Mulți mai sânt,
Mulți se varsă turcii pe acest pământ!"
Ștefan îi răspunde: — „Și mai bine-mi pare.
Nu vom sta noi nimeni fără de lucrare."
Zice. Late valuri cetele-i pornesc.
Pulberea se-nalță, armele lucesc.
Domnul pune oastea sub trei capi de țară.
Avangarda pleacă... Lupta-ncepe-amară.
Numărul lor mare pe moldavi îi strânge.
Soarele s-ascunde sub un nor de sânge,
Noaptea împrumută zilei val de dor,
Negură și pâclă pe pământ cobor.
Cum din munți coboară două repezi unde,
Se-ntâlnesc pe cale, scot mugiri profunde,
Apoi preunate, pe un singur pat,
Spumegă și-aleargă, și-alergând se bat.
Astfel se-ntâlniră ambele armate
Și d-a lor lovire par împovărate.
Oameni puși să sune, prin adânci păduri,
Sună din cimpoaie, buciume, tamburi.
Turcii stau și-ascultă larma depărtată!
Cu trei alte armii cred că-au să combată.

Râul îi constrânge. Umbra ce s-a-ntins
Îndoiește spaima. Focul lor s-a stins.
Cei mai mari s-adună... Ce vor face oare?
Buciumele sună, răspândesc teroare.
Unul ia d-a fuga... Toți îl urmăresc,
Ca pulberea în vânturi toți se risipesc.
Ștefan îi preurmă, fuga lor nu-i scapă.
Mulți, cuprinși de spaimă, sar și pier în apă.
Alții, între dânșii singuri se ucig,
Alții-n spada noastră, năvălind, să-nfig.
Astfel multe paseri, prin furtuni turbate,
Zboară risipite, par înspăimântate!
Unele s-aruncă peste râpi și mor,
Altele pe sânul celor ce le-omor.
Râul spumă sânge. Turburile-i valuri,
Strânse de cadaveri, se revars pe maluri.
Ștefan pretutindeni îi doboară-amar,
Dându-le gonire până la hotar,
Cum pe calea coasei, pe întinse crânguri,
Maldărul cel verde zace rânduri, rânduri!
Astfel pretutindeni zac și morții lor.
Corbii, cete late, peste dânșii zbor.

Dar Ștefan cel Măre capii oștii-unește
La voioase mese și-astfel le vorbește
— „Raz-acestei lupte petrecută-n nori
Luce ca lumina soarelui la zori,
Dar a sa lumină foarte lucitoare,
Să nu ne răpească prin a sa vulvoare.
Fala e un soare mândru, strălucit,
Ce orbește ochiul care l-a privit."
Astfel zice domnul. Cupele-aurite

Cheamă, prin toaste, zile strălucite.
Tinere fecioare cununau cu flori,
Cu-a lor dulce mână, bravii vingători.
Altele, pe harpe, cântă dulce, lin,
Gloria română și-al Moldovei chin.
Iar Ștefan ascunde fața-i strălucită
În regala-i mantă cu aur mândrită."




* "Sora Ana" *



"De când a ucis prin știre
P-acel bun Cantacuzin,
Doamna Ghica-n monastire
Se ascunde cu-al ei chin.

— „Soră Ană, Anioară!
Să nu-ți vază fața ta!
Gelozia ei omoară
Tot ce-o poate supăra.

Chipul tău e rupt din soare;
Sânul tau din criniori,
Păru-ți din a serii boare;
Buzele-ți din foc de zori.

Ochii i-ai răpit din mare,
Sufletu-ți e smuls din vânt;
De la flori a ta suflare;
Gându-ți de la duhul sfânt!"

Sora nu dă ascultare
Vorbelor ce i s-a zis,
Înaintea doamnei pare
Ca un fraged, dulce vis.

— „Spuneți, maici fermecătoare,
Fără frică de păcat,
Pruncul meu cu cosicioare,
Cine mi l-a deocheat?

Sora Ana cea plăvie?
Sora Ana negreșit!...
S-o zidească în chilie!..."
Și chilia s-a zidit.

Sora Ana, Anioară,
Asfel roagă pe zidari
— „Să-mi lăsați o ferestioară,
În ferestrele mai mari,

Ca să nu se veștejească
Fața mea ca-ntr-un mormânt;
Până să se dovedească
Că nevinovată sânt!

Eu sunt tânără, le spune,
Traiul mi-e atât de drag!
Loc puțin eu țiu în lume,
Rău puțin eu pot să fac."

— „Nu se poate, copiliță!
Doamna astfel a voit.
Tacă-ți draga ta guriță!
N-ai nimic de dobândit!"

— „Spuneți, dară, maicei mele
Că în lume nu mai sânt,
Ca să verse lăcrimele
Să înece-acest pământ..."



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Legende istorice ***


* "Copilul din casă" *


"Trage cu săgeata scutierul mare;
Unde-atinge face poarta de intrare.
Un copil din casă apoi a venit,
Turla se clădește unde a lovit.
Domnul Ștefan trage: unde-atinge, face
Biserica Putnei ce-ntre dealuri zace.
Alt copil din casă a-ntrecut pe domn,
A atins în dealul ce-l chemau Sion.
Însă domnul Ștefan zice cu asprime
— „Un copil din casă m-a rămas pe mine!
Umilit de dânsul, domn nu mai pot fi;
Ori eu las domnia, sau el va muri!"

Un bătrân îi zice: — „Domnii din vechime
Ar fi dat lui cinste, căci a tras mai bine.
Doamne al Moldovei, tu l-ai pizmuit,
Domnul pân' la șerbu-i azi s-a coborât!
Dacă dai tu morții cei cu hărnicie,
Cu acei nemernici ce-ar putea să fie?
Vrei sa fii domn mare printre cei mai tari?
Pe supuși-înainte fă-i să fie mari!
Farul cât de luciu, focul lui dispare,
Dacă nu se pune p-o nălțime mare.
La o curte unde meritu-i gonit,
Moartea și căderea scara i-au suit.
Dacă prin războaie domnul este tare,
Numai prin dreptate va ajunge mare."

Ștefan se gândește, apoi a vorbit
— „O, bătrân cu minte, bine ai grăit!
Să se ierte dară cel copil din casă
Și de azi să șează la domnească masă.

Mulți vrăjmași au domnii, însă cel mai rău
Este chiar mânia sufletului său."




* "Doamna lui Neagu" *



"Neagoe cel Mare în al său palat
Ce domnește p-Argeș zice întristat
— „Monastirea noastră nu e săvârșită
Și a mea avere este isprăvită!
Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat
Ca să înceteze lucrul minunat?"
— „Biruri noi pe țară pot ca să se puie!"
Au răspuns ostașii ca să îl mângâie.
Zic și ei decide biruri pe români
De la cei mai tineri pân' la cei bătrâni.
Doamna intră-n sală. Grațiile sclave
Împletesc cu roze zilele-i suave.
Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;
Rumenind la față ea vorbește lin
— „Voi vreți biruri nouă! Neagoe, te teme!
Mâine toată țara o să te blesteme.
Astă monastire ce atât iubești,
Printre fum de lacrimi poate s-o privești!
Iată diamanturi! Vinde-le și-urmează
Nobila lucrare ce te inimează.
Căci aceste scule nu le pot purta
Când femei pe față lacrimi vor păstra."
Zice și arată un paner de aur
Unde închisese gingașul tezaur.
Ea îl dă. Și fața ca un frag cocând,
Rumenă surâde, drăgălaș și blând.
Un bătrân se scoală și-asfel le vorbește
— „Inima străbună încă viețuiește.
Țara care naște astfel de femei,
Merită și viața și mărirea ei.
Căci să știți cu toții că un neam se face
Mare sau se pierde cum femeii place.
Și acum voi zice: Doamne! pot să mor,
Căci văzură ochii-mi mântuirea lor!"



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Legende istorice ***


* "Țepeș și solii" *


"Temerea domnește peste București;
Popolul îneacă curțile domnești;
Căci doi soli veniră de la-mpărăție
Și aduc lui Țepes ștreang și mazilie.
Toți boierii țării veseli însoțesc
Și cu pompă mare spre palat pornesc.
Tepeș îi primește într-a sa mândrie.
Solii-naintează... — „Doamne, pace ție!
Însă încetează de a mai domni.

Sau te pregătește astăzi a muri!"
La aceste vorbe toți sunt în unire
Și toți trage pala spre a lui lovire.
— „Ce? Și voi, răspunde domnul turburat,
Cu dușmanii țării moarte mi-ați jurat?
Ascultați, voi, care mai aveți simțire
De români și lacrimi în nenorocire!
Viață și domnie le nesocotesc
Ale mele lupte vouă-o dovedesc;
Însă țiu la țară, țiu la neatârnare;
Țiu ca să-mi fac neamul lăudat și mare!
Am fost foarte aspru, și-ale mele mâini
Au vărsat atâta sânge de români!
Dar al vostru sânge ce mi se tânjește,
Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbește.

În mijlocul celor ce mă-nconjurau.
Și pe o coroană țara lor trădau,
Nu puteam într-altfel face eu unire,
Ca să scap românii de a lor robire.
Dară, brațu-acesta este sângerat,
Însă-al țării dușmani nu l-au cumpărat!"

La aceste vorbe, ceata ostășească
Strigă cu poporul: „Tepeș să trăiască!"
Speriați, boierii prin ferestre scap;
Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap."




* "Banchetul lui Țepeș" *



"Mohamet-sultanul, cu oștire mare,
Urmărind pe Țepeș, vede cu mirare
O pădure deasă pe un cîmp întins.
El grăbește mersul,d-arșiță coprins.
Oastea lui dorește umbre pădurateci
Aerul de arbori și de flori molateci.
Dar cînd este-aproape, el ce a zărit?
Căci de mare groază el a tresărit !
Arborii sunt țepe — douăzeci de mii,
Turcii tot atîția-n țepe, morți și vii;
Peste-aceste țepe este-o țeapă mare,
Unde-un mare pașă la vedere-apare;
Pe pădurea morții soarele lucea,
P-ale lor benișe vîntul adia.
Paseri prădătoare pe deasupra zboară
Cîrduri flămînzite așteptînd să moară.
— "Ah ! zicea tiranul, de fiori coprins,
Acest om nu poate a mai fi învins."
Zice, și se duce în pădurea morții.
Țepeș sta la masă, rîde-n fața sorții.
Gemetele celor ce în țeapă mor
Îl îmbată dulce și desfătător."



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Legende istorice ***


* "Cupa lui Ștefan" *


"Într-o monastire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ast banchet voios
Și în timpul mesei zice dureros:

– „Ștefan după moarte lăsă moștenire
Arcul său și cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireștii leșii au venit
Și prădând locașul, arcul au răpit;

Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăiește încă, de mirare!... Iată!"
El arată cupa... Toți s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.

Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa și-astfel a vorbit:

– „Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înțelepciune;
Dar ca să-și ascunză trista slăbiciune.
Dar înțelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.

Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morții tremură mai rău!

Ștefan nu mai este... Însă o să vie
Alți Ștefani cu viață și cu bărbăție:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!

Însă până să vie lanțul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna."

Zice,-aruncă cupa și o sparge-n trei...
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei."




* "Visul lui Ștefan cel Mare" *



"Seara răspândește umbrele-i ușoare.
Și melancolia trece gânditoare.

Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oștire;
Țara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colț de piatră șade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre și bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci și călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

– „Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuși el suspină și s-a îndoit?

Înțeleg fricosul ce ascuns lovește,
Robul ce sărută jugul ce-l strivește;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ți-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare țar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ștefan se deșteaptă, șterge fața sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deșteaptă,
Vede-a lui oștire care îl așteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopții le vorbește lor:

– „Fraților de arme, fala romănească!
Dacă o să piară țara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puțin atuncea piară vitejește
Remușcând toiagul care îl lovește,

Ca un ager șarpe ce lovit și-nvins,
Caută să muște cel ce l-a atins!

Astfel e românul, și-n a lui cădere
Cine îl rănește, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Și-n adâncul nopții văile mugesc:

– „Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "DIMITRIE BOLINTINEANU" *]

***
CÂNTECE ȘI PLÂNGERI
***

*** Legende istorice ***


* "Daniel Sihastru" *


"Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un străin sosi.
— „Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!"
— „Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,
Să aștepte-afară! Sunt în rugăciune."
— „Bunule părinte! Sunt rănit și-nvins;
Însăși a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu sa-ți cer povața dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?"
Daniel Sihastru domnului a zis
— „Ma înșeală-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!
Ce e oare traiul, dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viața și robia nu pot sta-mpreună,
Nu e totd-odată pace și furtună.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni și pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!
Poți ca să îi sfarâmi; dar nu să-i robești!
Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
Căci mai bine este supus lăudat,
Decât cu rușine domn și atârnat!"

După-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștire
Și-nvingând păgânii nalță-o monastire."




* "Muma lui Ștefan cel Mare" *


I.

"Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n vale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează."


II.

"Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?

- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta... Turcii mă-ncongior'
Vântul suflă rece....Rănele mă dor!
Tânăra domniță la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri fara a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țara mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!"
[...]


III.

"Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți."



[* "Dimitrie Bolintineanu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
POEZII
***

* "Te mai văzui o dată" *


"Te mai văzui o dată, ființă de iubire,
O înger ce slăvesc!
Și ceasurile repezi, și scumpa ta zâmbire,
Cu suflet, cu viața sunt gata să plătesc.

În valurile-acelea de lume încântată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur și mâhnit.

Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite,
Tot era în zadar;
Ele nu pot să-nvie simțirile-amorțite
De-al patimii amar.

Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Și mă gândeam la vremea care în veci n-apune
În pomenirea mea.

Atunci intrași! Deodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor:
Te presimții; îmi spuse a ta apropiere
Un aer de amor.

Zambila primăverii așa ea ne împarte
Desfătător miros,
Așa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.

Și inimile noastre, și ochii se-ntâlniră;
Simții ce pătimești;
Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră
Puterile cerești!

Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare,
Sub vălul ce sălta;
Te privii în tăcere; cunoscuși a mea stare,
Văzuși puterea ta.

Dar cum se strecurară delirul, fericirea!
Ce iute au trecut!
Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, și te-am pierdut!

Multe rele de-atuncea am suferit, iubită!
Multe am pătimit!
Poezii și proză
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită,
Din zboru-i s-a oprit.

Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea,
Toate mă obosesc;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea,
Tu făceai să trăiesc.

Roua buzelor tale sufletul răcorește,
Dă viață și plăceri:
Sub umedele-ți gene e un foc ce topește
Tot felul de dureri.

Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea?
Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?

Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte
Care sunt al tau dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
Pe-al inimii-ți altar?"




* "Nina" *


"După atâta cochetărie
Și necredință și viclenie,
În sfârșit, Nino, simt că trăiesc.
Inima-mi astăzi e izbăvită
D-acea robie nesuferită;
Mai mult asupră-mi nu m-amăgesc.

S-a stins în mine flacăra toată:
Sub o mânie neadevarată
Mai mult amorul nu e ascuns.
Dacă în lipsă-ți ești pomenită,
Sau înainte-mi de ești slăvită,
De tulburare nu sunt pătruns.

Eu dorm în pace fără de tine;
Când deschid ochii, când ziua vine,
Nu ești dorința-mi cea mai dintâi.
Nu-mi mai însufli nici o gândire;
Fară plăcere, fără mâhnire
Te las, te-ntâmpin, mă duc când vii.

Nici ale mele lacrimi trecute,
Nici suvenire dulci și plăcute
Nu pot a face să te doresc.
Cât mi-ești de scumpă poți vedea bine:
Fără de pizmă, acum de tine
Chiar cu rivalu-mi pot să vorbesc.
Fii cât de mândră, fii nempăcată,

A ta mândrie e nensemnată
Ca și blândețea ce ai avea.
Nu-mi zic nimica vorbele tale,
Și nici ochii-ți nu mai au cale
Ca să patrunză-n inima mea.
La al tău zâmbet, l-a ta mânie
A mea mâhnire sau bucurie
Nu pot nici crește, nici a slăbi.
Crânguri stufoase, peșteri tăcute,
Fără de tine îmi sunt plăcute
Și iar cu tine pot a nu-mi fi.
Tu-mi pari frumoasă ca ș-altădată,

Dar mai mult nu ești Nina ce-odată
Desăvârșită eu o vedeam.
Dreapta gândire, ce târziu vine,
Azi mă învață și văz în tine
Greșeli ce grații atunci numeam.
Când zdrobii lanțul robiei mele,

Doamne! ce luptă, ce chinuri grele!
În mâna morții credeam a fi.
Dar în nevoie, când omul are
Curaj statornic, pentru scăpare
Ce rău nu poate a suferi?
Așa din cursa primejdioasă

O păsărică simplă, fricoasă,
Prilej să scape când a găsit,
Pierzându-și pene, ia măsuri bune
Și-nvățătură de-nțelepciune
Să se ferească de ce-a pățit.
Tu crezi că poate tot te slăvește

Acela care încă vorbește
De niște chinuri ce a cercat;
Dar însă astfel scapând din mare
Corăbierul fară-ncetare
Spune-n ce valuri el s-a aflat.
Acel războinic ce biruiește

După izbândă ne povestește
Prin ce primejdii el a trecut;
Și robul slobod, după robie,
La toți arată cu bucurie
Lanțul în care ani a zăcut.
Îți arăt starea-mi fară sfială;

Vorbele mele n-au îndoială,
Că sunt zadarnici sa nu gândești;
Și orice-ai zice, fără-osebire,
Deloc nu-mi pasă, n-am mulțumire
Și știu de mine ce fel vorbești.
Nici frumusețea-ți prea lăudată,

Nici viclenia-ți n-or găsi-ndată
Amorez astfel cum mă fălesc.
Te pierd, dar soarta-mi rea nu îmi pare,
Căci eu o alta înșelătoare
Mai cu lesnire pot să găsesc."



