"ROMÂN și ROMÂNESC" - grăitorii LIMBEI ș-a SLOVEI - II

"ROMÂN și ROMÂNESC" - grăitorii LIMBEI ș-a SLOVEI - II


 
Acesta a va se fi fost drept un Titlu, Nobil, asupra unor referințe din Izvoarele Limbii Române.


 


"Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere.


Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,


Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,


Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,


Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară,


Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic."


©Mihail Eminovici



Drept conținut, voi aduce o colecție de scrieri, UNICĂ (fiindcă nu este pe alt "tărâm", ci numai aici - și în sufletul fiecărui român)
Să ne bucurăm împreună de noblețea lor!..



Th3Mirr0r



P.S:

Într-a ști ce reprezentăm noi, ca verigă a Poporului ROMÂN, trebuie să cunoaștem originile.  Vechile izvoare. Ce folos e să căutăm prin literatura altor popoare, dacă mai înainte de toate, nu ne-o știm și prețui pe a noastră? Dacă marii noștri clasici au prețuit străbunii, noi de ce n-am face-o, la rându-ne? Oare, cum să mai vorbim despre Literatură, dacă nu cunoaștem cât de cât, aceste frânturi, ale Izvoarelor?..


Fie ca tot ceea ce surprindem aici, să fie o bogăție în plus, sufletului!.. Mă bucur, să împărtășesc acestea. Iar care o mai lua aminte la toate acestea, să mai spună și altora - ce anume? - Cum au început să cunoască Literatura, cu adevărat. Cum au început ei a-și prețui valorile neamului. Cum au început ei.. să fie ROMÂNI.


În privința acestor materiale, fiecare să își tragă propriile concluzii, asupra celor împărtășite, ori.. reamintite. Iar care nu este interesat într-a cunoaște acestea, este rugat ca să caute altăceva, mai pe placu-i - și fără nicio restriște, din parte-mi. Eu îmi fac doar datoria de a împărtăși acestea - și a le aduce la cunoștință ȘI ceea ce înseamnă Literatură, respectiv, prezentând, precum pot și eu, Izvoarele. Nici un site de literatură, nu le are. Așa că voi ca acesta, să le aibă. Că așa scrie și titlul, mare, să vază toți: POEȚII NOȘTRI!..



"Din somn sculați-vă


Și odată deșteptați-vă."



[Dimitrie Țichindeal]


 



Iote unde șade Imnul României! La izvoare.


th3mirr0r,
marţi, 30 mai 2017






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

P.S: Acestea, prezentate aici, se vor a fi fost Izvoare, care în cercetarea-le, atât aspiranții, cât și artiștii, vor găsi nu doar informații asupra istoriei noastre, ca popor, cât și o sursă Incomensurabilă, pentru a alcătui, după pricepere, tot felul de forme scrise, care mai de care mai pline de frumusețe și dătătoare de viață, într-a sufleteștilor comoare și florilor cari au să crească, la rându-le, în ocrotirea valorilor românești.
Acestea fiind spuse, voi trece la o noua sursă, reprezentând Izvorul Român și Românesc, unde.. după cum veți vedea, după adâncimi, sunt chiar firișoarele acestea, desprinse-ntr-a cercetării măreților nostri artiști, ai neamului.
Multumesc pentru lectură - și din tot ceea ce pricepeți, din urma-le, sau studiind mai departe, profunzimi ale lor, să mai spuneți și altora, că de maaaare folos, le va fi!..
Ș-a nu vă gândi, că acestea, dacă nu cuvântă nimeni, despre dânsele, nu își află un rost. Căci, rostul, afla-ș-vor singure.

Th3Mirr0r
th3mirr0r (autor)
duminică, 04 iunie 2017



[* "DIMITRIE CANTEMIR" *]


* "DESCRIEREA MOLDOVEI" *

(fragmente)

***


* "Despre Mănăstirile din Moldova" *



"Toate mănăstirile din Moldova sunt așezate întocmai și urmează canoanelor acelora care sunt scrise pentru Monahi, de sfântul Vasile.

Mănăstiri mari cu Arhimandriți, sunt numai patru, iară mai mici cu Egumeni, sunt mai mult de două sute și mai pre atâtea și schituri, pe care le au sub stăpânire mănăstirile acestea.

Acestea sunt unele închinate și altele slobode. Acelea sunt închinate la Ierusalim, sau la Sinai, sau la sfântul Munte.

Căci, în Moldova s'a făcut obiceiu, când cineva din Domni sau din boieri face vreo mănăstire, atuncea își împărțește toată averea sa întocmai copiilor săi și mănăstirii, adecă, pre câtă parte la fieștecarele din copii, pre atâta dă el și mă­năstirii și dacă se teme ca nu cumva după moartea sa să se strice și să se răsipească mănăstirea, atuncea o închina el la o mânăstire mai mare, la care socotește el din părțile ce am arătat și atuncea Arhimandriții mănăstirilor ace­lora, se îndatoresc ca să iee asupră-le purtarea de grijă pentru mănăstirea aceia și să privigheze, ca să aibă monahii purtări bune și cinstite, dar și din venitul mănăstirei numai atâta lasă în urmă cât socotesc că este de trebuință pentru hrana fraților, iară pre celălalt venit îl ia pentru trebuința mănăstirei celei mari și-l trimit acolo pre tot anul.