[* "Grigore Alexandrescu" *]


Notă* Deocamdată, timpul nu îmi permite aprofundarea operei acestui mare poet al neamului românesc; însă, precum numele său, ca și al altora, în drept, îmi este întipărit în suflet, atunci când voi avea posibilitatea, voiu o altă adâncire ale acestor valori, fără de care Literatura Română nu s-ar putea nici lipsi, cum nici a se ridica pe cele mai înalte culmi, prin trăirile acestor iluștri Artiști, Titani spre care cu bucurie sufletu-mi privește...
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
POEZII
***

* "Frumoasă e natura" *


"Frumoasă e natura, frumoasă dimineața,
Plăcut este al undei murmur melodios:
Și roua și zefirul, și floarea și verdeața,
Dar lumea nimic n-are ca tine de frumos.
A mea inimă, suflet pe pasurile-ți zbor,
Și vântul îți șoptește misterul de amor.

Sunt dulci ale prunciei dorite suvenire
Și visuri fericite, iluzii îngerești,
Dar nu e nimic dulce ca dulcea ta zâmbire,
Dar nici un vis nu-mi place, de nu-l pricinuiești.

Când soarta nemblânzită m-adapă cu durere,
Când lumea ș-orice bunuri aș vrea a le uita.
Nimic nu cer vieții, mărire, nici putere,
Nimic nu mă mângâie decât iubirea ta.
A mea inimă, suflet pe pasurile-ți zbor,
Și vântul îți șoptește misteruri de amor."




* "Reveria" *


"De zgomot departe, în vesela vale,
A cărei verdeață ades am călcat,
În liniștea nopții, privirile tale
Se-nalț, se ațintă pe cer luminat.

De unde oar' vine a ta reverie?
Ce visuri plăcute în preajmă-ți se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citești viitorul în literi de foc?

Sau cauți departe o stea favorită,
Ce crezi că asupră-ți privește zâmbind?
Dar nu, e instinctul de-o viață dorită,
Ce n-o află omul aicea trăind.
Căci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-și are-nceputul mai sus de pământ,
Deși luminează a sa închisoare,
Își află în ceruri izvorul cel sfânt.

De-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,
De-acolo deșertul, dorinți, întristare
Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara se-aude la turme,
Ce stă, reîncepe, abia răsunând,
Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,
Când viața-ncetează treptat înghețând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsură,
Stufoasa pădure, pierdute cărări,
Adânca murmură ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse prin flori;

Tot mișcă, încântă a noastră gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nădejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinți fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt și ador;
Ființi grațioase ce blând se înclină,
Cătându-și în lume tovarășii lor.

Și când, stăpânită de-a vieții mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,
De simți o suflare, de-auzi o șoptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.

[...]

De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-ați depărtat,
Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,
Când ștergeți plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,
N-o mișcă nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteți voi acel sunet, a stâncilor viață,
Eco, care trăiește în loc nelocuit?
S-au sunteți aurora care știa să scoață
Din statuia lui Memnon suspin nemărginit?"



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
POEZII
***

* "Mângâierea" *


"De ce urăști viața, tu, fiica Armoniei?
De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit?
Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei,
A vârstei nălucire și visuri ți-au răpit?

Tu n-ai deșertat cupa ce încă este plină;
Tu nu știi de-ți păstrează otravă sau nectar;
Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină;
Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar.

Eu nu voi să adaug a ta melancolie,
Să-ți zugrăvesc icoana durerii omenești,
Să desfășor în ochii-ți a mea copilărie,
Ca osândă de moarte în care să citești;

Să-ți arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte
În care dorm frați, rude, părinți ce m-au iubit;
Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte,
Când chiar de provedință nevrând m-am îndoit.

Să vezi apoi în lume cumplita răutate
Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;
Să vezi... Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate
Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri!

Lumea mă crede vesel, dar astă veselie
Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sânt!
E haină de podoabă, mască de bucurie,
Și mâhnirea mi-e numai al inimii veșmânt.

Dacă nu după zile, ci după suferințe
Ni s-ar socoti vârsta, știi, mare Dumnezeu,
Pentru care ani, veacuri, și lume, și ființe
Nu sunt nimic ­ știi singur câți ani aș avea eu!

A mea credință însă nu este încă moartă;
Mângâietor tovarăș ea nu m-a părăsit:
În umbră îmi deschide a veșniciei poartă,
Și negura mâhnirii ades mi-a risipit.

Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită,
Tu, cărei viitorul păstrează năluciri,
Când nu ai nici o coardă a inimii izbită
De viscolele lumii și de nenorociri,

Mângâie-te, copilă, și simte mulțumirea
Care o-nsuflă daruri ce firea ți le-a dat.
Eu când te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,
Mă aflu-n altă lume uimit și încântat.

Sub degetele tale, în sunete-argintose
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimilor stinse cenușă înviezi.

Talentul, frumusețea adesea pătimește;
De soarta cea obștească și tu poate să ții;
Dar vezi dreapta natură cum te despăgubește:
Glasu-ți este esența cereștii melodii.

Desăvârșitul bine nu-l poate-avea pământul:
Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin?
Omul este o taină care-o știe mormântul,
Femeia e un înger, viața-i un suspin."




* "Eliza" *


"Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce țărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobește firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munți și pe câmpii;
Am cătat-o-n deșertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogății.

Zadarnică silință! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, și-n ochii-ți o găsesc!

Vedeți aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeți pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viața ce toate-nsuflețește;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămește,
Și grațiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
Și nobila-i icoană în unde și-a privit:

Negreșit că Eliza de sine încântată,
Văzându-și în fântână atâtea frumuseți,
Tovarășelor sale: „Veniți, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeți.

Voi sunteți prea plăcute, și dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, și-mi place și mai mult!"

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaște,
Eram de nopți, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaște,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică și rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, și tot același soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deșteaptă și-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o ființă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omenești;
Eho, o zeitate la chinuri simțitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăvești.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea și nu mai am simțire,
Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: „Viața este scurtă și fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârșit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?"



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
POEZII
***

* "Candela" *


"Tăcerea e adâncă și noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării,
Ș-a stelelor de aur mulțime luminoasă
Ce smălțuiau seninul cereștilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credință, și limpede și lină,
Lua citit într-o singură silabă.
Lucește înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătații, mângâitoare rază,
Ea parcă priimește și parcă-nfățișează,
Rugăciunile noastre stăpânului obștesc!

În minutele-acelea când sufletul gândește,
Când omul se coboară în conștiința lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimește
Frățeștei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martor, și i-am încredințat!
Câte dorinți smerite și neînființate
Am tăinuit de lume și ei am arătat!

Dumnezeu ce de față pe cruce se arată,
El care-a nedreptății e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptățește cu cel nedreptățit.

Atunci creștinu-acela, cu fruntea în țărână,
Dar cu otrava-n buze, și cu fierul în mână,
Umilit ca să-nșale și blând ucigător,
Tronul dumnezeirii cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-așezate pe polurile lor?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar adâncă odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt
Chemând pe credincioșii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locașuri în locașul cel sfânt.

Întunecimea nopții care încă domnește,
Ca un om ce cu viața se mai luptă murind,
Se-mprăștie cu-ncetul, treptat se risipește
Și-n umbra dimineții se pierde-ngălbenind.

Se desfășor în ochi-mi minunile zidirii;
Credința se deșteaptă în omul rătăcit;
Și-nalță a ei rugă cu imnul mulțumirii,
La cel ce după noapte și zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căreia vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei ști deopotrivă și fapte și gândiri.

Voi alerga la tine în dureri și necazuri,
De oameni și de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat."




* "Rugăciunea" *


"Al totului părinte, tu, a cărui voință
La lumi nenființate ai dăruit ființă,
Stăpâne creator!
Putere fără margini, izvor de veșnicie,
Al căruia sfânt nume pământul nu îl știe,
Nici omul muritor!

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
Fă ca întotdeauna pe a virtuții cale
Să merg nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum și când îmi zâmbește,
Când veselă m-ajută, când aspră mă gonește,
Sa pot fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restriște să nu mă umilească,
Dreptatea să o știu.
Conștiința să-mi fie cereasca ta povață,
Prin ea tu mă-ndreptează, și când greșesc mă-nvață
Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obște al omenirii bine,
Să mă cunosc pe însumi, și altul decât tine
Sa nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșeală
Să nu îmi răzbun eu.

Și fă ca totdeauna al meu suflet să vază
Lumina așteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viața cea veșnică zâmbește
Sărmanului acela ce-n viață pătimește,
Gonit pe-acest pământ.

Știu cum că lumea noastră între globurile multe,
Ce sunt pentru mărirea-ți cu un cuvânt făcute
După un veșnic plan,
Nimica înainte-ți nu poate să se crează,
C-așa de puțin este ș-atâta însemnează
Un val în ocean.

Cunosc cu toate-acestea și văz cu-ncredințare
Că-n fapta cea mai mică și-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă ești,
Că la a ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijești de toate, că fără osebire
Și-asupra mea privești.

Cu tunetul din ceruri tu ocolești pământul,
Înflorești cu natura și răcorești cu vântul,
Ești viața ce ne-ai dat.
Ascultă dar, Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalță, ce inima depune
La tronu-ți ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea față în acele minute,
Când planuri viitoare și amăgiri trecute
Se șterg ca năluciri."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
POEZII
***

* "Cimitirul" *


"Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței,
Unde omenești fumuri ca fumurile pier,
Unde eroii credinței
Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!

Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte
Ce se șopteau în umbra și în răcoarea ta,
Când inima fierbinte
Viața de vecie în lacrimi o căta,

Dacă bolțile tale, ce nu pot fi pătrunse
De omenești suspinuri, de-al patimilor vânt,
Duc sufletul prin locuri și prin cărări ascunse,
Departe de pământ,

Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse
Urâcioasa privire a foștilor părinți
Și altarul de piatră, pe care stau întinse
Mădulare de sfinți.

Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere,
Veșnicului întuneric aicea domnitor,
Și grozava tăcere
Arăt umbrele morții ce printre oase zbor!

Îmi pare că mă aflu în locuinț-adâncă
A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc;
Și care de o stâncă,
Pe călător sfărâmă c-un zâmbet sătănesc,
Călugărilor morți.

Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte,
Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiți,
Când, setoși de omoruri, treceau de puteri sfinte
Stejarii-mbătrâniți!

Aici cu toate-acestea religia vorbește
Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos
Groaza cu-ncetul piere, și omul întâlnește
Povețe de folos.

Vicleanul își dezbracă aici ipocrisia;
Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat;
Aici fapta cea bună visează veșnicia
Ș-așteaptă nencetat.

Și omul care crede, și omul ce așteaptă
De-o sfântă mângâiere în veci e însoțit;
Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată,
Căci a nădăjduit."




* "Nu, a ta moarte" *


"Nu, a ta moarte nu-mi folosește;
Nu astă jertfă eu n-am dorit;
Dă-mi numai pacea care-mi lipsește,
Pacea adâncă ce mi-ai răpit.

Ia-mi suferințe aspre, turbate,
De adânci chinuri veșnic izvor,
Zile amare, nopți tulburate,
Pline de tine, de-al meu amor.

În zadar ochii-ți arăt iubirea
Ce ești departe de-a o simți;
În zadar chipu-ți poartă mâhnirea,
Umbra durerii, ce m-amăgi.

Sub astă mască văz bucurie,
Văz mulțumirea-ți să pătimesc,
Și orice-ai zice, vei ca-n vecie
Ceas de odihnă să nu găsesc.

Cunosc prea bine a mea greșeală,
Dar cunoștința nu m-a-ndreptat,
Căci a mea soartă, tristă, fatală,
Zâmbirii tale pradă m-a dat.

Astfel în crânguri o păsărică
Aude-aproape un ciripit,
Zboară îndată, și fără frică
Lângă colibă ea s-a oprit.

Privește,-ascultă, dar fără veste
Tainica cursă ce i s-a-ntins
Se-nchide... roabă ea se găsește;
Un glas s-aude zicând "team prins".

Și vânătorul ce imitează
Pe frunzuliță un glas străin,
De vicleșugu-i se îngâmfează,
De bucurie el este plin.

O! câte lupte, câte suspine,
Tăcuta noapte n-a ascultat;
Câte pustiuri de groază pline
A mea durere n-a vizitat!

M-a văzut șoimul pe-nalta stâncă,
A cărei vârfuri s-ascund în nori,
Și al lui țipăt în valea-adâncă
S-a-ntins departe plin de fiori.

Dar nici pustiul, nici depărtarea,
Gândiri cumplite n-au biruit:
Molizii, brazii, ce port răcoarea,
Ei suferința-mi n-au răcorit.

Te iubesc astăzi ca mai-nainte,
Ca în minutul cel încântat,
Când eu de pieptu-ți tânăr, fierbinte,
Tremurând, fruntea-mi am rezemat.

Minutu-acela-n veci mă muncește,
Ca o sentință e-n mintea mea;
De ating fruntea-mi, simt că zvâcnește,
Focul din sânu-ți arde în ea.

Fierul cel roșu, care-l apasă
Mâna cruzimii pe-un osândit,
Mai adânci urme nici el nu lasă,
Decât minutul acel dorit.

A mea durere trecut nu are;
Ea nici va crește, nici va scădea;
Și fericita, dulce uitare
Ce crezi că cearcă inima mea

E c-acea tristă, vie tăcere,
Care domnește după război
Pe-un câmp de groază și de durere,
De morți, de chinuri și de nevoi:

Unde un tată pe un fiu plânge,
Unde nădejdea toată-a-ncetat,
Unde se-nalță un fum de sânge,
Ca blestem jalnic și necurmat.

Mai mult d-atâta nu poți a face:
Asta e soarta ce mi-ai gătit,
Singurul bine, singura-mi pace,
După amorul ce-am suferit."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
POEZII
***

* "Suferința" *


"Îmi place a naturii sălbatică mânie,
Și negură, și viscol, și cer întărâtat,
Și tot ce e de groază, ce e în armonie
Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat.

La umbră,-n întuneric, gândirea-mi se arată,
Ca tigrul în pustiuri, o jertfă așteptând,
Și prada îi e gata... De fulger luminată,
Ca valea chinuirii se vede sângerând.

Încerce acum soarta să-mi crească suferirea;
Adaoge chiar iadul șerpi, furii ce muncesc;
Durerea mea e mută ca deznădăjduirea,
E neagră ca și ziua când nu te întâlnesc.

Căci astfel e acuma viața-mi osândită,
O lungă agonie în care tu domnești;
La glasu-ți, la privirea-ți simt inima-mi izbită,
Luptându-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești.

Și ochii mei în lacrimi înoată în tăcere,
Și prizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sânt;
Zadarnică dorință când sufletul nu piere!
Nu o să-mi tulburi oare și pacea din mormânt?

N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă,
Pe pasurile tale oriunde locuiești?
E lume, e vecie atâta de frumoasă,
Încât să uit pământul ce tu împodobești?

Să mor dar la picioare-ți; să mor dar de plăcere
În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit,
Să strâng draga ta mână, să simt a ta durere
Vărsându-se asupra-mi ca balsam fericit.

Și sufletu-mi atuncea pe buzele-ți să zboare,
Să ia un lung, un dulce, un veșnic sărutat;
Din brațele-ți, din sânu-ți să treacă el în soare
Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat."




* "Inima mea e tristă" *


"Inima-mi e-ntristată,
Și-n lacrimi înecată,
La fericiri trecute gîndește în zadar!
Plăcere, mulțumire,
Viață, fericire,
Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.

Acele dulci suspinuri
Cum se schimbară-n chinuri,
Și bucuria noastră în otrăvit venin!
Cât rău după-atât bine!
Așa furtuna vine,
Când soarele zâmbește, când cerul e senin.

Adio! N-am cuvinte
Să-ți arăt tot ce simte,
În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,
E o durere mare,
Și suferinți, pe care
A le simți pot numai; a le descri mi-e greu.

A! cât de mult amară
Viața o să-mi pară!
Minuturile veacuri o să le socotesc.
A oricărei zi rază,
Noi lacrimi o să vază,
Când pe străine țărmuri străin o sa trăiesc!

Spune-mi însă, iubită,
Când inima-ți lipsită
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Plăcerile gustate?
Simțirea se va stinge, și nu-l vei mai dori?

Astă lege obștească
Se cade să-ngrozească
Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?
În ce loc, pe ce cale,
Călcând pasur'le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?

[...]

Durerea cea mai mare
Nu poate să omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!
A! de-i mai ținea minte
Atâtea jurăminte,
Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!

[...]

Când seara tu vei merge
Pe câmpuri, a culege
Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
Dacă din întîmplare
Vei nimeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,

Atunci, atunci gândește
De mine că-ți vorbește:
Asta-mi este nădejdea și de-asta mai trăiesc:
Eu tot cred că e-n fire
Acea compătimire,
Ce inimile leagă cu lanțul sufletesc."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
POEZII
***

* "Umbra lui Mircea - La Cozia" *


"Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui și armura,
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează,
Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.

Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.

În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește,
Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește,
La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt;
Peste unde și-n tărie întunerecul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt.

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Și-ale valurilor mîndre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
EPISTOLE
***

* "Epistolă Dlui V. II" *


"Ziceai că în viață cea mai plăcută stare
E a omului slobod de orice-nsărcinare,
Care grijile lumii departe le aruncă,
Și-n pace, în tăcere, în liniște adâncă,
Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gură,
Avându-și întru toate plăcerea de măsură,
La fumul ce se-nalță se uită, se gândește,
Și slava drept nimica, drept fum o socotește.

Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
Care ne izbăvește de grijile străine,
Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface
Și zilele ca alții să le petrec în pace.
Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie,
De-ale lor capricii, de-a lor cochetărie,
Care întotdeauna mi-au fost supărătoare,
Și pricini felurite de lungă întristare?
În ce muzele noastre pot să ne folosească?
Nici chiar de un datornic nu știu să ne plătească!
În zadar mai deunăzi, am vrut, prin poezie,
Să scap de-o bagatelă, de-o mică datorie;
Ș-am arătat acelui care cerea parale
Că viața e scurtă și vrednică de jale;
Că aurul, argintul, metale păcătoase,
La omul ce-o să moară nu sunt trebuincioase,
Că averea n-o ducem în lumea viitoare;
I-am făgăduit încă o elegie mare,
Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească
Cum trebuie averea să o disprețuiască,
Și versuri prin grămadă i-am dat ca să-și aleagă.
Dar toat-a mea silință
A fost peste putință
Puterea armoniei să-l fac s-o înțeleagă.

M-aș mângâia d-aceasta, când aș vedea că, poate,
Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;
Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,
Aș zice și aș face cât spânzură de mine.
Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,
De m-oi lovi de-un scaun, de sobă și de masă,
Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,
Că cinstea și virtutea sunt lucruri lăudate,
Că numai fapta bună este izvor de bine,
Iar cea rea își aduce pedeapsa ei cu sine?
Astea sunt prea frumoase și bune pe hârtie,
Cine însă le-ascultă sau va ca să le știe?
De când lumea e lume, ce carte omenească
Putu de fapte rele pe oameni să oprească,
Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,
Pe cei fără de suflet să-i facă cu simțire,
Pe hoți să-i îndemneze cu cinste să trăiască,
Și câți judec norocul să nu-l năpăstuiască?
Cânte lupii și urșii în pilde cât le place
Omu-și caută treaba și tot ce-a-nvățat face.
Povețele sunt vorbe, dar fapta e departe;
Și prea puțini urmează moralul dintr-o carte.

De aș avea-ncai darul să scriu de porunceală,
Și când cearcă pământul vreo mică zguduială,
Să fac câte-o duzină de ode sugrumate,
Să laud rău sau bine, aș fi mulțumit, poate,
În vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare,
Îmi fac vrăjmași. Sunt oameni ce nu iau îndreptare,
Iar mai vârtos aceia ce vor să ne muncească,
Cântându-ne cu iadul cântarea cea drăcească

Tu știi că am pățit-o, când am cercat a spune
Că versuri schilogite nu cred să fie bune,
Și că deocamdată noi nu știm latinește.
Ura neîmpăcată, ce-n furia-i scrâșnește,
A zis (ce urât vede a omului orbire!):
Că lupii, urșii, leii vorbesc de stăpânire,
Că lupul e cutare, ce judecă, despoaie,
Și ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie,
Că lebăda e omul ce dă povățuire
Acelor care umblă pe calea de pieire,
Că boul e cutare ajuns în treaptă mare,
Dator de orice bine la oarba întâmplare,
Și-n sfârșit că măgarul ce zbiară și răcnește
E un autor jalnic ce prost ne sfătuiește.
Iată ce înțelesuri și ce cugete rele
Vrăjmașii fără lege dau scrierilor mele.
Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale,
Când vor să-ncurce statul în pricini literare.
În zadar și cenzura de mine-ncredințată
Și alți câțiva prieteni cu bună judecată
Mă apără în lume, le spun că au greșeală,
Căci ei o țin tot una și zic că nu se-nșeală.
Mulțumesc astă dată și stăpânirii noastre,
Care nici vru s-asculte la vorbe așa proaste.
Altfel, zău, îmi e teamă că-n loc de mulțumire
M-ar fi făcut prieten cu vreo mănăstire,
Unde spălându-mi vina, prin post și nemâncare,
Mergeam în rai de-a dreptul și fără cercetare.
De ce, domnilor critici, atâta urâciune?
Dobitoacele mele au cugete prea bune;
Și numai ton de cârciumi, poezii monstruoase,
Cenzura cea deșteaptă e drept să nu le lase;
Ele ne strică gustul, și trista lor mânie
Parnasul îl preface în proastă băcănie.
Dar fabulele mele detot nevinovate
Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
De vă găsiți în ele, îmi pare foarte bine;
Însă de vă e teamă, ca nu cumva prin mine
Să se-ndrepteze lumea, greșeala vă e proastă;
Puteți să luați pildă chiar de la dumneavoastră,
Care nu vă prefaceți, și fără încetare
Acelor ce v-ascultă aduceți supărare.

Oricum, îmi e cam frică; de astăzi înainte
La păsări, lighioane, voi da alte cuvinte.
Deși mai aveam încă, mărturisesc păcatul,
Să zic câteva vorbe de Paris răposatul,
Care, bărbat de cinste, om plin de bunătate,
Făcea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
Cum faceți dumneavoastră. Dar iar v-auzeam gura,
Și iar mânjeați hârtie, iar v-arătați căldura;
Furioși de mânie, iar strigați după mine:
"Auzi, nelegiuitul, că morții nu scriu bine!
Auzi ale cui versuri le socotește glume,
Și cu ce chip vorbește de dușii de pe lume!
Aceasta este vină grozavă, criminală,
Și merită osândă, pedeapsă capitală."

Așa ca să nu sufăr strigări, nemulțumire,
Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire,
Gândește-te și-mi spune un mijloc de-ndreptare,
Tu, care petreci vremea în sfântă nelucrare,
Care ai scri prea bine, de ai avea dorința,
Dar care în odihnă îți mărginești silința,
Spune-mi cum poți de rimă, de muză-a mă desface,
Și eu, drept răsplătire, o satiră ți-oi face."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
EPISTOLE
***

* "Epistolă Dlui I. V., autorul "Primăverii amorului" *


"Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit,
Și ca strămoșască-avere geniul l-ai moștenit,
Cântător al primăverii, ce ai darul a plăcea,
A fi-nalt cu deslușire, simplu fără a cădea,
Care lucruri mici de sine știi să le mărești frumos,
Și să nu zici niciodată cuvânt ce-ar fi de prisos,
Dacă mai gândești și astăzi cum atuncea socoteai,
Când hotărât de natură să fiu poet mă credeai,
Făr-a-ți vorbi de folosul bunelor tale poveți,
La a mea nedeslușire, alerg încă să mă-nveți.

Când nențeleasa natură, din sânu-i cel roditor,
Cu talentul poeziei naște pe un muritor,
(Fără să mergem departe, atât aș dori să-mi spui),
Hotărăște deodată și felul scrierii lui?
Mulți îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit
Și că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit;
Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi
Nu poate și-n elegie chinurile a descri.
Dacă iar în cea din urmă știi frumos să zugrăvești
Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufletești,
Al odei cei înfocate ton înalt nu poți să-l ții,
Nici să alergi pe-ale slavei pline de sânge câmpii.
Felurile-s osebite, și voiesc osebit dar:
Cine-n mai multe se cearcă, osteneala-i e-n zadar.

Eu dar, ce din cruda-mi vârstă, de când ochii am deschis,
Când a-nceput pentru mine al vieții amar vis,
Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos,
Tot ce sufletul înalță și e minții de folos;
Poet cum pot a mă crede, când al lirei Dumnezeu
Încă nu vrea să-mi arate care este felul meu?
Tot ce-mi place mă aprinde, și-n minutul ce citesc
A putea lucra întocmai deocamdată socotesc.
Apoi vine cugetarea. Pe-al meu duh îl întreb: Știi
Dacă tu în felu-acesta ești născut sau nu să scrii?
Câte planuri astă aspră idee mi-a stânjenit!
Și din ce cărări plăcute cu putere m-a oprit!
Eu aseamăn a mea stare cu a unui călător
Care neștiindu-și calea, fără povățuitor,
Se oprește pe-o câmpie și, cu totul întristat,
Drumul vede, dar nu știe care e adevărat.
Pleacă, se întoarce-ndată, se pornește iar pe loc,

Pierde vremea prețioasă și aleargă-ntr-un noroc.
Astfel sunt și eu; ca dânsul totdeauna rătăcit.
Ca să nu-l pierd, lăsând drumul, poate când l-am nimerit.
Apoi nu ajunge-atâta, ci și chiar când mă pornesc
A lucra cu hotărâre, pe un plan ce îmi croiesc,
Nu pot păzi cuviința, nici c-un umblet măsurat
La sfârșit s-ajung de-a dreptul, fără să mă mai abat.
Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las
Și la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
Dacă sunt într-o grădină, pe la flori de rând nu merg,
Ci la trandafir îndată și apoi la crin alerg.
Depărtarea cea mai mare, și ocolul cel mai lung
Un ceas nu mă zăbovește, fac trei pasuri și ajung.
Mărunțișurile-mi scapă, și ideile ce-mi vin,
Dacă-ncep cu o zâmbire, se sfârșesc cu un suspin.
Aplicarea îmi lipsește, și n-am darul însemnat
A strica și a preface câte sunt de îndreptat.
Fără astă slăbiciune ceva tot aș izbuti;
Osteneala și răbdarea pot orice a dobândi.
Însă eu, ca să mă apăr, las un lucru început
Și-ntr-un sfert stric câteodată ce-ntr-o lună am făcut.
De pământ trântesc condeiul, meseria o urăsc,
Și să nu-l mai iau în viață, eu mă jur și hotărăsc.
Dar precum Boileau zise: un astâmpăr nențeles
Nencetat se-mpotrivește hotărârii ce-am ales;
De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deștept,
Și cu multă plecăciune rima mândră o aștept.
Patima inimii mele, chiar și străine nevoi,
A le pune pe hârtie sunt silit fără să voi.
Apoi când în elegie destul nu pot să vorbesc,
Și s-arăt fără sfială toate câte socotesc,
Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea
Și-mi ridică cu lesnire sarcină oricât de grea.
Lupii, urșii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri de-un preț mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,
Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim;
Măcar că se află oameni care nu pricep deloc
Cum a putut să vorbească un sălbatic dobitoc,
Și care vin să te-ntrebe dacă e adevărat
Că în vremea veche câinii au vorbit așa curat.
Însă, cum știi foarte bine, adevărul deslușit,
Fără mască, între oameni lesne nu e priimit:
Și sub feluri de podoabe dacă nu îl tăinuiești,
Nențeleapta lui ivire poate scump să o plătești.

Tu dar, care-ai zis odată cum că neamurile-ncep
Prin poezie ființa și-a lor stare de-și pricep,
Slăbiciunea muzei mele vino a o îndrepta;
Căci de scriu astăzi în versuri, asta este vina ta.
Tu amorul poeziei mie mi l-ai însuflat,
Și exemple îndestule de ce e frumos ai dat.

Așa, când viitorimea, al nostru judecător,
Care fără de sfială, aspru, nepărtinitor,
L-al său tribunal supune pe războinicii vestiți,
Pe despoți și pe miniștri, scriitorii străluciți,
Va voi să cerceteze pe acei care întâi
Stătură începătorii româneștii poezii,
În rândul celor de frunte numele tău vom găsi,
Și a-ntemeierii cinste de la ea vei dobândi.
Sunt mult mai vrednici de slavă acei care au făcut,
În științi sau meșteșuguri, fericitul început,
Decât cei ce după dânșii, și de dânșii îndreptați,
Au ajuns desăvârșirea de exemple ajutați."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
EPISTOLE
***

* "Domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean" *


""Cum măsori ți se măsoară" este un proverb știut:
Aste versuri, de lungimea celor ce tu mi-ai făcut,
Sunt pornite să-ți aducă ale mele mulțumiri,
Sunt răspuns la ale tale vrednici de cinste gândiri.
Nu știu bine dacă cerul, precum zici, m-a înzestrat
C-un talent ce mi se pare puțin, slab, neînsemnat.
Dar iubesc talentu-acesta care tu îl prețuiești;
Tot ce e mai sfânt, mai nobil, în duh, inimi oamenești
Prin el ni se-nfățișează, și al binelui amor
Se aprinde la făclia unui geniu creator.
Pe acei ce mi-i dai pildă eu adesea i-am citit;
La o slavă meritată cu mândrie m-am smerit;
Șă-i urmez este alt lucru; cinstea poate o doresc,
Dar a lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc,
Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simt prea mic
Și nevrednic să iau urma unui mare mucenic.

Cred cu tine că talentul ne e din cer dăruit,
Că e foc care se stinge dacă nu va fi hrănit.
Și de am o zi mai lină, un ceas bun de întâlnesc,
Cu plăcere a-l aprinde, a-i da hrană mă silesc.
Dar pe om și-a lui natură destul nu ai cercetat
De voiești să fiu ca râul care curge ne-ncetat.
Acel râu trece pe-o vale, pe câmpie, pintre flori,
Iar prin relele vieții e mai greu să te strecori:
Prozaice umilințe nu pot a le înfrunta.

Tu vezi vremile de astăzi. Te-ntreb dacă muza ta,
Poftită la tribunale, ar merge să dea cuvânt,
Să spuie în bună proză de ce umblă după vânt:
De ți-ar zice judecata: "Fiindcă-am aflat că scrii,
Fiindcă vorbești cu norii și pui slove pe hârtii,
Adu versurile tale, avem poftă să citim,
Și de n-ai atins pe nimeni noi osânda-ți mărginim".
Dacă, zic, plăceri de-acestea de l-ai tăi ai fi cercat,
La atâtea dobitoace suflet oare ai fi dat?
Ai fi zis cu îndrăzneală de-un vulpoi judecător
Că îl vezi câteodată cu puf alb pe botișor,
Că în cumpăna dreptății cașul el l-a cumpănit,
Până ce prigonitorii cu nimic s-au pomenit?

La voi sunt mai domoli oameni, ei nu s-ating de nimic:
Aicea dau de nevoie, orice mă încerc să zic.
De voi să cânt eroismul bunilor noștri strămoși,
Aud o sută de glasuri: "Ce? noi suntem ticăloși?
Numai cei vechi îți plac ție? Prilejul s-a-nfățișat
Și noi dovezi de virtute, curaj nu am arătat?"
De laud vreun om de merit, vreun amploaiat cinstit,
"A! îmi zic de pe de lături, pe noi acum te-ai pornit?
Lăudând faptele bune, arăți, și învederat,
Că nu suntem de aceia! Pe noi tu ne-ai satirat!"
Căci dumnealor știu prea bine, ca oameni care citesc,
Că în lauda virtuții acei răi se osândesc.

De ar fi o mulțumire să te vezi în tipar dat,
Și pe uliți câteodată cu degetul arătat,
S-auzi: ăsta e cutare! apoi eu te-aș ferici
Pentru scrierile tale, ce iubesc a le citi,
Ale cărora sujeturi, stil ușor și lămurit
Au a fabulei plăcute merit netăgăduit.
Suțu zice într-o carte că în Grecia, de vrei,
Poți să scrii orice îți place, fără vorbe și idei;
Mulți din autorii noștri au acest talent dorit,
Cu locul, cu-mprejurarea, cu vremile potrivit.
Văd că o duc foarte bine, și eu o să-i imitez;
O să-i întrec de se poate, nimic n-o să mai lucrez;
Numai din vreme în vreme, ai să afli că trăiesc
Și muzele din Moldova că știu să le prețuiesc."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
SATIRE
***

* "Satiră Duhului meu" *


"Trageți toți câte o carte: domnule, ești cu mine.
Șezi, mă rog, împotrivă, și vezi de joacă bine!
Dar ți-am spus, coconiță, că eu, din întâmplare
Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare;
Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute,
Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.
Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate
Astăzi chiar și copii știu jocurile toate,
Veacul înaintează: Caro; vezi că ți-e rândul;
Dar ce făcuși acolo, unde îți este gândul?
Când eu am dat pe rigă, bați cu alta mai mare?
Astfel de neștiință e lucru de mirare!

Așa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată,
O damă ce la jocuri e foarte învățată,
Apoi șoptind pe taină cu câteva vecine:
Vedeți, zise, ce soartă, și ce păcat pe mine?
Două greșeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot,
A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot!

Vino acum de față și stai la judecată,
Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată,
Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:
De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare,
Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine,
Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine?