La mănăstirile cele slobode trebue frații singuri să-și are și să secere și în ceasurile care sunt slobode de trebile cele Duhovnicești, trebue să muncească cu mâinile la cele ce li se po­runcește de către Egumenul, adecă la vii, la țarini și la grădini și să strângă rodurile acestora pentru folosul mănăstirei.

Toate mănăstirile dau pe an dajdie la Domnie, după mărimea moșiilor, ce au sub stăpânire, iară Mitropolitul și Episcopii, nu dau nimic și Monahii toți atâta sunt de ascultători la canoa­nele sfântului Vasile, încât mai bucuroși ar muri de o sută de ori, decât să bage în gura lor carne măcar odată fiind chiar sfătuiți și de vre-un doctor și din mânăstire afară nu ies nici odinioară, fără numai atuncea când sunt trimeși de Egumenii săi, sau cu altă trebuință a sa, însă cu blagoslovenie. Economia casii e asupra celor mai bătrâni și mai vechi și primirea oas­peților care se păzește pre la toate mănăstirile este foarte de lăudat, căci nemernicind orice strein, creștin, jidov, turc, sau armean, nu numai că au datorie să-l primească cu bucurie, ci încă și un an deplin, dacă voește să șează, trebue să-l hrănească după putința mănăstirei, cu cinste și fără de cârtire, împreună și pre toți cei ce sunt cu dânsul și dobitoacele sale."


***


* "Despre limba sau graiul Moldovenilor" *



"Istoricii arată osebite cugete pentru alcătuirea limbii Moldovenești, mulți dintre dânșii zic că este alcătuită cu schimbare din limba latinească, fără de a fi împrumutată și dela alte limbi; iară alții zic, că este din cea italienească. Însă noi vom arăta temeiul despre amândouă părțile, ca să poată cetitorul să înțeleagă adevărul mai cu amăruntul.

Aceia cari zic că limba Latinească este maica cea adevărată a limbei Moldovenești, se razimă pe aceste temeiuri; adecă zic:

I. Că bejenarii Romanești, au venit în Dacia cel mult mai nainte până a nu se strica limba Romanilor în Italia, prin năvălirile Goților și ale Vandalilor; și cumcă nici unii din istorici nu arată că s'ar fi întors ei iarăși înapoi la Italia în vremea când stăpânea barbarii și pentru aceia locuitorii din Dacia n'au avut de unde să-și schimbe limba lor cea veche.

II. Cumcă Moldovenii nici odinioară nu s'au chemat Italieni, precum s'au chemat alți Romani în multe locuri după aceea, ci totdeauna ș'au ținut numele său cel vechiu, pe care îl avea toți Romanii, când era Roma cetatea a toată lumea, măcar că aceasta nu stă împotrivă, căci Ungurii și Leșii îi numesc pe dânșii Vlah; care nume obișnuesc neamurile acestea să-l dea și Italienilor.

Iară eu mai bucuros cred, că neamurile acestea fiind învecinate și mai cunoscute cu Moldovenii, întâi Moldovenilor au dat acest nume Vlah și apoi mai pe urmă la Italia; însă nu l'au luat dela Italia ca să-l dea Moldovenilor.

III. Că. adeverința cea mai cu temeiu pentru zisul acesta, sunt cuvintele cele multe curat Latinești, care încă tot se obișnuesc în limba Moldovenească, care în cea Italienească nici odi­nioară nu se află; iară cuvintele acelea pe care le au adăogit în limba Italienească, Goții, Vandalii și Longobarzii, nici cum nu se află la Moldoveni.

[...]

Deci fiind c'am arătat zisele despre amândouă părțile, noi nu putem hotărî care dintre amân­două să fie mai adevărate, pentrucă ne este frică ca nu cumva din dragostea patriei să ni se întunece ochii și să prisosim oarece și apoi să cunoască alți mai bine; pentru aceia lăsăm asupra cititorului, ca să judece însuși, iară noi ne îndestulăm ca să arătăm aicea numai zisul lui Cavatie carele zice, adecă:

„Este de minune că limba Moldovenească are mai multe cuvinte Latinești decât Italienești, măcar de și locuiesc acum Italieni, unde au locuit mai înainte Romanii”, însă poate să nu fie până întru atât de mirat, pentrucă Italienii și-au schimbat limba cu mult mai în urmă; după ce a venit neamul Moldovenesc în Dacia.