Nu mai ești tu acela care-n copilărie
Știai pe dinafară vestit- Alexăndrie,
Și viața ciudată a unui crai cuminte,
Care lăsa pe dracu fără încălțăminte?[1]
Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate,
De rost puteai a spune tragedii însemnate,
Meropa, Atalia și altele mai multe,
Declamându-le toate cui vrea să te asculte?

Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place,
Dar cărțile cu mine e greu să se împace.
Mai lesne pot a spune hoțiile urmate
La zece tribunaluri sub nume de dreptate,
Mai lesne pot să număr pe degetele mele
Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele,
Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,
A cui este mai mică și cine o să bată.
Când sunt în adunare, n-am altă mulțumire
Decât să se deschidă sujeturi de vorbire:
Atunci sunt gata, slobod, ascult, și cu plăcere
Tușesc, zâmbesc, mă leagăn și-mi dau a mea părere.
Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare,
De lume, de năravuri ai slabă încercare.
Trebuie să știi jocul și dansul ce-ți lipsește,
Și niște mici petreceri, ce se zic românește
Jocuri nevinovate. Nevinovate fie,
Măcar că vini destule din ele pot să fie;
Trebuie să faci pasuri și complimente bune,
La vorbe serioase când alții se vor pune,
Să n-asculți, să spui glume, să scoți la jucării,
Și pân-a râde alții, să râzi tu mai întâi.

Vezi domnișoru-acela care toate le știe,
Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,
În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?
Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:
Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnată
Este și mai străină, de-o formă minunată;
Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminte
Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește
Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește;
I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă,
Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!

Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are;
Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,
Și trântește la vorbe fără să se gândească,
Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;
Iată de ce talente avem noi trebuință.

Dar tu care uiți lesne, duh fără de știință,
Socotești că poți oare, prin altfel de mijloace,
Arătându-te-n lume vreo figură-a face?
Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată.

Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată
(Căci din nenorocire puternica natură
Ne-a unit împreună c-o strânsă legătură),
Râd văzându-te singur, și într-un colț deoparte,
Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte,
Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.
Dacă vreo coconiță, frumoasă, dulce, bună,
Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne poftește,
Ne ia la joc, greșeala-i îndată și-o plătește;
Rar să se afle damă de mijloc așa tare,
Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mișcare.
Ăsta îți e talentul și darurile toate.

Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate,
E numai o părere: îți cer și iertăciune,
Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune.
Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace
Câte o vorbă-două, care la unii place;
În câte rânduri însă distracțiile tale
Te fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale,
Să superi din greșeală persoane însemnate,
Ba încă câteodată și dame delicate,
Râzând de-acele două, statornică pereche
Care își petrece seara șoptindu-și la ureche,
De celelalte patru contese ideale,
Umflate de pretenții și vrednice de jale,
Pe care dacă prințul le ia la bal de mână,
Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână.
Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o prețioasă;
Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasă
Că atestatul vremii nu va să-l priimească;
Și de-alta ce iubește de cinste să vorbească,
Ce laudă virtutea și-n veci ți-o pomenește,
Zici că e virtuoasă cât știm noi evreiește.

Greșelile acestea îți fac un urât nume.
Tu știi ce se întâmplă când se aude-n lume
Că cinevași s-apucă defecturi să arate:
Mulți scot sub al lui nume minciuni nenumărate.
S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare,
Declamând sentimente ce sigur nu le are,
Care la tot ar pune suflarea omenească,
Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească;
S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu;
Cine le-a scos acestea? ­ Le-a scos Alexandrescu.
Făr-a zice nimica, singura ta zâmbire,
De te-i afla de față, e o-nvinovățire.
În zadar te porți bine și lauzi câteodată,
Chiar lauda în gură-ți de satiră e luată.

Așa, în loc să critici greșelile străine,
În loc să râzi de alții, mai bine râzi de tine;
Învață danțul, vistul și multe de-alde alea;
Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
FABULE
***

* "Cîinele izgonit" *


" Lupul cu toată prostia
Cîrmuia împărăția;
Și ca un stăpînitor,
Unora le da avere,
Altora, pe o părere,
Le lua chiar starea lor.

Favor, ură schimbătoare,
Izgonire sau chemare
Al domniei era plan.
Cîinele gonit de soartă
S-auzise cum că poartă
Simtimenturi de dușman;

C-ar fi zis, nu știu la cine,
Cum că nu este prea bine
A mînca atîția miei,
Și că dacă le adună
Lîna lor pe orice lună,
Să-i lase măcar cu piei.

Asemenea mari cuvinte,
Pe cum fieșcine simte,
Nu sînt prea de suferit.
Pe loc vrură să-l gonească;
Dar politica domnească
Alte pricini i-a găsit.

A zis că nimic nu știe,
Că nu este bun să ție
Un rang între curtezani;
Că la orice-l rînduiește,
Nici o slujbă nu-mplinește,
Că nu face nici doi bani.

Atunci vulpe, șarpe, broască,
Fără măcar să-l cunoască,
De prostia lui vorbea.
Unul zicea că glas n-are,
Altu că nu este-n stare
O piatră de jos să ia.

Se mira cum de răbdase
Domnul, și nu depărtase
Pe un cîine ticălos,
A căruia toată treaba
E să mănînce degeaba,
Făr-a face vrun folos.

Dar după o lungă vreme,
Sătul în zadar a geme,
Jalbă cîinele a dat,
Zicînd că d-acu-nainte,
Toate îi vor părea sfinte,
Numai să fie iertat.

Adesea nenorocirea
Schimbă gîndul și simțirea:
Pe loc fu și slobozit.
Cinsti, averi nu se mai spune:
Ce zicea el era bune,
Duhul lui era vestit.

Într-o zi neavînd treabă,
Domnul pe ai săi întreabă:
„Voi de cîine ce gîndiți?“
Șerpi, șopîrle, deodată,
Toți răspunseră îndată:
„Înălțime, să trăiți!

Tutulor este plăcută
Cinstea cea cu drept făcută
Astui vrednic dobitoc.
Al lui cap, a lui știință,
Glas, putere, iscusință
Pentru noi sînt un noroc.

De trup este prea puternic,
De slujbi multe este vrednic,
Și în lupte e vestit.“
— „Astea le știam prea bine,
Știam ce i se cuvine,
Dar atunci era gonit."



* "Nebunia și amorul" *


"În niște fabule un poet scrie
Că Nebunia și pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieții lor.
Știți că copiii cu înlesnire

Găsesc sujeturi de neunire;
Ei dar odată se gâlceviră
Pentru o floare ce întâlniră.
Striga Amorul în gura mare;

Cealaltă, însă, minut cumplit!
Îl izbi-ndată atât de tare,
Cât de lumină ea l-a lipsit.
Adânc copilul simți durere,
Rămânând astfel fără vedere.
Trista lui mumă jalbă pornește

L-al său părinte, stăpân ceresc:
Va răzbunare, se tânguiește;
Cu ea toți zeii compătimesc.
Mars și Apolon, mai c-osebire,
Arată mumei a lor mâhnire.
S-adună sfatul cel fără moarte

Și hotărâră în obștea lor
Ca Nebunia în veci să poarte,
Să cârmuiască pe orbu-Amor.
Această dreaptă, grea osândire.
Din ziua aceea luă-mplinire;
Din ziua aceea sunt împreună,
Și Nebunia-l ține de mână."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
FABULE
***

* "Privighitoarea și măgarul" *


"Nenorocita privighitoare
Cînta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.

Alții în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădiitor,
Ce c-o-ntorsură lină, ușoară,
Treptat se urcă și se coboară,
Plin de simțire, plin de amor.

Eu vă spui numai că despărțirea
Și suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cîntării sale.

Un măgar mare ce-o ascultase,
Și ca un aspru judecător
Capul pleoștise, sau rîdicase
Cîte-o ureche,-n semn de favor,

Ieși-nainte să-i dea povață,
Și c-o neroadă încredințare:
„Am fost — îi zise — aci de față,
Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare.

Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îți pare lucru prea greu,
La niște reguli a te supune,
Luînd de pildă cîntecul meu.“

Atunci începe cu bucurie
Un cîntec jalnic și necioplit,
Încît de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.

Privighitoarea, fără sfială,
Zise: „Povața e în zadar;
Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ți n-aș fi măgar“."



* "Lebăda și puii corbului" *


"Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colț de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Și pe un frumos pământ,

Niște păsări osândite,
Corbi de câțiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimțire,
Care este dar ceresc.

Așa, să le izbăvească,
Cu o râvnă părintească,
Ea plecă până în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcuș de vulpe vede
Pui de corb nezburători,

Care într-o vizuină
Petrecea ca în grădină,
De-a lor soartă mulțumiți.
Pasărea cea albă-ndată
Către dânșii se arată,
Zice: "Puilor iubiți!

Soarta voastră e de milă:
Spuneți cum pe voi în silă
Aici vulpea v-a adus?"
Corbuleții în mirare
Răspund iute, râzând tare:
"Noi de voie ne-am supus.

Vulpe ce e, nu știm spune,
Decât că năravuri bune
Acea damă arăta:
Că avea coadă pe spate,
C-al ei păr în galben bate
Și că ochi lucioși purta.

Ea când ne-a luat de-acasă,
Ne-a spus că la a sa masă
Are feluri de mâncări,
Că e prinț de dobitoace,
Că pe noi va a ne face
Să ajungem la mari stări.

Ne-a mai spus că ne e rudă,
Că din vârsta cea mai crudă
Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca și al nostru tată,
Că ne tragem ne arată
Din vultůrul cel slăvit.

Și adesea ne vorbește
Că din suflet se silește
A ne da slava dintâi."
Lebăda strigă cu jale:
Sunteți pe a morții cale,
O, voi ai corbului fii!

Dar al vostru sec părinte
Cum nu și-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când își părăsi locașul
Și din gură lăsă cașul,
Iar de vulpe înșelat?"

Puii nebăgând-o-n seamă:
"Cale bună,-i zic, madamă,
Noi nu știm ce ne vorbești.
Și prin astfel de cuvinte,
Să ne scoți acum din minte
Cam degeaba te silești."

"Eu mă duc, lebăda zise,
Însă vouă vă sunt scrise
Multe rele să răbdați;
Căci prostia-vă cea mare,
Ca ș-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spălați."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
FABULE
***

* "Privighetoarea în colivie" *


"O cântăreață privighetoare,
De mică prinsă, stă la închisoare,
Și colivia i-era locaș.
Vreme la mijloc multă trecuse,
Dar ea să uite tot nu putuse
De unde-a luat-o omul vrăjmaș.

Nencetat tristă gândea cu jale
L-a tinereții veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel izvor,
Unde l-a nopții lină tăcere
Ea a vieții cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.

La câte păsări sunt zburătoare,
Sloboda viață e lucru mare;
Natura este patria lor.
Așa și mica pasărea noastră,
Care de minte era cam proastă,
Căta mijloace să scape-n zbor.

Astă dorință e lăudată,
Când e-ntărită pe judecată
Și când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-nainte
O-nștiințase un pui cuminte
Că vrând să zboare mulți au căzut.

Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aștepte până să-i crească
Smulsele aripi, și să găsească
Noi miloace de a fugi?

Astfel pe dânsa o sfătuiește
O rândunică ce o iubește
Și care gândul ei îl știa.
Exemple multe des îi tot spune
Și îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va putea.

Dar tinerețea neînțeleaptă
Poveți n-ascultă, vremi nu așteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se strecoară,
Puțin se-nalță, de-o palmă zboară,
Și cade-ndată jos pe pământ."



* "Privighitoarea și păunul" *


"Filomela drăgăstoasă
Văzînd vremea cea frumoasă,
Zile dulci de fericiri,
Povestea cu întristare
La eho răscîntătoare
Tristele-i nenorociri.
Atunci însă deodată
Un păun i se arată
(Domn era într-acel loc).
Veni plin de supărare;
Mînios și c-un ton mare
Astfel îi vorbi pe loc:
„Nu vezi că nu-ți șade bine,
Că nici nu ți se cuvine,
Cu acel cioc urîcios,
Cu a ochilor grosime,
Cu a penii-ntunecime
Să cînți în ast crîng frumos?
Frumusețea cu dreptate
Cît va vrea a cînta poate,
Pe ea cîntece n-o stric:
Dar tu cum n-ai stîmpărare?
Eu sînt frumos de mirare,
Și tot nu vorbesc nimic.“
Filomela îi răspunde:
„Iartă-mă, nu poci ascunde,
Frumoasă de loc nu sînt;
Și de cînt cîteodată
În pădurea adîncată,
Soarta mea este de cînt.
Tu însă, ce cu mîndrie
Astfel îmi poruncești mie
Și atîta zgomot faci,
Tu nu cînți, căci n-ai putere,
Și singura-ți mîngîiere
Este căci gîndești că placi.
Trupul tău frumos s-arată,
Și cu coada-ți lăudată
Poate mult să strălucești:
Dar amorul vederi n-are;
La auz s-aduci mirare,
Asta vezi să dobîndești."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "GRIGORE ALEXANDRESCU" *]


***
FABULE
***

* "Oglindele" *


"Am citit altădată, nu mai știu în ce carte,
Că într-o țară mare, de aici nu departe,
Plăcuta frumusețe trecea de urîciune:
Cîți se-ntîmpla s-o aibă se socotea slutiți;
Iar frumoși de minune
Se socotea aceia ce era mai pociți.
Oglinzi ca să se vază nu se afla în țară,
Și era poprit lucru să s-aducă d-afară.
Așa fieștecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate
Era atît de negre ș-atît de-ntunecate,
Încît nu putea omul nici umbra a-și vedea.
Dar după multe zile și vreme-ndelungată,
O corabie mare, cu oglinzi încărcată,
Trecînd pe lîngă țara de care vă vorbesc,
O apucă furtuna, o furtună cumplită,
Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,
Pricină de prefaceri, de un folos obștesc;
Și pentru-al obștei bine, o pagubă oricare
Nu mi se pare mare,
Mai vîrtos cînd acesta nu s-atinge de mine.
Împinsă de talazuri, corabia slăbită
Se sfărîmă, dar marfă puțină s-a-necat;
Oglindele mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii țării,
Cîți se afla atuncea pe țărmurile mării,
Cu toții alergară,
Și-n grab le adunară.
Se priviră în ele, și coprinși de mirare
Văzură adevărul, mulți însă cu-ntristare.
Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată,
Porunciră îndată
A se sparge cu pietre ș-a se desființa
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe
Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Și din vremea aceea toți oamenii frumoși
Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioși."



* "Zugravul și portretul" *


"La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare,
Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare
Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă Așa cum orcui l-o vedea portretul meu să placă;
Căci am un mare interese, voi ca-n streinătate,
Ș-anume-n Franța mai ales, la ochi să poci eu bate,
Fiind acum de măritat o fată foarte rară,
Ș-ai ei epitropi căutînd un bărbat în astă țară.
„Prea lesne — îmi răspunse el — nu e întîiași dată
Cînd pe urîți făcînd frumoși luai o bună plată:
Ești negru, te voi face alb; ești slab, te îngraș bine,
Numai vezi de portret departe a te ține.“
Vorbind așa, mă zugrăvi, și daca al meu nume
Jos la portret n-ar figura, nici un creștin pe lume
N-ar putea crede că sînt eu, atît sînt de schimbate
Trăsurele-mi, ochi, gură, nas, și înfrumușețate.
Ai noștri rîd cîți mă cunosc, dar prea puțin îmi pasă,
De voi putea să dobîndesc pe nobila mireasă,
Și daca vreun venetic, ieșit din țări streine,
Sau vrun romîn mai îndrăzneț n-o izbuti mai bine.
Redactori care lăudați
Pe unii dintre candidați,
Ce proștilor le dați virtuți,
Și elocuență celor muți,
Ce pe răi faceți virtuoși
Și patrioți pe ticăloși,
Crez că nu rău vă potriviți cu omul ce m-a zugrăvit,
Sau cu vestitul Carcalechi, redactor care a trăit,
Al cărui jurnal fabulos
Era destul de mincinos,
Dar care cel puțin spunea
Acelor care nu-l credea
Că adevăru-adevărat
Este prea lesne de aflat;
Că n-au decît să ia pe dos
Cîte a scris el de prisos,
Ș-atunci pot fi încredințați
Că n-au să fie înșelați."



[* "Grigore Alexandrescu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "IOAN SÎRBU" *]

(scrieri rare)



* "Drumețul și albina" *


"O! albină, dintre flori
Frumoase de-a le privi,
Tu mănînci otrăvitori?
Viața ți-or otrăvi;
Să iei seama bine tare,
Să nu zbori pe fieștecare!
Nu te teme: pentru că eu
Numai nectarul li beu."


* "Privirea faptelor altuia" *


"<<Ce fel de iapă sînt!>>, în niște glod picînd,
Zice o vacă. - <<Ce fel de vacă sînt!>>,
A răcnit iapa, într’o groapă dînd. -
Asemenea lucruri vedem și la noi făcînd.

Cum, cînd se grămădesc,
În adunări de vorbesc:
Că cutare, ba-i cuminte, ba-i zălud, -
Și de el ce se vorbește nu aud."


* "Momița și oglinda" *


"O momiță într’o oglindă s’a uitat,
Și pe urs încetinel cu piciorul l-a călcat.
Și-i zice: <<Ian te uită, cumetre dragă,
Ce sluțenie aici se bagă!
Cum de slută se arată!
Eu m’aș fi spînzurat,
Măcar ceva de-aș fi ei asămănată.
Însă-i cu adevărat
Că am vre-o cîteva așa de strîmbe cumetrele,
Ba încă pot, de vrei, să ți le și-arăt pe ele>>.
- <<Decît să te trudești a le-arăta, mai bine
Te uită, drăguță, la tine!>>,
El ursul i-a vorbit.
Dar sfătuirea lui în zădar s’a prăpădit."



[* "Ioan Sîrbu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "IOAN SÎRBU" *]

(scrieri rare)



* "Străina floricică" *


"O crinule! ce-ai pățit?
De ce-așa te-ai veștejit.
Unde ți-i mireazma, frate;
Au doar nu plouă de-ajuns?
<<Aleu!>>, crinul a răspuns:
Sînt în străinătate.>>"


* "Vulturul și șerpele" *


"Un vultur, zburînd de sus,
Să se odihnească într'o grădină s'a fost pus.
Iar acolo el un șerpe a întîlnit,
Ce cu zavistie se tîra pe pămînt,
Care spre vultur de-odată se izbește.
Însă vulturul ce-a făcut? Fără să aibă frică,
Aruncîndu-o ochi fuduli, către soare se ridică.

Asemenea cel cuminte pizmașului răsplătește."


* "Broasca și boul" *


"O broască văzind on Bou pe mal că’mbla,
Au vrut cu el a să asămăna;
Ea pizmătariță era,
Ș’au ș’inceput a să înfla.
Ian te uită sorioară, voi fi cât el?
Prietinii i-au zis: – Nici cum de puțântel!
Aceia au răspuns.
Dar acum, cât m-am înflat deajuns.
Ei numă-s? măcar on chic
M-am mai mărit? – Ba chiar nemic.
Dar acum? – Tot nemic. Tot s-au înflat,
Tot au suflat,
Și numai ce au câștigat:
Cu Boul nu s-au asămănat,
Dar din multa înflătură au crăpat.

Asăminia și la noi vedem nu unul:
Și de mierare, când vra meștaninul,
Să trăiască ca on grajdanin,
Iar acista, cât on bogat dvorianin?"



[* "Ioan Sîrbu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "IOAN SÎRBU" *]

(scrieri rare)

"Patrioților, priimiți
Ale mele osteneli:
Această carte-o cetiți,
Și iertați a' ei greșeli."


* "Bogatul și săracul" *


"Această lume-i așa, că cine sînt bogați
Au pretutindenea cunoscuți și frați.
Măcar să n'aibă nici rang, nici vrednicie,
Măcar să fie din neamul prost,
Și cine el n'ar fi fost,
Fieștecare îi dă protie.
Iar săracul, fie măcar din neam de Domn.
Filosofească ca Platon,
Aibă îngerească minte
Cu tot darul înzestrată,
Nime nu-i dă acea cinste,
Precum la bogați se arată.
Odată un sărac într'o casă a venit.
El boierie, minte, procopseală a avut,
Și, nu numai că nime nu l-a întîlnit,
Dar nime nici l-a cunoscut -
Sau poate că nime nici a-l cunoaște nu l-a vrut.
Săracul mieu, cînd la cela, cînd la ista se lipeste,
Cu toții în tot felul vorbește,
Dar ce folos, că spre răspuns lua
În scurt, ori <<da>> ori <<ba>>.
Cu nimene nu are mulțămire:
Cu politică viind, se duce cu amărire.
Pe urmă a intrat,
Tot într'aceiași casă,
După săracul un bogat,
Ce niciun fel de 'nvățături luase,
Sau măcar o vrednicie cu vre-o deosebire,
Și numai cît s'au arătat -
Nu pot să zic ce priimire!
Toți înainte-I s'au sculat;
Fieștecare cu cinste îl întîlnește,
Fieștecare loc și scaun îi gătește,
Pe el de supțiori îl ieau,
Ba ici, ba colo-i pun,
Închinăciuni pînă la brîu îi dau,
Cum îl măresc, nu pot să spun.
Săracul, văzînd a oamenilor lingușire,
Cătră bogat neadevărata cinstire,
Către sine nedreaptă a lor nemulțumire,
Cu-al său vecin a început a sa vorbire:
<<Aice>>, săracul îi grăiește,
<<Această lume cinstește,
Pe bogați, li nu pre vrednici?>>.
- <<Aceasta-i frate, cunoscută
Mai de mulți:
Căci
Cu vrednicia nu poți să te împrumuți,
Iar cu bani oricare se împrumută!>>."



[* "Ioan Sîrbu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "IOAN SÎRBU" *]



* "Moldova" *


"Moldovo, țară frumoasă!
Pământ bun și’nbelșugat
Cu păduri multe și deasă,
Și cu izvoară bogat.

La tine, bunul călător,
Să uită cu’nsuflețire;
Să face lăcuitor,
Și’n vec cu nedespărțire.

A tale ape cele dulci,
Îndat pe el îl măgulește;
De dragoste îl usuci,
Ș’aici să căsătorește.

Când vede vro Moldovancă,
Inima’i sare din loc.
Nu știe ce să mai facă –
Să aprinde ca de-un foc:

A ei ochi plini de viață,
La sprincene închinată,
La stat sprintenă-măreață,
Chiar a Venerii nepoată.

Deși nu ești așa mare
Cu cuprinderea în sine,
Dar ești foarte priimitoare
De multe niamuri străine.

Că’n tine de mult lăcuesc:
Evrei, Tatari, Bulgari și Greci,
Ce vin de neguțtoresc,-
Dar socot să șază’n veci;

Franțoji, Nemți, Italieni,
Vin la tine spre primblare
Cu ochilari și ocheni,
Și’ș uită a lor înturnare.

Pe holdele ce ești lățită,
Cu înbelșugare multă,
Agricultura ce cinstită
De mult îți e cunoscută:

Pentru care adeverează,
Taurul aceștei țări,
Care de stemă luciază,
Acuma sute de veri.

Întru un cuvânt-ce vrei,
Pentru Moldova să vorbești;
Dar aici nu’ncap idei,
Ci’n adevăr s’o prăvești."



[* "Ioan Sîrbu" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



Notă: Traducerea scrierilor redate sumar, aici, în privința fratelui lui Dimitrie Cantemir, înfăptuită de ALECU DONICI.
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
SATIRE
***


* "VII" *


"Către cneazul Nikita Iurievici Trubețkoi

Când văd pre unul care ceaslovul nu mai lasă,
Biserica păzește, se-nchină, ține postul,
Nu doarme cu nevasta, și duce lumânări,
Dar ia chiar și cămașa de pe un biet sărac,
De-i zic: ascultă frate, te rătăcești cu mintea,
Mergând pe astă cale în rai nu poți să intri;
Iar dacă ai dorință ca să te mântuiești,
Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept.
Atunce l-a mea râvnă el mânios răspunde:
Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrâne sfaturi!
Și bine zice omul; eu încă n-am ajuns
A iernii înturnare să văd de treizeci ori,
Și nici un păr din capu-mi nu și-a schimbat colorul,
Cum dar în așa vârstă să-ndrept eu barbe albe
Și căzături cinstite ce poartă ochelari?
Pre cei ce n-au în gură mai mult decât trei dinți,
Țiu minte ciuma Moscvei, și spun ca de deunăzi,
Campania și lupta la Cighirin urmată?
Aș răguși zadarnic vrând să le dovedesc
Că mintea-n om nu crește cu lunile și ani,
Cu toate că cercarea pre minte sprijinește,
Și ce câștigă numai cu anii; însă vremea
Nu dă esperiență la cei ce nu pricep
A lucrurilor reguli; iar omul silitor
La ea s-ajungă poate și-n vârsta tinereții;
A mele vorbe însă vor fi disprețuite,
Și mulți nătângi în lume vor crede ne-ncetat,
Că un bătrân cu mintea întrece pe trei juni.
Asemene opinii fără de judecată,
Și altele mai rele, s-au întâlnit în oameni;
Unii se țin de-acele ce bune le socot,
Le cred că-s legiuite, și nu știu că greșesc;
Iar alții cunosc răul, dar nu au îndrăzneală
Să se împotrivească plecării cei nătânge
Ce-i trage către fapte lipsite de bun simț.
De-ai întreba pricina acestei rătăciri,
Obștescul glas răspunde: Că nouă din născare
Ne-a dat natura suflet plecat spre amăgire
Și stăpânit de patimi, iar astei legi firești
Noi nu suntem în stare a ne împotrivi.
Acest adevăr însă de e ispitit bine,
Nu știu. Nikito dragă, dar știu cu-ncredințare,
Că dacă eu din lene ogoru-mi voi lăsa
Făr-a-l lucra cum trebui, va răsări dudău;
Iar îngrășându-l bine ș-arându-l cumsecade,
Voi aduna o roadă ce-mi va răsplăti munca.
Oricum ar fi plecarea ce firea ne-a lăsat,
Dar este, este-o vreme în care să putem
A-i potoli iuțeala, de nu de tot s-o stingem,
Și să-ntărim în bine pre cei cu plecări bune;
Această vreme este când omul e copil.
Atunci e ochiul ager, auzul simțitor,
Căci nou fiind pe lume, pătrunde cu-nfocare,
Ș-obiectele ce vede se înrădăcinează
În inima-i setoasă de orice lucru nou.
Deprinderea adesea se face fire-n om;
Ea chiar și pe frânghie a dănțui ne-nvață,
Și multe din acele pre care noi le credem
Că vin de la natură, mai bine cercetând,
Descoperim că-s numai a creșterii efect.
Aceasta a pătruns-o neobositul PETRU,
Monarhul și părinte, cu-a lui înțelepciune.
Cu multe ostenele, el școale-a așezat,
A căror îngrijire și scop folositor
Era ca să aducă pe juni la fapta bună.
Odihna, pân-și tronul a hotărât să-și lase
Și să călătorească în depărtate țări
Ca patria prin pildă-i să poată învăța
De la străini acele năravuri, meșteșuguri
La om trebuitoare, și neștiute-n Moscva.
Cu slavă a lui trudă pre noi ne-a-ncoronat;
Bărbați au ieșit vrednici în pace și război,
Pre care-n pomenire îi vor păstra urmașii,
Dar lucrurile bune rămân disprețuite,
Simțirea lăcomiei când nu ne măgulesc.
Să adunăm avere, palate să zidim,
Să facem grădini, fabrici, să-mbunătățim codri,
Ca să lăsăm copiii moșteni de averi multe,
Cu astă îngrijire noi numai ne muncim;
Cum însă se petrece copilăria lor,
La doi sau trei în minte abia le trece poate;
Și care pe nimicuri mari sume cheltuiește,
Îi pare rău să deie un ban pentru-ai săi fii,
Ca-nvățătură bună să poată dobândi.
Iar când copilu-n urmă se dă în desfrânare,
Atunci mâhnitul tată de el se rușinează,
Și în zadar arată că nu e vinovat.
Ai adunat avere și nu te-ai îngrijit,
În inimă să-i sameni năravurile bune;
Bogat îți va fi fiul, dar va trăi în lume
Urât și fără slavă, de toți disprețuit,
Și cine știe dacă, prin relele purtări,
Nu-i va sfârși viața într-o spânzurătoare.
Isprava bunei creșteri în asta se cuprinde,
Ca patima din inimi de timpuriu stârpind,
În calea faptei bune pre tânăr să îndrepți;
Căci numai prin aceasta el poate să ajungă
A fi de folos țării și lăudat de oameni.
Iar pentru a produce un rod așa dorit,
Științele și arte sunt numai ajutor;
În judecăți să aibă pătrundere-nțeleaptă,
Și ale-mpărăției venituri, cheltuiele,
C-o singură ochire să poată lămuri.
Pe valurile mării s-aleagă sigur drum.
Pe cer să înțeleagă a stelelor rotire
Ș-atracția ce trebui să aibă între ele.
Efectul să cunoască a oricărei făpturi.
Aceste-i vor da nume de învățat bărbat,
Și la-nsemnate ranguri pot încă să-l înalțe;
Mulțimea îl va crede un vrednic cap de oaste,
Văzând lățită țara și dușmanii învinși.
De nu va putea, însă, pe sine-a fi stăpân,
De nu va ști a trage cu chip plăcut pre oameni,
Și nu se-nduioșează văzând plângând săracul,
De-o dreaptă judecată nu e povățuit;
În scurt, dacă năravul îi este vicios,
Se vor mira de dânsul fără să îl iubească,
Și lauda silită le va ieși din gură,
Căci numai interesul la asta-i va-ndemna,
Stând gata în tot ceasul din spate a-l zvârli.
A sa ușoară slavă s-a veștezi în grabă:
Un om neplăcut lumii curând se dă uitării.
Când soarta-i se preface și zile negre vin,
Uitat e de oricine ca și când n-ar fi fost.
Virtutea poate numai a liniști pre cuget,
Și stavilă a pune l-a poftelor capricii;
Ea numai ne deprinde în pace a privi,
Tot felul de prefaceri a orbului noroc,
Și fără nici o frică a aștepta sfârșitul.
Să ne silim, deci, trebui de a sădi virtutea
În tinerele inimi pân-s-a-nrădăcina.
Să le deprindem mintea cu-acele-nvățături,
Ce lor sunt potrivite și pot să-i folosească;
Atunci prin fiii noștri de orice treaptă vrednici,
La patrie aducem un dar de mare preț."

[...]

[* "Antioh Cantemir" *]

th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
SATIRE
***


* "VII" *



[...]