Și fiindcă în limba Moldovenească să află oarecare cuvinte, care nu sunt nici latinești nici de pe la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămășițe de pe la Dacii cei vechi, căci nimic nu poate să ne împedice pe noi a nu crede cumcă bejenarii Romanești după ce au venit în Dacia, și-au năimit loruși slugi din Daci, sau poate că rămâind vreunul fără de femei, s'a și însurat luându-și femei dela Daci și cu acest chip lesne și-au putut amesteca în limba lor cuvinte streine; precum stejar, pădure, hlășteu, cărare, grăesc, privesc, nemeresc.

De alta și limba Moldovenească are ale sale răspicări sau rosturi ca și toate alte limbi.

Vorba cea mai împodobită este împrejurul Iașului în mijlocul țării; pentrucă oamenii cei ce sunt în partea aceasta se mai supțiează, fiindcă sunt aproape de curtea Domnească.

Cei ce locuesc la Nistru, amestecă multe cu­vinte leșești; și vasele pentru care au trebuință în casă, încă le numesc cu nume Leșești, încât de abia pot să înțeleagă ceilalți Moldoveni."


[* "Dimitrie Cantemir" *]


Notă*
Măreața operă de la cărturarul umanismului românesc, este prezentată pe scurt. În viitorul apropiat sau îndepărtat, o să am în vedere aducerea textului la lumină, în variantă completă.
th3mirr0r (autor)
duminică, 04 iunie 2017



[* "ALEXANDRU BELDIMAN" *]



***


* "Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovii întîmplare după răzvrătirea grecilor, 1821" *

(fragmente)

***

[Invocația]

***

"Ce necaz, ce osîndire, vai mie ! ce foc amar,
Ce trăsnet și ce lovire, ce otrăvitori pahar.
Cine-au socotit vrodată, cine-au putut pune-n gînd,
Jalnica țării stricare s-o vază așa curînd?
În ce stare, amar mie! te cutremuri cînd gîndești
A lacrimilor năvală, chip nu este s-o oprești.
Toată țara-i în picioare, om peste om dă fugând,
O suflare nu întîmpini și să n-o privesti plîngînd.
Sate, orașe, ținuturi, mai toate pustiile vezi;
Ș-un norod în îngrijire, atâta încât nu-l crezi
Povățuitoriu nu crede, n-ascultă mîngăitoriu,
Aleargă, neștiind unde, vor liman, cer agiutoriu.
Cine să-l povățuiască, căci dregătorii n-au rămas,
Cei mai îndrăzneți și vrednici din dregătorii s-au tras
Vai, ponorături, prăpăstii, codrii cei înfricoșați
Gem de duioasa oftare a celor înspăimîntați.
Toți aleargă, cer scăpare, în pustiuri năvălesc,
Căci viața, starea toată-n primejdie o privesc;
Mîinele la ceriu ridică, înalță adînci oftări,
Plîng cu tînguire mare, privind jalnicele stări.
Aice am trebuință de Iraclit să aduc,
Starea Moldovii să plîngă, sau să pui să scrie Iung.
Dar, în câtu-i prin putință, mă voiu nevoi și eu
Osînda țării a scrie, oricât-mi va fi de greu."


***

[Parada eteriștilor]

***

"După prînz la noă ceasuri, încă păr-a nu toca,
Năvală mare de oameni, cela pe cela călca ;
Întreb ce-i ? îmi spun că oastea trece pe uliță-n sus,
Dar c-o paradă ciudată încît nu este de spus.
Alerg, mă duc la fereastră, stau și eu ca să privesc,
Și văz, ceea ce vrodată a mai vedè nu gândesc.
Mai întîi trîmbacii curții, călări mergînd trîmbița
După ei, călări doi preuți, falnici încît nici căta
Amîndoi cu șishanele, greci, dar bine îmbrăcați,
Cît n-aveau deosebire din ostașii ceilalți.
Unul dintre doi cocardă avè și purta la cap,
Iar altul de fir o cruce o pusese la potcap.
După dînșii, într-o butcă, un arhiereu vinè,
Cu omofor peste rasă, și-n mînă cruce ținè.
Sîrb era arhiereul, cîrn la nas și rău făcut,
Un vînturători de lume, fățarnic, mult prefăcut,
După ei începè oastea, arnăuții toți în rînd,
Îi privei cu mare fală, giucînd caii și mergînd.
Mai la urmă Hiliarhul, îmbrăcat foarte curat,
De a sa ofițerime se afla încungiurat.
Muzica italienească după dînsul răsuna,
Îți părè pe pămînt Aris, și dînd pildă îndemna.
Și-ndată artileria cu șef și artileriști,
Și pentru mai mare fală, cinci-șase din eteriști.
Anastasi Pezodromul era întru acest hal,
Încît făcè mare silă, a putè să stè pe cal."


***

[Fărădelegile ienicerilor]

***

"Enicerii de mîndrie, îngîmfați cît nu s-au dat
Vindè cu o fală mare acele ce au prădat ;
Blane, straie și odoară, cît văzînd te minunai,
Iar aere, antimisuri, erau harșele pe cai ;
În stihare și-n feloane, mulți se primblau îmbrăcați,
Cu alte multe odăjdii, spre vînzare încărcați ;
Prinse de fer și de sîrmă, grele încît se putè,
Sfinte hărăziri de ctitori ce de rîvna lor ardè,
Evanghelii de preț mare, sfinte potire cum vrei,
Care de care să vînză, să gîlcevè între ei.