"De-ar fi în a mea voie ca singur să aleg
Din două minți pre una, atunci cu bună seamă
Aș prefera îndată pre care-ar fi mai simplă,
Decât pre cea isteață și ageră, dar rea,
Oricare faptă bună aș crede bucuros,
La cel ce nu se-ngrașă din binele altora.
Deși pe răbuș numai el știe să însemne
Tot însă nu se-ncrede unui risipitor
Ce numărul cunoaște ca-n turnul Suharev
Dar fără socoteală își cheltuiește starea.
Copiii se dezgustă de asprele povețe;
Nu trebuie-ntre oameni ades a-i dojeni,
Căci stingi pe nesimțite ambiția din ei.
Le lasă de joc vreme; folos n-aduce graba,
Și când cu ei ești singur atunci îi sfătuiește.
Pre un copil blândețea îndreaptă într-un ceas;
Mai mult decât asprimea și frica într-un an;
Purtarea aspră seacă curajul de la tineri.
Ferice de acela ce știe să deștepte
A laudei dorință în gingașul copil!
Mai greu străbate-n inimi urechea decât ochiul,
De-aceea prin exemple povața e mai bună;
Ea face și pre vite s-urmeze pre părinți.
Deprinde vulturelul să zboare în văzduh,
Pre căpoieș s-alerge țâhnind după găină,
Pre țăpușori să-și cerce puterea lor în coarne,
Rățușca să înoate abia ieșind din ou.
Aceste nu se-nvață de cuget sau de sfat;
Nimică nu știu altă decât să imiteze.
Doi frați sunt într-o casă crescuți toți împreună,
Și tot de-același dascăl certați și învățați,
Din ei alege unul al faptei bune drum,
Din care nu-l abate nici frica nici nădejdea;
A sa îndatorire cu râvnă împlinește;
Plăcut și cu blândețe, la vorbă măsurat,
Compătimește însuși când vede pre sărac,
Și mila împărțește cu inima curată.
Iar altul crud și trufaș pre tatăl său ar vinde
Ca să-și îndestuleze iubirea de argint;
El pradă visteria și moare într-un ștreang,
Așa precum se cade la făcători de rele.
Pre unul pilda bună îl întări-n virtute,
Pre altul la pieire tot pilda l-a adus.
De-aș vrea să sting din vreme scumpetea-n fiul meu
I-aș dezveli năravul în toat-a lui sluție,
Și pre Ignat de pildă l-aș scoate înainte:
Privește-l, eu i-aș zice, cât este de sărac,
Având grămezi de aur, e veșted și mâhnit;
Un ceas odihnă n-are; apoi așa viață
Cu multă avuție, o socotești ferice?
De mi s-ar părea iarăși că e risipitor,
I-aș face cunoștință viața lui Clearh,
Pre care creditorii îl țin la închisoare.
Când ar vădi plecare către trupească poftă,
I-aș arăta pre Melit de bube rele plin.
Slugi, mancă, guvernantă m-aș îngriji s-aleg
Tot oameni de ispravă și cu purtări cinstite.
Dar creșterea n-atârnă de la aceia numai,
La care în pruncie am fost încredințați;
Căci patima găsește prin multe părți prilej
De-a se vârî în inimi; și tot ce pre un tânăr
Înconjură, formează a lui firești plecări.
Nu e de-ajuns sămânța s-aducă rodul bun;
Îi trebuie și timpul să fie cald, statornic,
Pământul lucrat bine, udat când trebuiește;
Și gunoiat în vreme, căci altfel în zadar
Nădăjduiești în rodul pre care-ai semănat.
Bețiv s-alese Filip; el fu crescut de-o rudă
Supusă la beție. Mirtil curvar se face,
Căci a avut un mentor curvar și verigaș.
În veci din gura Savii nu iese adevăr,
Tot ce visează noaptea, ce-i vine-n minte spune;
Ne-aducem îns-aminte și de a lui bunică,
Ce cu neîncetare hodorogea minciuni.
Silvia-și dezvăluiește rotundul frumos sân,
La toți zâmbește dulce, din ochi le face semne,
Își pune alunele și se sulimenește.
De la Silvia lesne poți orice căpăta,
Căci nu vrea să jignească pre nime cu refuz.
Așa a fost și mă-sa pe când era ca dânsa.
Prunciei noastre floarea curând se veștezește
Când e încredințată pe-a unei roabe mâini.
Copilul fur, tăgadnic, de slugi e învățat;
Ei sunt adevărata nevrâstniciei ciumă,
Dar pilda părintească e mai vătămătoare.
De multe ori copiii ar fi mult mai cinstiți,
Când tatăl lor și mama pre sine-ar fi stăpâni,
Și frâu și-ar pune limbii când fiii lor sunt față.
Adun avere multă și dreaptă și nedreaptă,
Mă sârguiesc să capăt un rang însemnător,
În somn și în ospețe viața îmi petrec,
Și pân-în urechi intru în tina desfrânării.
Crezând că fericirea stă numai în avere,
Acelor mari puterea în sine pizmuiesc,
Dar caut cu tot chipul a lor prieteșug;
Privesc cu nepăsare și râd de sărăcie.
Voiesc cu toate-acestea, ca fiul meu în lume
Și cu puțin să știe a fi îndestulat,
Stăpân pe-a sale pofte, smerit și înțelept;
Să aibă adunarea persoanelor cinstite,
Și să imite numai a lor purtare bună.
Zadarnică mi-e truda! pe apă slove scriu
Căci casnicele pilde puternice rămân.
Și fiul meu va merge tot pe acea cărare,
Pe care va cunoaște a tatălui său urmă!
Cu ce obraz putea-vei pre fiul tău să-nfrunți
Când tu prin buna pildă nu îl povățuiești?
Când el la tine vede de înfruntare fapte,
Și nu găsește-acele pre care i le lauzi?
Un rac pre fiu defaimă că merge îndărăt,
Iar el răspunde: tată! arată-mi cum să merg.
Nu poți fi bun cum trebui, dar nu-ți sminti copiii;
Mai bine ar fi însă să te ferești de patimi,
Sau cel puțin de ochiul prunciei să le-ascunzi.
Când te gătești de oaspeți, îndată poruncești
La slugi ca să grijească, să măture prin casă,
Să curățe ograda și vasele să spele,
Tu însuți porți de grijă, în sus, în jos alergi,
Faci vuiet, pui la cale, te temi ca nu cumva
Vrun oaspe să-nsemneze acea mai mică lipsă,
Ori ochiul lor să vadă vreo necurăție.
Aceste le faci toate, dar nu te sârguiești
Să depărtezi vederea copilului de rău
Și să ascunzi de dânsul urâtele-ți defecte.
Nu-ți este mai scump fiul decât oricare oaspe?
Pare că văd pe-un critic cum clatină din cap,
Cum strânge din sprâncene c-un zâmbet sătănesc,
Ș-așa măreț vorbește: "Ian vezi băiatul nostru
Cât de sumeț ne-nșiră povești din ceea lume!
Ne face pierzând vremea urâtul să simțim;
Ca nuca pe perete povețele-i se prind.
Neavând ce spune altă, năravuri cercetează
Și zice că plecarea e rodul educării,
Voiește să ne-nvețe a crește pre copii;
În scurt, ne dă dovadă de creieri zdruncinați.
Prietene Nikita! Aceste ziceri poate
Vor fi plăcute-acelor ce zic că viața-i scurtă,
Și critică-o idee ce nu e ca a lor,
Nevrând a da crezare nici chiar la adevăr.
Eu nu voi să înduplec pe-un soi așa de oameni,
Dar nu-i oricare slobod opinia să-și deie,
Când ea în sine poartă a legilor respect,
Și poate să aducă oricât de mic folos?
Tu însă-mi dă iertare, căci rândul nu păzesc,
Dintr-una sar într-alta. Mi-e greu să mă supun
La reguli ce adese pricinuiesc urâtul.
Când mintea este slabă, amestecul ei place;
Căci dacă ni s-ar cere tot reguli să urmăm
Și dintr-o socotință să nu putem ieși
Fără a-i da sfârșitul, atunci ca să vorbească
Abia într-o grămadă doi oameni poți să afli."


[* "Antioh Cantemir" *]

th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
SATIRE
***


* "II" *


""Filaret — Eugenie

FILARET:

Prietenul meu, spune-mi de ce ești întristat?
Te văd la față galben, iar ochii îți sunt roși,
Pare că noaptea-ntreagă nu ai dormit? Pe gânduri
Stai tocmai ca acela, ce vrând a fi episcop
Își dărui zadarnic a sale herghelii.
Tu poți ca să te primbli cu patru cai în șir,
Să porți bogate haine, și slugile să-ți fie
Înfășurate-n aur. Au doar vinațe scumpe,
Sau cărți pe la dughene n-au mai rămas de joc?
Rudeniile, maica-ți se află sănătoși,
Norocul te adapă din cornu-mbelșugării,
Nimic nu te oprește de-a viețui-n odihnă.
De ce dar taci ca muții și nu zici un cuvânt?
Nu știi cât prețuiește un sfat prietenesc,
Și câtă mângâiere ne-aduce-n mâhniciune
Când neopriți de patimi păzim a lui urmare?


A! înțeleg pricina de ce ești supărat.
Damon în aste zile se-naintă în rang,
Trifon primi cordonul, și Tulie o moșie;
Iar falnicul tău nume și slava strămoșească
Râvnirea-ți acea multă spre binele obștesc,
Oricare vrednicie, uitate au rămas;
Zavistnic nu ești însă ca popii la soboare.

EUGENIE:

Ai cam ghicit în parte. Deși n-am gelozie,
Dar simt câtă rușine, cât de cumplit afront
E pentru noi boierii, când văd un prost țăran
Ce poartă semnul muncii pe mâinile-i asprite,
Când văd pre altul care mergea la târg cu sacul,
Sau cela ce deunăzi vindea la lumânări,
Ori plăcintarul care striga ieri: La covrigi!
Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte,
Iar vechea mea noblețe tânjește amărâtă,
Și nu pot s-aduc țării nici cel mai mic folos!
Din vremea Olgăi încă avem strămoși magnați;
De-atunce până astăzi ei fură tot în slujbe,
Țiind cele-ntâi posturi ale împărăției.
Vezi diplomele mele, urice, spițe lungi;
Mai jos decât namesnic nici un străbun nu am.
Erau isteți în pace și vrednici la războaie,
Cu armele și duhul odată strălucind.
Privește sala noastră și vezi-i pe pereți

Tării, cetăți cum sfarmă și pre vrăjmași alungă.
În judecăți ei iarăși cu mâinele curate
Ocrotitori dreptății, pe-asupritori goneau,
Și azi jeluitorii nu uită mila lor,
Iar vârful tuturora a fost al meu părinte:
De când el nu mai este, rămase-mpărăția
Chiar fără mâna dreaptă. El când se arăta,
Oricare se da-n lături, i se-nchina plecat,
Mulțime de-aleși oameni se tăvăleau pe urmă-i.
Cum se ivea de ziuă, la ușa lui grămadă
Sta cei pre care-acuma norodul îi cinstesc,
Ș-a cărora favoruri noi astăzi așteptăm!
Pre slugi rugau cu daruri mijlocitori să fie;
Iar dacă-al meu părinte cuvânt le adresa,
Uimiți de bucurie ce-or face nu știa;
În lacrimi tuturora spuneau de norocirea
Ce-avură să vorbească cu omul acel mare;
În casa lor atunce se bucurau cu toți,
Părea că vro comoară ascunsă au găsit.
Deci judecă tu însuți cum trebuie să-mi pară,
Când sunt din așa neamuri slăvite și înalte,
Să văd c-am ajuns astăzi necăutat să fiu,
Și nebăgat în seamă ca cel mai ne-nsemnat?

FILARET:

A supărării tale am înțeles pricina.
Acuma să-mi dai voie să-ți spun a mea părere,
Vestindu-ți mai-nainte că eu disprețuiesc
Minciuna, lingușirea, viclene însușiri,
Și ruga mea rostește ce inima îmi spune.

Noblețea cum că este a slujbelor răsplată

Nu este îndoială; folosul ei cunosc.
Asemenea cinstire îndeamnă pre cei mulți
Spre fapte lăudate; căci oamenii averea,
Plăcerile vieții și traiu-n desfătare,
În vremile de astăzi atâta nu doresc,
Ca numele deșerte ș-al slavei pustiu fum.
Dar în zadar sunt toate, când cel ce le pretinde
Nu se va face însuși la merite străbune
Destoinic cum se cade, prin osteneala sa.
Urice de viermi roase nu sunt mărturisiri
De vrednicia noastră; virtutea este numai
Dovadă de noblețea acea adevărată.

Spune-mi, lăsându-ți lenea, povara de oștean
Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmași?
Asigurat-ai țara lățind a ei putere?
La masa judecății uitat-ai părtinirea?
Norodul ușurat-ai de dări, de asupriri?
Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit?
Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute
Stârpind prin sfaturi bune năravurile rele?
Știi a-ți păstra curate și cugetul și mâna?
Nu-ți sunt supărătoarea celor săraci lacrimi?
De ești drept, nezavistnic, îndurător și blând,
De crezi că e ca tine fieștecare om,
Atunci cu bună seamă poți zice că ești nobil,
Poți crede că cu Ector și cu Ahil ești rudă;
Cezar și Alexandu și toți bărbații mari
Că-ți sunt strămoși socoate-i de-ți plac și de-i voiești.
Dar nu te folosește de-ai fi chiar fiu de rege,
Când n-ai întru năravuri de-un câine osebire.
Pe Neibuș îl întreabă și-ți va mărturisi

Că-i place berea foarte, iar drojdiile nu;
Cunoaște el prea bine că nu este în drojdii,
Nici gustul, nici dulceața care era în bere.
E mare osebire din nobili să te tragi
Și însuți să fii nobil. În slobozi și în robi
Același sânge curge; și toți au trup și oase.
Cuvinte înșirate pe lâng-un falnic nume
Nu pot să tăinuiască a noastre răutăți.
Iar relele năravuri la cei înțelepți șterg
Aducerea aminte de învechita slavă;
Și cioara lăudată cu penele străine,
Rămâne fără ele de jale și de râs."

[...]

[* "Antioh Cantemir" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
SATIRE
***


* "II" *


[...]


"Nu este cu dreptate nici trebui-a uita
Și slujba strămoșească la strănepot de merit;
Întunecat e însă al nostru duh atunce
Când toată temelia pe spiță răzemăm.
Împovărați de vreme se darmă stâlpii vechi,
De nu le vom da sprijin când cere trebuința.
Strămoșii îți lăsară fântâni de apă limpezi,
Dar ca să bei din ele-ți trebui vas curat,
Și să te pleci, căci apa în gură-ți n-a veni.

Tu însuți zici că slavă au câștigat străbunii
Prin fapte lăudate și prin năravuri bune:
Întru războaie unul a tras nevoi și răni,
Pe mări s-a luptat altul cu valuri, cu vrăjmași,
Iar celălalt dreptatea a cumpănit-o bine,
Și toți deosebite au arătat talente.
De imitai acelor, cuvânt tu ai avea
Să strigi de ce ca alții nu ești recunoscut.

Ca aurul pre piatră, te cearcă tu pre sine
Să-ți vezi a tânguirii ș-a sângelui dreptate.
Pe când cucoșul cântă la revărsat de zori,
Când soarele pe dealuri începe-a străluci,

Strămoșii tăi cu oastea ieșeau la câmpul slavei,
Iar tu subt adamască cu sufletul, cu trupul,
Acufundat în pufuri sălbatic horăiești,
Și tocmai dup-amiază deschizi umflații ochi,
Tragi o căscare lungă, mai dormi înc-o bucată,
Te scoli, te-ntinzi, trei ciferturi; aștepți ca să-ți aducă
Cafeaua, ciocolata, sau ceaiul chinezesc.
Din așternut îndată drept la oglind-alergi;
Aici apoi e grija și truda cea mai mare.
Spinarea îți acoperi c-o haină femeiască,
Zulufii după reguli în rânduială-i pui,
Îi încrețești pe frunte, pe rumenii obraji,
Ș-o parte după ceafă în săculteț s-ascunde.
De astă iscusință se miră cei ca tine,
Iar tu te-ncânți de sine precum un nou Narcis.
În strâmt pantof piciorul cu sila grămădind,
De bătături durerea te face-olog să umbli.
Ți-ai pus o haină care plătește o moșie,
Și slugile asudă până ce te gătesc.
Când statul lor romanii au vrut să-ntemeieze,
Atâta osteneală eu cred că n-au avut,
Cât cei ce au s-aleagă colorul hainei tale,
Caftanul cum să fie cu moda potrivit,
Cu vârsta și cu locul, cu timpul ce va fi.
În târg nu suferi verde, nici vara catifeaua,
Nici iarna să lucească nu vrei mătăsăria,
Ci toate să-și păzească a sale legi și rând.
Precum păzește popa a toacei ceas știut.

Călătoria-ți lungă prin țările străine,
Cu-atâtea cheltuiele și trudă ne-ncetată,
Se-ncheie într-acestea, că banii cheltuind
Ai învățat cum straiul pentru a fi frumos
Trebuie s-aibă falduri și late și vârtoase;

De buzunări, de mâneci, știință ai deplină,
Și decât Reks mai bine tu știi să potrivești
Croiala după modă, colorul după timp.
Iubești acele mese sătule și bețive,
Unde o ceată mare de mincinoși prieteni,
Cu-ademeniri viclene auzu-ți măgulesc;
Iar tu în îngâmfare, cu capul amețit
Te umfli ca beșica, crezând că nici subt umăr
Nu-i vrednic să-ți ajungă oricare om pre lume.
Dar uită-te, o viță de-atâția mari boieri!
Cum toți acești prieteni ce-n față te slăvesc
Îndată ce-s afară, te râd și te defaimă.
Curând va sosi vremea să-și bată joc de tine
Și-n față, când tu banii din pungă vei sfârși.
De buzele viclene și vorbe dulci mă tem!
Iar tu grăbești sosirea acestei vremi fatale,
Căci cărțile pestrițe nu-ți mai lipsesc din mână
Cu ambe mâini împrăștii un bine-agonisit,
Cu muncă și sudoare, de vechii tăi strămoși.
Nu-i cea întâi moșie și cea întâi gireadă
Trecute de la tine la mâna econoamă,
Ce se hrănea-nainte cu foi și cu ciocan.
Infierbântat de patimi, de-a lor dureri cuprins
Adeseori obrajii puind pe brațe albe,
Petreci și zi și noapte în moală verșunie;
Și numele acelor ce stau pe-ai tăi pereți
În cadre aurite abia le poți citi.
Îți trebui înlesnire de ochi străini și minte
Să poți numi tu șanțul acel de apărare
Ce sapă la cetate ostașul iscusit,
Să poți cunoaște unde e zidul zdruncinat
De strașnica izbire a boambelor aprinse
Și unde spart de mină s-a prăbușit pământul;

De ce aici o parte de oaste în carré
S-așează, iar dincolo se cere ajutor.
La cetele rărite de plumburi ucigașe,
Și-n ce putere încă se bizuie vrăjmașul.
O mare iscusință și multe însușiri
Să aibă se cuvine un vrednic comandir.
C-o singură ochire el trebui să străbată
A dușmanului planuri și câmpul bătăliei.
(Un ceas de ne-ngrijire e primejduitor!)
Să-ntâmpine oricare viclene uneltiri;
Ostașii lui să fie întru îndestulare,
Și către el să aibă iubire iar nu frică.
Pătruns de-a sa blândețe, norodul mulțumit
Părinte să-l numească, de binefăcător;
De el să se-ngrozească ai țării numai dușmani.
Împodobit cu minte, știință, vitejie,
Să fie cu răbdare un lucru începând
Pre care să-l sfârșească cu grabă și curaj,
Precum din fulger cade înflăcăratul trăsnet.
Smerit în norocire, statornic în nevoie,
Nădejdea să nu-și piardă când soarta-l va lăsa.
Atâte științi nalte, atâte mari virtuți
A cărora nici nume n-ai auzit vrodată,
Socoți că-i greu să-ncapă în tidvă muritoare,
Precum e greu vătaful să nu fie tâlhar,
Să nu mănânce bine un gros judecător."

[...]

[* "Antioh Cantemir" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
SATIRE
***


* "II" *


[...]


"Cum să-ți încredințeze corabie, când barcă
N-ai cârmit vrodată? Pe iezușor la țară
Abia te sui în luntre și te întorci la mal,
Căci apa lui cea lină te umple de fiori.
Acel ce-ntâia dată călători pe mare,
Statornic avu suflet și inimă de-aramă!
Împrejurat de moarte de pretutindeni ești!