[...]

Iau obraz mult enicerii, de ustale n-ascultau,
Toți să tăvăleau prin crîșme, și precum vrè se purtau.
De-a lor răcnete cumplite, ulițele răsunau,
Butcă de trecè, trei-patru în coadă se aninau ;
Răcnè și da din pistoale, cel dinuntru nu sufla,
Poți închipui cu mintea, în ce stare se afla ;
Din pistoale, zi și noapte, slobozè neîncetat,
De fugei, dai peste dracul, unde nu l-ai căutat ;
Mulți răniți din întîmplare, alții căzuți morți pe loc,
De făceai vro arătare, răspuns era : „Zarar ioc”.

[...]

În niște așa prelejuri, cînd pistoalele juca
Cine îndrăznea o strună ca aceasta a călca ?..."


[* "Alexandru Beldiman" *]


Notă*
Într-un volum prezentând o anume antologie, revăd un text diferit de acesta prezentat, și probabil, mai complet. În viitorul apropiat sau îndepărtat, o să am în vedere aducerea textului la lumină, care chiar dacă nu este complet (tot fragmente, din păcate) consider că este mult mai consistent decât acesta tocmai prezentat.
th3mirr0r (autor)
duminică, 04 iunie 2017



[* "DANIIL SCAVINSCHI" *]
("Daniil cel trist si mic")


***


* "Călătoria dumisale hatmanului Constantin Paladi în feredeile Borsecului" *
(fragmente)


***

III.

***

"Deci fără multă zăbavă, purced cu răpeziciune
Trăsurile încărcate spre satul numit Răpciune.
Aicea aga Costache din norocire zărește
Că surugiul ce mînă pe cai se cam cumpănește
Și aflînd, după cum alții bine îl chizășluiră,
Că cu bahica aghiasmă gîtleju-și aghesmuiră,
Îi coboară jos și-ncepe singur toți caii să mîie
Cu astfel de iscusință, cu astfel de vitejie,
Chiar ca Ahil, care colbul îl amestecă cu norii
Prin goana cea fioroasă ce-ngrozise privitorii,
Cînd alunga-n fuga mare caii spumați de-nfocare
În tîrîirea lui Ector la a Troii dărîmare.
Cum că sînt eroi românii, nime nu tăgăduiește,
Dar vrun Tit sau vr-un Mecena din ei tot nu se ivește.
Surugiul de rușine văzînd astă mîitură
Au rămas mut de ispravă, parc-au născut fără gură,
Privind astă chibzuire și plesnituri minunate,
Ofta știind c-acel plesnet va suna și pe-a lui spate.
Din calea noastră în laturi în partea despre amiază,
Un drum plin de bolovane la un schitișor urmează,
Schitișor ce din vechime acolo se preamărește
Și ani trei sute, schitul Pionului se numește.
Loc în care adevărul, odihna, faptele bune
Și sînta cucernicie au hotărît să s-adune.
Acolo pe toți boierii călăuzul îi pornește
Și cea mai bună odihnă într-un sfert făgăduiește ;
Așadar într-o unire ne-am pornit cu bucurie
Dar, ah, Doamne, ce necazuri ! ce spaime ! ce grozăvie!
Sfertul zis de călăuzul într-un veac se prefăcuse
Și al nopții întunerec la peire ne supuse !
Roatele pe de o parte de mii de stînci se rădică
Poclitul în cap lovește cît puțin de nu-l despică ;
Acum coborai o vale cu cîrniri pravălitoare,
De-ți părea că mergi în tartar în veci să nu mai vezi soare,
Acum mergeai tot pe-o coastă pe-a bolovanilor vîrfuri,
Unde prăvălind o dată îți făceai tot capul hîrburi.
Ce țipete de cucoane ! Ce frîngeri de mîni oftare !
Cerîndu-și una la alta cea mai de apoi iertare.
Fu, înmărmurit de frică, mai că plîngeam de durere :
„Să mor noaptea ce-i lăsată spre odihnă și plăcere !
Și să mor mai ales încă într-o-ntunecată stare,
Fără să aib nici duhovnic, nici capăt de lumînare.”
Dar de așa hal pătrunsă cereasca milostivire,
Am ajuns fără primejdii pîn la sînta mînăstire,
După o noapte ticnită, Ceahlău-mbrăcat cu ceață
Spre schit aruncîndu-și fruntea, ne-au dat bună dimineață,
De aici iar împreună după sînta liturghie,
În drumul care-l lăsasem ne-am întors cu bucurie.
Am mers cu necontenire făr-a mai căta hodină
Și-am ajuns de dup-amiază la Tulghiș la cărăntină.
Aici hătmanul Pălade aștepta cu bucurie
Să-și afle sosit (el) păsul ce de mult era să vie
Iar fiindcă acea voie încă tot nu mai sosise
Și-a cărăntinei bordeie de trecători se tixise,
Au pus la cale să-i facă o casă nouă de scînduri,
Fără a se mai supune la supărare sau gînduri.
Într-această casă nouă ca-ntr-o cușcă jidovească
Toți gusăm o zi și-o noapte odihna călătorească.
A doua zi jălind ceriul multa noastră chinuire,
Bucurie și mai mare cu a pasului sosire.
Apo după o-ndelungă a tuturor afumare,
Și după o amăruntă întru toate cercetare,
Dăruind casa acelui ce ne nădușea cu fumul
Cît mai în grabă cu toții iraăși ne-am apucat drumul.
Și-ajungînd în șese ceasuri la apele minerale,
Am scăpat de astă lungă ostenitoare cale.
La Borsec, cu feredaie, cu mese, cu adunare
Se uitase mai cu totul a drumului supărare.
Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească,
Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursească.
Făcea și primblări cu toții pe jos pe la steclărie
Ba încă și peste-un munte pînă la o vizunie...
Săvîrșind deci toată cura în cinci săptămîni de zile,
Trimițîndu-ni-se caii de păharnicul Vasile,
Ne-am pornit cătră Moldova cu nespusă nerăbdare,
Ca s-ajungem pe acasă mai curînd fieștecare.
Cum an venit la Răpciune pentru să mergem mai iute
Făr-a gîndi la primejdii, am plecat pe patru plute
Și-am sosit în zece ceasuri la tîrgul Petrei la vatră.
Încunjurînd Dealul-Doamnei și-ai lui bolovani de peatră.
La tîrgul Petrei pe plute ajungînd cu norocire.
Cucoanele-au mers îndată la domneasca mînăstire,
Mulțămind treimii sînte a o inimă umilită,
C-au sosit fără primejdii la Moldavia dorită."