C-o scândură subțire de dânsa osebit
Când sufletul tău cere mai mare despărțire;
Ideea morții numai în tremur te aduce.
Iar martori vitejiei nu ai decât pre robi,
Ce nu-ți întorc cuvântul și cred orice le spui.
Mai multe daruri trebui un bun cârmaci să aibă,
Deprins din crudă vârstă cu unda-nșelătoare,
Cu-atât mai mult se cade să fie îndrăzneț,
Cu cât talazul mării e mai primejdios.
Când Creatorul vecinic a sa înțelepciune
Au insuflat-o lumii, și toate-n armonie
Au rânduit să fie, el cerul presără
Cu stele luminoase spre a călăuzi
Pre călători pe ape cu acul cel magnetic,
Prin care sigur calcă a mărilor adâncuri,
Luând călăuzire din cerul înstelat.
Când spaima îngrozește pre prostul marinar,
Cârmaciul vrednic știe de stânci să se ferească,
De țărmurile-acele ce sunt primejdioase,
Și scapă de furtună în portul cel dorit.
A urmări pre dușman și vântul a-i lua,
A se lupta cu dânsul la vreme priincioasă
E iarăși vrednicie a celui ce comandă
Corabia pe mare ca oastea pe uscat.
Tu n-ai visat în viață ochiană și compas,
Precum nu știi ce este atacul și asaltul.

A lui Adam urmașii să judece e vrednic
Acel ce are suflet și cugetul curat,
Ce nu se cârmuiește de mârșav interes,
Și nu socoate banii dovezi neprihănite.
De frică sau nădejde el nu se stăpânește,
Nu face osebire între frumos și slut,
Bogatul și săracul, cel înțelept sau prost,

Țăranul și boierul la el sunt deopotrivă;
Dreptatea-i este numai iubită și aleasă.
Șicana veninoasă și bunul ei prieten
Diacul viclean, lacom, nu-l pot ademeni,
Deși ei cu-amăgire orbesc pre orice om.
Judecătorul vrednic trebui să privegheze
Ca văduva săracă să nu se asuprească,
Nemernicul, orfanul, să afle ajutor,
Iar cel ce-i împilează să fie pedepsit.
De legile naturii știință are bună,
Așezământul țării desăvârșit cunoaște;
Ucazele lui Petru care ne-au re-nnoit
Din mână nu le lasă; drept pravăț îi slujesc.
Asemene plecare în tine nu se află:
Săracul varsă lacrimi, tu râzi de-a lui durere,
Bați robul fără milă cu suflet împietrit,
Pentru greșeală mică: Au nu-i ca tine om?
Au nu știi că cruzimea la fiare este dată?
Deși tu nu strângi banii, dar către ei ești lacom;
Risipitorul are iubire de argint,
Și chipuri legiuite după a lui păreri
Sunt care pot să-i umple cu aur seaca pungă:
El are trebuință de bani în toată vremea,
Căci fără ei degrabă plăcerile-i se sting;
Cuvintele drept, lege, îi par arabicești.

Ei bine, zici, destoinic nu sunt de-acele locuri,
Dar nu pot purta oare ca Clit cheia de aur?
Ce merite el are? Ce slujbe a făcut?
Și dintre sfera noastră cu ce s-a osebit?

Pe Clit lumina zilei în așternut nu-l află;
El cască cu răbdare șezând prin anticameri;
Spinarea nu își cruță făcând închinăciuni
Chiar muștelor ce zboară la nasul celor mari.

Clit are isteție și vorbele-și măsoară;
Pre toți îi măgulește, pre nimene nu crede,
În trebi numai ș-arată adevăratu-i gând.
El nu se tânguiește oricât de-ar osteni;
Neobosit, statornic, la țelul lui aleargă.
Norocul îi ajută, ș-acesta-i singur merit,
Pre care el îl cere de la iubiții lui.
Clit însă are-n sine ceva de imitat,
Pentru acela care dorește să petreacă
Viața lui la curte, căci altfel lângă foc,
Aripile de ceară în grabă se topesc.
O gură mai păzită, o față ce ușor
Se poate din tristețe schimba în bucurie,
Așa precum prilejul sau trebuința cere;
Prieteșug oricărui în față arătând,
Smerenie, agerime, și duh pătrunzător,
Aceste-s atributuri ce trebuie la curte.
Iar cea mai lăudată a celuia e cale,
Ce fără de sfială vorbește adevăr,
Măcar c-adese trebui să-l ție mistuit,
Să nu-l îmbrace însă cu hainele minciunii.
Ferice cine ține măsura cea de mijloc!
Cu minte cumpătată, la vorba lui plăcut,
Purtare delicată, de-a pururea având;
Nu sfătuiesc pre nime ca să se lingușească
Dar mi-e urâtă foarte deșarta fudulie.
La tine îns-aceste să caut nu cutez,
Am bună-ncredințare că n-oi să le găsesc.

În scurt, zadarnic este a înșira mai multe
Când tu nu ai nici unul din darurile-aceste.
Îndreaptă-te, drăguță, de vrei a fi știut,
Iar până-atunce rabdă și nu te supăra.
Defecturile tale subt strămoșeasca umbră,

De-ai fi în orice treaptă, nu pot să se dosească.
Curat trebui să fie acel ce s-a suit
La locul unde lumea se uită ne-ncetat.

Să zicem c-ale tale purtări și vrednicie
Destoinic te arată de-naintări, de slavă;
Deci carii cu nedreptul de ele te lipsesc
Sunt de jelit că-n tine folosul nu pricep,
Dar nu trebui să judeci, a lor greșeală-i oare,
Sau tu te crezi pe sine mai mult decât ai merit?

Nu prinde gelozia pre un boier de neam,
Precum nu prinde șeaua și frâul pe măgar.
Ar fi mai de iertare la unul de acela
Atunce să se plângă când vede pe-un nevrednic
Tâmpit întru năravuri, precum și întru neam,
Ce n-are vrun alt merit decât un orb noroc,
Ce nu-i iubit de nime, nici țării de vro treabă.
Dar când din împotrivă pre un bărbat găsesc
Care prin fapte bune înalță neamul său,
Atunci să-i pară bine de vrednicia lui.
De ce dar să te superi când vezi înaintarea
Lui Tulie, lui Trifon? De ce să te mâhnești?
Ei prin purtări cinstite și prin credința lor,
Știură să aducă la patrie folos.

Strămoșii lor, ce-i dreptul, nu sunt din vremea Olgăi,
Senatori și namesnici puternici nu stătură;
A lor cu-a ta noblețe nu pot asemăna.
Dar asta nu-i nimică, căci ei și-au început
Noblețea de la sine, precum în vremea veche
Străbunii tăi, când rușii de greci se creștinară.
Ei nu erau atunce cum mai apoi au fost;
Și cel întâi dintr-înșii ce nobil s-a numit
Avea mai mică slavă și nume decât Trifon.

Adam boieri pre lume nu a născut nici unul;
Doi fii avu, din care unul era păstor,
Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea;
Și Noe când potopul a înecat pământul
Scăpă plugari ca dânsul ce-aveau năravuri bune;
Dintr-înșii toți ne tragem. Și unul mai curând
Lăsă cimpoiul, sapa, iar altul mai târziu."



[* "Antioh Cantemir" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
FABULE
***


* "Uliul, păunul și cioful" *


"Ne povestesc c-odată al păsărilor prinț
A fost pierit. În locu-i trei păsări zburătoare
La împăratul vultur cerea locul deschis,
Păunul, uliul, cioful. Tustrei lămuritoare
Cuvinte de dreptate au fost înfățoșat.
Cu vitezia uliul fălindu-se, dă multe
Dovezi despre războaie în care s-a luptat,
Se laudă păunul cu penele-i plăcute,
Iar cioful juruiește că noaptea fără somn
În veci o va petrece, făcând și jurământ.
Deci vulturul aleasă, pre care gândiți, domn?
Pe ciof! — Și la aceasta așa își dă cuvânt;
Că uliul deși este viteaz ș-a fost oștean,
Nu are îndurare, e aprig și avan.
El nu a dat dovadă de vreo faptă bună.
Nici pe viitorie la dânsul nu e har,
Căci dacă tinerețea cu slavă nu răsună,
Apoi a vrâstei iarnă se trece în zadar.
Păunul este mândru cu lungile lui pene,
Dar cioful este pacinic, nu caută pricini,
Se apără cum poate, și noaptea fără lene
Nu doarme, priveghează.
Stăpânitorii lini
Și trezi pe când supușii în pace dormitează
Mai multă fericire la ei asigurează."



* "Șoarecul de țară și cel de oraș" *


"Un șoarec de la țară, pre altul târgovăț
Ca pre un vechi prieten, îl cheamă la ospăț.
În strâmta lui căsuță pe oaspe-l priimește.
Îi pune înainte tot ce mai bun avea,
Orz, mazăre și hrișcă; îl roagă, îl poftește,
Dar târgovățul mândru nimic nu vra să ia,
Ș-așa-n sfârșit îi zice:
— Eu mult mă mir, frățico! cum poți trăi aice,
Într-o pustietate, și cum nu ți-e urât?
În viața astă scurtă de ceasul hotărât
Nu poți scăpa oriunde
Ș-oricum te vei ascunde!
Mai bine murind vesel, să zici că ai trăit
Decât mort în viață,
Să nu cunoști a lumii plăcere și dulceață.
Asemene cuvinte au fost pre de ajuns;
Căci șoarecul de țară, de vorba lui pătruns,
Cu oaspele-mpreună, ieși din borticică,
Și preste noapte merse cu pază și cu frică
În târg la un palat
Tot în mătăsărie și aur îmbrăcat.
Din masa de cu seară sta coșnițele pline
Cu fărmături gustoase de pre la țări străine;
Deci târgovățul falnic pre șoarecul țăran
Îndată îl cinstește cu niște parmezan,
Îl pune pe covoare... când iată zgomot mare
La ușă se aude, și preste așteptare
C-un om în casă intră un câine medelean;
Iar șoarecii aleargă, s-ascund pe sub divan,
Nu suflă, pân-în seară.
Atunci sărmanul șoarec, ce-n liniște la țară
Trăia fără de grijă, văzu că s-a-nșelat,
Și cum a sosit noaptea, el drumul și-a luat
Zicând către prieten: viața-n ticnă are
La mine mai mult preț
Decât o-mbelșugare
De griji amenințată a unui târgovăț."



[* "Antioh Cantemir" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
FABULE
***


* "Focul și statuia de ceară" *


"Un vărsător de ceară ca meșter iscusit
A nimerit odată un chip desăvârșit.
Delicatețea, părul și zâmbitoarea față
Îi dă înfățoșărei un aer de viață,
Dar din nenorocire el chipul a lăsat
Pe lângă foc la care a fost și prelucrat.
Nu este de mirare că statuia de ceară,
S-a risipit îndată aproape stând de pară.
De ai făcut un lucru și vrei ca să-l păstrezi
Pentru viitorie, apoi să depărtezi
Tot răul de-nainte-i și orice-mpiedicare,
Căci altfel este numai zadarnică lucrare."



* "Stigletul și canarul" *


"O față schimbătoare ș-un grai meșteșugit
Sunt chipuri lesnicioase pre om de amăgit;
Dar prin așa mijloace
Nu-nșeli pre dobitoace
Ce nu știu vorbă dulce, nici zâmbet iscusit.
Cu un stigleț canarul îmblând după mâncare,
Sosi-ntr-un loc, pe care
Sta lațuri coperite cu cânepă de-ajuns
Ș-un om pândea-n ascuns.
Canarul de îndată,
Având ispita-n faptă,
Căci nu de mult scăpase din temnița vărgată.
A zis l-al său tovarăș: noi trebui să fugim
De ast loc unde lesne putem să ne robim;
Acea sămânță bună scop rău în sine are.
Nu este nici un om
Atât de galantom
Să lase pe câmp roduri cu bună cugetare;
Haideți în altă parte!..
— Așa! îți vine bine să dai poveți deșarte,
Răspunse lui stiglețul. — Cu gușa plină, vrei
Și hrana să mi-o iei!
Zicând aceste, zboară, la cânepă se lasă,
Ciupește două fire, le află prea gustoase;
Dar vai! îndată simte c-a lui picior e strâns.
Pândașul sosind iute din tufe, l-a și prins,
Și pentru jucărie l-a dat unor băieți.
Din fabulă vedeți:
Că sfaturile bune ne sunt de trebuință
La relele ce-adese ne vin pe neștiință."



[* "Antioh Cantemir" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
ODE
***


* "III" *


"Nu credeți pre bărbatul cu fața zâmbitoare,
Care pre cer vă jură al său prieteșug,
Fugiți de-a lui cuvinte căci sunt otrăvitoare,
Și vă menesc un jug.
Când inima năuntru i s-ar putea străbate,
Atunce s-ar cunoaște ipocritismul său,
Deși s-arată-n față având simțiri curate,
Dar sufletu-i e rău.
El nu se cârmuiește decât de a sa voie,
Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor.
Nu așteptați la dânsul vrun sprijin la nevoie,
Sau vreun ajutor.
De va vedea la altul un lucru ca să-i placă
Înfierbântat de pizmă e-n stare a crăpa,
În vecinic neastâmpăr nu știe cum să facă,
Să-l poată căpăta.
Când poate rău să facă prilejul el pândește,
Și fără de pricină săracul asuprind,
În grea ticăloșie pre oameni îmbrâncește,
Spre a-i vedea pierind.
Cucernici bătrânețe, nici cinstea cuvioasă,
Nici sexul acela gingaș pre el nu mărginesc,
De-a limbii lui viclene iuțeală veninoasă,
Cu toții pătimesc.
Acela numai care norocul îl păzește
De n-are cunoștința-i nu e ținut de rău;
Dumnezeiescul nume acel om nu hulește
Căci n-are Dumnezeu.
Cerescule părinte! Tu cârmuiești zidire
Acea alcătuită cu însăși mâna ta;
De a ipocriziei vicleană plăsmuire
Grăbește-a ne scăpa!
Repede dintre nouri săgeata acea iute
Ce este hotărâtă pentru nelegiuiți,
Și scapă omenirea de fiare neplăcute
De răii ipocriți!"



* "IV" *


"Abătuți cu totul din calea cea dreaptă,
Și de-ale lor patimi oamenii orbiți,
Fără osebire de loc sau de treaptă,
Toți în întuneric umblau rătăciți.
Picioarele multor au alunecat
În adânci prăpăstii, și rari au scăpat.
La unii Norocul brațul său puternic
Tinzând spre scăpare de munci i-a ferit,
I-a scos din ispite; dar omul nemernic
De adevăr încă nepovățuit,
Fără a lui sprijin, slab, neputincios,
Nu putea să afle drumul priincios.
Ins-Acela cărui firea se supune,
Primejdia noastră a înlăturat,
Trimițând în lume pre Înțelepciune
Ca de-a ei povață omul luminat,
De la fapte rele să fie retras,
Să-nfrunte-orice patimi, să-ndrepte al său pas.
O! cât de plăcută și împodobită
E fiica Acelui de sus împărat
În față-i blândețea este zugrăvită,
Cuvântul ei dulce, lin și măsurat!
Virtutea și cinstea pre ea o slăvesc,
Căci fiii dreptății dreptatea iubesc.
S-ascunde de dânsa urâta minciună,
Ce este izvorul relelor voinți,
Triumfă printr-însa numai fapta bună,
Și-n mâinile sale poartă biruinți.
Așa când răsare soarele lucind,
Revarsă lumină pre noapte gonind.
Noroadele acele a căror hotare
Spre răsărit mândru departe se-ntind,
Vecine cu negrii, și alte popoare
Care se adapă din Ganges și Ind,
Se cobor la glasu-i de pe elefanți,
Și-ntâi indienii se văd luminați;
Apoi etiopii cu negrele fețe
Și Nilul ce varsă bogatul său har
Pe țărmuri slăvite, prin fapte mărețe
Prin legi înțelepte ce sunt al ei dar
Din a neștiinței noianuri scăpând,
Se-nalță la cer cu agerul gând.
A lui întuneric ș-a ei strălucire
Văzu Babilonul cel cu zidul lat,
Noroadele acele fără cârmuire
De ea îmblânzite, la ea s-au plecat.
Schiții cei sălbatici și tracii cumpliți,
Sunt puterii sale marturi neclintiți.
Dup-o îndelungă și grea preîmblare
La șepte prieteni ai săi s-a oprit,
Grecia ferice cu-a sa vizitare,
În multă putere și slavă-a sporit.
Prin a ei povață romanii dau legi,
Ca stăpâni puternici a lumii întregi.
Dar când lenevirea — muma răutății --
De a ta lumină i-a înstrăinat,
Atunci spre pedeapsă urgia dreptății
Pe-ai Nordului barbari la ei a chemat,
Ce sfărâmând tronul întâi la Apus,
Apoi ș-Orientul curând au supus.
Întâmplarea asta este norocită,
Căci cei slăviți doctori și vrednici bărbați
Pre care Zeița acum urgisită,
Mai avea prieteni ei adevărați
O nouă lumină Europei au dat,
Și-n veci al lor nume va fi neuitat.
Din țară în țară purta-nțelepciune
Cu ea împreună pe-ai săi următori,
În totul urmează schimbări de minune,
Și cad ereticii ușor crezători.
Noi însă cu inimi și cuget curat,
Slujim unui singur ceresc împărat.
Iubim judecata acea cu dreptate,
Iar pâra urâtă nu o suferim,
La războaie mergem în oști regulate;
Prin agere sfaturi mai mult biruim,
Pereți de aramă cu pumnul sfărmăm,
Și după voință focul prelucrăm.
Mâinile lui Joe nu-s mai de minune
Decât ale noastre. Cu fulger de foc
Noi facem pre trăsnet grozav să răsune,
Să darme pământul, și stâncele-n loc.
Furtune și vifor nu ne pot opri
Pe undele mării sumeți a pluti.
Peste oceanuri aflăm lumi ascunse,
Planetele toate pe ceruri ochim,
Mișcarea lor, cursul, de noi sunt pătrunse
Ș-a soarelui raze în flori împărțim.
Făptura întreagă simte ne-ncetat,
A duhului nostru efect minunat."