[...]

***


[* "Daniil Scavinschi" *]
th3mirr0r (autor)
duminică, 04 iunie 2017



[* "DANIIL SCAVINSCHI" *]
("Daniil cel trist si mic")


***


* "Călătoria dumisale hatmanului Constantin Paladi în feredeile Borsecului" *
(fragmente)


***

II.

***

"Mergînd așa înainte ca vreun ceas sau și mai bine
Și văzînd c-a mea trăsură din urmă-ne nu mai vine
Am socotit cum că poate s-au stricat ceva la dînsa,
Deci să nu rătăcesc noaptea, mă-ntorc să mă sui într-însa ;
Mă-ntorc cu repeziciune, ajung podul, îl trec iară,
Dar nu văz nici o trăsură, ci văz că s-au făcut sară.
Ah ! și văz c-am făcut iarăși o mai frumoasă ispravă
C-am căzut dintr-o ispită decît cea-ntîi mai grozavă!
Căci trăsura-mi era dusă, cum se vede înainte.
Iată-mă și-n altă cursă, o, Dumnezăule sfinte !
Înapoi apuc cu fuga, strig, răcnesc ; cine-mi răspunde ?
Compania ajunsese acum cine știe unde !
Astfel alergînd eu singur, pe-un drum, ce prin munți se-ntinde,
Iată că perdeaua nopții orizontul tot cuprinde.
Fiind și groaza aceasta decît cea dintîi mai mare,
Încep să-mi blăstăm părerea, ce mă-nșală așa tare,
Aruncîndu-mă-ntr-o cursă care picioarele-mi curmă,
În astă neașteptată, amărîtă alergare,
Mă mustram însumi pe mine, cuprins de grea disperare,
Zicînd : „Ce-mi trebuia mie să mă cobor din trăsură?
Au doar m-au hotărît soarta pentru a urșilor gură ?
De ce-am calcat jurămîntul, ce-l făcusem în iveală,
Cum nu m-au mustrat simțirea, să nu fac astă greșală ?
Ah ! a călca jurămîntul este o nelegiuire
Pentru care nece unul nu scapă de răsplătire.
Ce-o să mă fac ? Amar mie ! La așa tristă-ntîmplare,
La așa nenorocire fără mijloc de scăpare !”
Acestea zicînd, un zgomot simt că-nainte-mi s-aude ;
Stau deci pe loc plin de groază, cu care noaptea pătrunde ;
Mă-mbărbătez pe-ntuneric, pe drum țintesc ochii bine,
Dar ce văd ? Ah ! ceva negru, care pășește spre mine!
Adio ! de acum lume ! Adio ! lună și soare !
Căci asta e o ursoaică, ce vine drept în picioare.
Așa oftînd vreme lungă, văz c-aceea ce negrește
Stă-n drum și nici într-o parte nicidecum nu se urnește.
Mă mai îmbărbătez iarăși, neavînd altă mîntuire,
Și purced drept către dînsa, zicînd : sau trai, sau pieire !
M-apropriu, tremurînd strașnic, tocmai de acea negreață ;
Dar, o ceriu ! ce bucurie ! Iată-mă scăpat cu viață.
Acea neagră nălucire, ce mă împluse de frică,
N-au fost altă, decît butca cuconului Vasilică,
Care pentru că la hamuri oarece i se rupsese
De butcele celelalte mai în urmă rămăsese.
Pe jos ! singur ! pe-ntuneric ! cînd dumnealui mă zărește
Cu hohot prinde a rîde și în butcă mă primește.
Și astfel scăpînd de groaza care mă împresurase
Am ajuns tovărășia, ce în urmă ne lăsase.
Un căpitan George însă, om trăit mulți ani la munte,
Căruia acele locuri îi sînt foarte cunoscute,
Rînduit în drumul cesta pe toți să călăuzească
Și voind toată adunarea bine să o odihnească,
Ca unul ce pe acolo toate poticile știe,
Ne-au dus la o casă-n codru, ce era chiar sihăstrie !
Dar cucoanele ce-n toate-s mai delicate din fire,
Neputînd fi mulțămite cu-asemenea găzduire,
Pe călăuzul acesta încep să-l îndătorească
O gazdă mai de odihnă numaidecât să găsească ;
Bine ar fi făcut însă de primea aici să mîie,
Să nu cate huzur casnic într-o lature pustie.
Cînd la drum și împărații la-ntîmplări deosebite,
Cu toată a lor mărire, dorm și-n colibi părăsite.
Această însărcinare văzînd George căpitanul
Răspunde : — „Întru aceasta, iată care-mi este planul ;
Vrînd cucoanele să afle o mai bună mulțămire,
Trebuie să v-urmați drumul s-ajungeți la mînăstire."

[...]

***


[* "Daniil Scavinschi" *]
th3mirr0r (autor)
duminică, 04 iunie 2017



[* "DANIIL SCAVINSCHI" *]
("Daniil cel trist si mic")


***


* "Călătoria dumisale hatmanului Constantin Paladi în feredeile Borsecului" *
(fragmente)


***

I.

***

"Părintele-acel vecinic, acel fără de moarte şi tare,
Cel milostiv şi puternic, fără de asemănare,
Acel ce din nimicnicime, din bezna cea-ntunecată,
Au zidit în şasă zile lume-această minunată,
După ce-au făcut pre soare, ce din chentru luminează,
Luna, planitile toate ce-mpregiuru-i se rotează,
Şi stelile cele multe, acele nenumărate
Ce-mpodobesc cu lumină al tronului tău cetate
Şi toate câte pământul poartă pe a sa rătungime,
Plante şi vietăţi încă, nesfârşită feliurime,
Apoi, s-arate mai bine puterea sa acea mare,
Au plăzmuit şi pre omul dup-a sa asemănare.

Priviind ziditoriul însă la al omului natură,
Că la tot feliul de patimi îi supus preste măsură,
Care ş-acea scurtă viiaţă ce îi este hotărâtă,
Prin mii de dureri cumplite i-o fac foarte amărâtă,
Şi prin vaite, suspinuri, lăcrămări fără-ncetare,
Vadeaua vieţii cea scurtă i-o scurtează şi mai tare,
Milă au cuprins Monarhul fulgerilor fioroasă
A şti-n aşa tristă stare fiinţa cea mai aleasă.
Pentru aceasta, îndată, cu o milă necuprinsă
Sfăra pământului nostru de mâna sa fu atinsă
Şi-ndată, în mii de locuri, mii de părţi desfătătoare
Au început să răverse izvoară vindecătoare!
Din toate aceste multe izvoară blagoslovite
Ce, pentru al omului patimi, de ceri sânt alcătuite,
Într-a Carpaţilor sânuri au făcut tuturor veste
Că în Gheorghieni, la Borsăc, acel mai bun izvor este!
Acolo arată ceriul, zic mila sa acea mare
Că de orice dureri grele omul să-ş afli scăpare.
Acolo de romatizmuri, cât de mari şi învechite,
De trânji, piatră, de podagră şi năvrei cât de slăbite,
De al sângelui stricare, de-al stomahului smintire,
Desăvârşit pătimaşul îş află tămăduire!
Acolo şi tot ologul, cel căzut în desperare,
După o trii ani cură câştigă a lui picioare.
Iar mai vârtos pătimaşul de lumeasca neputinţă,
Ce face pre om în lume o netrebnică fiinţă,
Ce-i răpeşte bărbăţia, tot ce-i mai plăcut sâmţirii
Pre care razimă toată harmoniia însoţârii,
Şi mai mult acesta încă acolo să noroceşte
Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobândeşte,
Ca şi fimeile toate ce păimesc nerodire,
Prin puterea cestor ape îş îndreaptă a lor fire.
Aceste folosuri dară într-adevăr minunate,
De cătră apa aceasta necontenit revărsate
După cum doctorii Vienei ce aceste privighiază
Prin o carte tipărită pre toţi îi încredinţează
Şi pre hatmanul Paladi ce în turceasca robie
S-au struncinat sănătate prin o crudă tirănie,
L-au îndemnat ca să meargă la acestui Borsăc ape,
Struncinata sănătate din primejdii să ş-o scape.
La care mărit hatmanul Costandin Bogdan Paladi
Porni cu câţiva tovarăşi ca mai vesăl să să scalde
Au luat în această cale şi pre scumpa sa soţie,
Căci fără de ea viiaţa dulce nicicum nu poate să fie,
Toţi acestui drum tovarăşi lângă cucoana Săftiţa,
Fu aga Gheorghie Costachi, cu cucoana Frăsiniţa,
Zmaranda Balş, doctorul Şarl, cum şi Milu Vasălică,
Ş-al doctorului Efstati încă cea mai mare fiică
Care în tovărăşie, cu hatmanul împreună,
Călători să le paie calea ace ră mai bună.
Dar precum culegînd roze sau strîngînd faguri de miere
Omul nu poate să scape de a ghimpului durere.