[* "Antioh Cantemir" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "ANTIOH DIMITRIEVICI CANTEMIR" *]


***
ODE
***


* "I" *


"Plutind în întuneric pe cale rătăcită,
Căci nu vă-ntoarceți ochii spre cel ce este-n cer?
Atei fără de minte! Părerea amăgită
Lăsați, și mânați vasul spre țărm de adevăr.
Pre Dumnezeu cunoașteți acel ce cârmuiește
Făptura plăsmuită cu însăși mâna sa.
El cerurile-ntinse în care strălucește
Înflăcăratul soare pre toți a lumina.
Planetelor și lunii El zice să-mprumute
Lumina lor din soare; și el a poruncit
A se aprinde noaptea făclii de stele sute
În aer să lucească când soarele au sfințit.
Cu naltă-nțelepciune a timpului măsură
A cumpănit, și toate păzesc regula lor,
El zice ca să cadă a rouăi picătură
Pământul să adape spre hrana tuturor.
Și toate sunt lăsate spre vecinica Lui slavă
Și cerul și pământul pre Dânsul îl măresc,
Câmpia, șesul, floarea și vesela dumbravă,
Ici valea, colo dealul natura-mpodobesc.
Când marea se răscoală mugind cu-nfuriere,
În slab nisip o ține în marginile ei.
El vânturilor zice să sufle cu putere,
Văzduhul să-nnoiască gonind nourii grei.
El este creatorul a orice vietate.
Jivina ce trăiește în ape, pe pământ,
Și pasărea ce-n aer cu aripa străbate;
Tot ce viază-n lume a Lui făptură sunt.
Apoi ca un puternic și milostiv părinte
Pre om cu însăși mâna-i din lut a plăsmuit
L-a dăruit cu semnu-i, l-a înzestrat cu minte,
Cu dânsa dintre alte făpturi l-au osebit.
El nourul cel negru despică cu-al său tunet,
Săgeata arzătoare răzbate-n orice loc;
Se tulbură tot omul de acel puternic sunet
Înfricoșat și iute, ce poartă-n sine foc.
Pre cei smeriți înalță, pre cei înalți smerește.
De munți de se atinge ei fumegă-ngroziți,
De-a lui privire lumea se mișcă, se clătește,
Noroadelor și neamuri, cântați-l și-l măriți."



* "II" *


"Vezi, dragul meu Nekita, cum neamul zburător
Nici seamănă, nici ară, nici seceră vrodată,
La vreme îi împarte o hrană-mbelșugată
Cu darnica Sa mână Înaltul Creator!
Privește pre câmpie aceste mii de flori,
Acești crini nalți și mândri, aceste viorele,
Nici Solomon în slavă-i nu se-mbrăca ca ele,
Deși întâi în minte el fu-ntre muritori.
Ascultă glasul legii ce Dumnezeu ți-au dat
Prin fiul Său cel dulce, care pre toți ne-nvață
Să fim cu fapte bune urmând a Lui povață,
Ferindu-ne de rele, de mârșavul păcat.
Nădejdea să o punem în Domnul Dumnezeu
Acela care-n nouri cu fulgerul trăsnește,
Ce suflă și furtuna îndată risipește,
Ce-ncinge orizontul cu mândrul curcubeu.
Ce va să fie mâine nu te-ngriji a ști.
De ziua cea de astăzi îl binecuvântează.
De traiul tău, de hrană El singur priveghează;
Urmează a sa cale și nu te vei căi.
Stăpânitorul lumii îți știe de nevoi.
A fi de folos ție și altora gândește,
A lui voință sfântă smerit o împlinește
Și nu uita județul și ceasul de apoi!"



[* "Antioh Cantemir" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Rugăciune" *



"Ființă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ți fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îți vorbește
Vorbe în taină, smerit privește
A ta ființă de față stând;
Unde tu însuți simți datorie,
S-arăți oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuți oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre ușurință și spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simță de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Și să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuți se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăți, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească nație mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Neprețuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă ființă
A fi în astă grea neputință,
Acum s-ajungă așa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ți ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greșit ție, Părinte,
Milostivire în sfârșit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asuprește, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poți să suferi cu mulțumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinții tale
Nimic nu poate ca să te-nșale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zărește toate,
Mâna ta iarăși îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Și cu adâncă înțelepciune
Să-mprăștieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaște-i dreptul uitat de tine
Și de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Și-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Și-n norii cinstii mult să se-nalțe,
Pe calea vieții în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Și patriotul să aibă fală
A-și pune vița națională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Și neștiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta ființă
În veci închine recunoștință,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinții tale,
Cerând și râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Și dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrățișază,
Și că prin focuri încredințează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vestește soartă de raze plină,
Ce se gătește ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credință cu jurământ."


Notă: * Poezie scrisă în 1828.




[* "Vasile Cârlova" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Păstorul întristat" *



"Un păstor tânăr, frumos la față,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pă verdeață,
Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.

Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejuni
Și ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.

Câinele numai mai cu durere
Stând lângă dânsul căta în jos
Și ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Și cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.

Viu lângă dânsul, pătruns de milă
Și cu blândețe îl întrebai:
„Tinere, spune-mi, nu-ți fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

Viața voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Și-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;
Câmpii și codrii voă zâmbesc;
Vânturi și râuri voă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Și cerul iarăși mila își varsă
Spre fericire voă deplin.”

El cu suspinuri atunci răspunse:
„Frate, se poate vrun muritor
Oricât să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viață supusă zace
Sub patimi grele mult mai puțin!
Soarta nu lasă un om în pace
Cu mulțumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vânt suflarea
Nici către crânguri, nici pe câmpii;
Așa nu-nceată nici tulburarea
De multe patimi către cei vii.

Adevăr, slavă, cinste, putere
Sau bogăție eu nu doresc.
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune
Orice simțire, simț pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriță
Cu chip prea dulce, prea drăgălaș!
Pentru ea numai simț neputință,
Pentru ea numai sunt pătimaș.

De lângă mine ea când lipsește,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mâhnește,
Orice privire e de prisos.

Și drept aceea a tânguire
Fac să răsune fluierul meu
Lăsând și turma în năpustire,
Vărsând și lacrimi din ochi mereu."



Notă: * Poezie scrisă în 1830.



[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Ruinurile Târgoviștii" *



"O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pă când un soare dulce și mult mai fericit
Își răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!
Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ș-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,
Când ochiul vă privește în liniștit minut:
De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirei fapte din fața lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârșit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniștirea nopții se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Și de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești
Și simț o tânguire de lucruri omenești;
Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
.......................... ..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Și a huli viața în stare m-au adus.
.......................... ..........................
Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!"



Notă: * Poezie scrisă în 1828.


***
Heliade Rădulescu: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.



[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Înserarea" *



"Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Și zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale,
Singurătății încă petrecere de țiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos,
Ș-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care ostenește vederea alergînd,
Ș-a căria văzută de flori împestrițată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreață
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Și nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceață
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăși o gîrlă șărpuiește,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Și ni se pare încă în vînt că fîlfîiește,
Mișcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstorițe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Și lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-și depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce și altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrănește mare dor.

De lături și zefirul ascultă cu plăcere
Și pîntre frunzi se plimbă ca umbra de ușor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ție ceva mai multișor.

P-acea singurătate ce ochiul sus privește,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce și umbra de noapte se ivește
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet și luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Și plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Își caută de cale adesea mulțumind.

Acum și somnul vine ușor, de odihnește
În brațurile sale p-oricare muritor ;
Ființa milostivă de sus îi poruncește
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemișcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Și cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulțumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Și de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu știe, dar simte că lipsește
Ființa care poate să-l facă fericit,
Și neputînd găsi-o, în vreme ce-o dorește,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt."


Notă: * Poezie scrisă în 1828.




[* "Vasile Cârlova" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Marșul oștirii române* " *
(1831*)


"Dragii mei copii războinici, ascultare mumii dați,
Iată vreme, mic și mare armele s-înbrățișați,
Strigînd toți c-o glăsuire,
Spre a mumii fericire
S-alergăm de obște frați.

Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat,
Ca să mergeți cu pas mare către slavă nencetat.
Vie-vă, copii, aminte
Că Europa însuși simte
În ce cale ați intrat.

Glasul patriii să sune în auzul tutulor,
Strigînd vouă : „Lenevirea rușinată subt picior”,
Toți acuma c-o mișcare,
Spre a voastră înălțare
Să dați mînă de-ajutor.

Acea armă ruginită și ascunsă în mormînt
Brațurile să-nfierbinte ; iasă iarăși pe pămînt.
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbînde foarte bune ;
Pe ea facă jurămînt.

Înaintea fieșcărui îndestul v-ați umilit,
Îndestul și lenevirea în somn greu v-a stăpînit.
Acea soartă fără milă,
Sau de voie, sau de silă,
În sfîrșit v-a slobozit.

Priviți slava de aproape ; voi în urmă-i ați călcat
Și pe fruntea fieșcărui raza ei a luminat.
Deci la arme dați năvală
Și la rînd ieșiți cu fală,
Corbul iată s-a-nălțat.

El subt aripă-i vă cheamă și vestește ca să știți,
Că d-acuma înainte nație să vă numiți.
Deci cu dînsul înainte
Alergați cît mai fierbinte,
Laudă să dobîndiți.

Pe această sfîntă cale înfruntați orice nevoi.
Biruința pretutindini să se ție dupe voi,
Și strigați c-o glăsuire :
„Slavă, dragoste, unire
În veci fie lîngă noi !”

Înainte-vă vrăjmașii să aplece fruntea lor,
Să-și cunoască neputința, ca să scape de omor ;
Dar atunci a voastră mînă
Pe ei fie mai blajină,
Dîndu-le și ajutor.

Vitejia și răbdarea aici încă moștenesc,
Încă curge pîntre vine acel sînge strămoșesc,
Ce la vreme se arată,
De nu piere niciodată,
Ca un dar dumnezeiesc.

Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd,
Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd și cînd,
Și p-a căria lungime
Să nu iasă cu iuțime
Cetile mereu la rînd?

Aici școala biruinții într-o vreme a stătut,
Ale căria ruinuri să văd încă vechi de mult.
Dar acum fără zăbavă
Acea strămoșească slavă
E să vie în minut.

Glasul vostru strigînd „slavă” pe strămoși a deșteptat,
Ale cărora țărînă în mormînturi s-a mișcat,
Ș-umbrile în veci tăcute
Stau cît colo nevăzute,
Privind corbul înălțat.

Ce privire dulce mie ! Steagul fîlfîie în vînt,
Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,
Tinerimea îndrăzneață,
Mîndră, falnică, măreață,
Ușor calcă pre pămînt.

Lacrămă de bucurie, curge, curge ne-ncetat !
Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sînt tu n-ai picat !
Arma iată că lucește,
Slava iată că zîmbește,
Corbul iată s-a-nălțat !"


Notă: * Poezie scrisă în 1831 cu ocazia înălțării steagului național.


[* "Vasile Cârlova" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017



* * * Considerații istorico-literare * * *


* Vasile Cârlova de Garabet Ibrăileanu*

(fragmente)

"Poporului român, care a creat Miorița, nu i-a fost îngăduit să pună în forme culte de artă toată bogăția sufletului său. Pierzând bunurile culturii antice încă de la nașterea sa, izolat un mileniu și jumătate de Apusul Europei, împărțit sub stăpâniri diverse, înăbușit apoi de atâtea influențe străine -- slavism, grecism, franțuzism, rusism, maghiarism, germanism --, ținut până azi, în marea lui majoritate, în totală incultură și inconștiență, literatura nu a putut apărea decât într-o pătură foarte subțire și aproape numai în cele două Principate, abia de o sută de ani încoace. Dar și puținii scriitori, câți s-au putut ridica din această infimă categorie, și în acest scurt timp, au avut de luptat cu atâtea împrejurări protivnice, cu sărăcia și cu indiferența, încât n-au dat nici pe sfert din ceea ce ar fi fost în puterea lor. Ba, încă, soarta nemiloasă a voit ca foarte mulți, și dintre cei mai talentați, să fie secerați de o moarte prematură. Unul dintre aceștia e și Vasile Cârlova, născut la 1809, mort la 1831, când abia ieșise din adolescență.

Cârlova este cunoscut. Mai mult: este recunoscut, cu toate că a lăsat numai câteva poezii. Posteritatea, ca și contemporanii, au vibrat la cuvântul lui melodios. Totuși n-a fost și nu este prețuit după merit.

Cea mai frumoasă dintre poeziile lui Vasile Cârlova este Ruinurile Tărgoviștei. Târgoviștea, târg așezat în partea de munte, mai nobilă, a Valahiei, capitală a Țării Românești în vremuri vechi, loc de naștere a multor scriitori de dincolo de Milcov, a inspirat frumoase ode și elegii: O noapte pe ruinile Târgoviștei de Eliade Rădulescu, Adio. La Târgoviște de Gr. Alexandrescu și minunata poezie de care vorbim acum.

Corectând câteva provincialisme de fonetică și câteva arhaisme gramaticale, poezia aceasta pare scrisă de un modern și pentru a o gusta nu este nevoie de nici o considerație istorico-literară.

În Ruinurile Târgoviștei Cârlova exprimă un profund sentiment de melancolie în fața vremelniciei lucrurilor omenești, o stare de suflet care nu-și are asemănare decât doar în poeziile lui Eminescu.

Acest sentiment găsește expresii și imagini de o emoționantă sugestivitate:

"O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pe când un soare dulce și mult mai fericit
Își revărsa lumina pe-acest pământ robit.
Dar în sfârșit Saturn, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
(Cititorul să remarce printre aceste imagini pe eminescianul "în negura uitării".)

. . . . . . . . . . . . . .
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți,
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirii fapte din fața lumii pier,
Cum toate se răpune ca urma îndărăt
Pe aripile vremii de nu se mai arăt.
. . . . . . . . . . . . . . .
Și-ntocmai ca păstorul ce umblă pe câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijelii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri;
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O patrie a plânge cu multă jale cer.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Mă văd lângă mormântul al slavei strămoșești
Și simt o tânguire de lucruri omenești.
Aceste versuri sunt scrise acum o sută de ani de un tânăr ieșind din adolescență."

*

Cârlova însă ne apare și mai mare, dacă-l judecăm din punct de vedere istoric literar, dacă, cu alte cuvinte, ținem seamă de toate împrejurările vremii în care a apărut. Acele împrejurări au fost protivnice dezvoltării talentului său.

Autorul nostru este un adolescent. Adolescentul acesta n-a avut la îndemână școli unde să învețe. Țara pe vremea lui era adâncită într-o cumplită incultură. Un tânăr autodidact -- și ce-o fi putut el să învețe pe vremea aceea? -1 Ruinele. într-un mediu incult. Și mai mult: într-un mediu inferior sufletește, cum era societatea fanariotizată de la începutul veacului trecut, Cârlova nu găsește o tradiție literară. Obscurele și prozaicele versuri ale lui Văcărescu apar abia în 1830. Tradiția găsită de el se compune din câteva stihuri ale lui Momuleanu.

Cârlova nu are la îndemână nici limba literară, căci în afară de vechea limbă din cărțile bisericești, improprie pentru genul poeziei sale, nu exista o altă limbă literară. Originalitatea, noutatea lui Cârlova, ne apare cu toată claritatea și fără nevoia nici unei discuțiuni teoretice, dacă îi comparăm poeziile cu textele tuturor contemporanilor săi.

Pe lângă însemnătatea sa ca poet de valoare estetică, Vasile Cârlova merită toată atenția istoricului literar și prin rolul său de scriitor care face tranziția de la literatura veche la cea modernă.

Păstorul întristat este nou prin formă -- prin limbă și versificație --, nou și prin unele elemente de fond, care arată deja influența romantică; dar este vechi, amintește pe Conachi și Văcărescu, prin subiect și prin concepție. Amorul dulceag și "rafinat" dintre păstor și păstoriță este un ecou al genului idilic atât de cultivat în toate artele în Franța veacului al XVIII-lea, care a inspirat pe poeții boieri din Moldova și Muntenia, predecesorii lui Cârlova."





[* "Vasile Cârlova" *]
th3mirr0r (autor)
luni, 05 iunie 2017