Astfel și drumul acesta făcut pentru sănătate
Din tovarăși mai nici unul n-au scăpat de greutate.
Căci sosind la Dealul-Doamnei, caii cad de grea povară
Deci, ca să se mai răsufle, boi la trăsuri se-njugară.
Toți încep atunci pedestri la deal să călătorească
Ca peregrinii ce pleacă la Sinai să se spăsească.
Pe coasta acestui mare și bogat în veacuri munte
O stînă de oi se află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata a oițelor zbierare
Și prostatica în bucium a păstorilor cîntare
Fac a veacului de aur plăcuta închipuire,
Unde gustă călătorul mîngîioasă liniștire.
Acolo sosind cu toții obisiți de osteneală
Și pătrunși de-acea frumoasă și romantică priveală
Stătură și pe verdeață începură a se pune
Puterile-nprăștiate voind iarăși să le-adune.
Întru această plăcută și-aleasă soțietate
Primit aflîndu-mă și eu din a soartei bunătate,
La această poposire, în acest loc de plăcere.
Fiindcă nu-mi rămăsese mai nici un dram de putere,
M-am depărtat subt un arbur cu ramurile tufoase,
La a căruia tulpină, flori revars-a lor miroase
Și m-am lăsat pe o coastă, ca să gust în liniștire
Nectarul ce-au lăsat firea la trudă de întărire.
Abia somnul mă cuprinde, un frumos vis iată vine
Trimis de Morfeu, de muze, sau cine știe de cine.
Parc-aievea îmi arată o minunată grădină
Unde, zîmbindu-mi, mă cheamă o pra iscusită zînă.
Apoi, mergînd pe-o alee, o muzica-armonioasă
Auzeam o melodie pătrunzătoare, duioasă,
Mai încolo văz palaturi ; ajungînd, întrăm în ele
Strălucirea, bogăția uimesc vederile mele.
Cu aur și pietre scumpe era toate împodobite.
Zîna mea, zîmbind îmi zice : astea-s a tale, iubite !
Aceste-ale nălucirii asa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morții vreo trei năstrușnice ceasuri ;
Dar zefirul ce acolo cînd soarele se coboară
Precum și cînd se înalță, cu multă iuțeală zboară,
Încetînd să mă desmierde cu-ale lui aripi de gheață
Din moarte închipuită curînd m-au adus în viață.
M-am trezit deci cu putere după odihna gustată —
Ce folos că pînă-n sară iarăși am pierdut-o toată
Căci compania ce-acolo spre odihnă poposise,
Neștiindu-mi răzlețirea, demult nainte pornise.
Sar de jos, cat împregiuru-mi, dar, vai, afară de turme
Nu văd alta decît numai ale trăsurilor urme.
O ! ce necaz mă cuprinse dintr-a unui somn pricină !
Și de-noptare pe-a cel munte, mă făceam urșilor cină.
Îngrozit peste măsură de-așa dosnică-ntîmplare,
Blastem somnul, apuc drumul, ș-alerg tot în fuga mare,
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroase,
De vizunii adîncate, mistuiri primejdioase.
Tot părîndu-mi că m-alungă urșii cu cîrdul de goană,
Dar noroc că în vreo trei ceasuri am dat peste cărăvană.
Ajungîndu-mi deci trăsura, ce-mi fusese însemnată,
Jur că din ea pîn la Borsec n-oi coborî niciodată."

[...]

***


[* "Daniil Scavinschi" *]
th3mirr0r (autor)
duminică, 04 iunie 2017



[* "IOAN PRALE" *]
("Prale, firea cea întoarsă")

***

(scrieri rare - și din păcate, caractere chirilice)



***

"Dela Ioan Prale (1769-1847) ne-au rămas două cărţi bisericeşti: o cântare în greceşte şi româneşte a Prohodului Mântuitorului (tipărită la Iaşi în 1820) şi o traducere în versuri a Psaltirii (tipărită la Braşov în 1827). A fost dascăl de strană, sau musicon dupa terminologia vremii. O biografie consistentă a lui Prale nu a fost realizată încă."


***

"Pralea era un bărbat genial şi ciudat în felul său." "spiritul lui ţinea de universalitate. Ca probă, ne poate servi un literet ce făcuse, cu cifre universale*, cum sunt numerii arabici, care să se cetească în toate limbile cu aceeaşi însemninţă." (Aron Pumnul)

* Se referea la un sistem de scriere universală dezvoltat de Prale.

***

„Într-o sară [a Junimii] ne povestea d. Alecsandri despre Pralea [...]. Pralea locuia în Iaşi, pe şesul Bahluiului, lângă mănăstirea Frumoasa. În odaia lui îşi alcătuise un pat mişcător, scânduri atârnate la părete, ce le tot schimba după direcţiunea soarelui şi pentru care îşi bătuse o samă de pari în zid după punturile geografice. Pe lângă aceşti pari se mai afla în perete un şir de cuie de lemn, bătute în linie dreaptă de la uşă şi până la locul unde se întâmpla să-i fie patul în acea zi. Când intra Pralea, în odae, seara, pentru ca să se culce, începea a se dezbrăca de la uşă şi de cuiul dintâi îşi agăţa căciula şi aşa mai încolo, de fiecare cui câte o parte a îmbrăcămintei, până când ajungea la pat în starea lui Adam. Dimineaţa începea apoi procedura inversă şi, descuindu-şi vestmânt de vestmânt, ajungea gata la uşă.” (Titu Maiorescu)

[* "Ioan Prale" *]


*Notă*
Tot ceea am despre acesta, drept câteva documente, în format digital, sunt/prezintă caractere chirilice. Din păcate, nu știu a face traduceri, necunoscând limba - dacă s-a încumeta careva, rog a mă anunța. Aș fi vrut măcar 2-3 pagini să aduc la lumină, de dragul ca și altii, să cunoască despre acesta, o fărâmă. (inclusiv eu) - Nici eu, nu cunosc mai multe, ceea ce am putut găsi despre acesta, fiind doar mențiuni de la diferiți autori.
th3mirr0r (autor)
duminică, 04 iunie 2017



[* "BARBU PARIS MUMULEANU" *]
("Mumulean glas cu durere")

***

(scrieri rare)


* "Defăimătorul" *




"Ce lucru supărător
E omul defăimător!
De nimeni nu e iubit,
E la toți nesuferit.
Parc'ar fi 'ntr'adins născuți,
Numai pentru rîs făcuți.
Unde merg ponosluesc,
Metahni altora găsesc.
Parcă sunt făcuți de mom,
Ca se rîdză d'ori ce om.
Treba for este umblând,
Prin case vorbe purtând.
La o casă când se duc,
D'ei de nu's față s'apuc,
Îi latră 'i ponosluesc,
Rîd de ei, și chihuiesc.
Apoi cum fug d'acolo,
Și se duce dincolo.
Încep numai de bîrfit,
Rîd de casa ce-a fugit.
L'al treilea iar când merg,
Pe rîs gura 'n grab ș'alerg.
Bîrfesc p'ei de i-a lăsat,
Din casa care-a plecat.
Unde merg nici cum nu spun.
De vr'un om vr'un cuvent bun.
Ci la toți găsesc ceva,
Și 'ncepe a defăima.
Dzic cutare că'i urît,
Cutare posomorît.
Cutare a maimuțoi,
Bărbaților păpușoi.
Cutare e 'nșelător,
Cutare asupritor.
Cutare e natărău,
Cutare barbar și reu.
Cutare e necinstit,
Cutare este sgârcit.
Și nimenea 'ntr'un cuvent,
Fără metahne nu sunt.
La mari, mici, betrâni, femei,
Și la pruncii mititei,
Mii de greșeli le găsesc,
Pe d'întreg îi clefetesc.
Numai ei sunt toți frumoși,
Cinstiți și politicoși.
Toți s'asemen cu Adon
Și la duh cu Solomon.
N'au nici metahne trupesci,
Nici patime sufletesci.
Toți ș'au spart oglinda lor,
Sau se se vadză nu vor.
Numai p'alții ved, privesc.
Latră de el și bîrfesc,
Dzioa noptea ne'ncetat,
Ca câinii la lună 'n sat.
Ei prin defăimare vor,
Se'și arate duhul lor,
Se'i laude toți că sciu,
Cunosc p'alții de'i descriu,
Și că elocvenții au,
Definiții la toți dau.
Amar lor daca gândesc,
Și cu duh se socotesc;
Astă genie a lor,
L'este reu vetămător.
Fug de ei toți ocolind,
Când îi ved la denși viind;
Prieteni pe nimeni n'au,
Nici bună dzioa le dau,
Nici în adunări nu'i vor,
Toți fug de visita lor,
Că toți ce p'alți osândesc,
Singuri sunt cum îi bîrfesc.
Iar celor cinstiți nu plac,
Se vadză p'alții ce fac."



[* "Barbu Paris Mumuleanu" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "BARBU PARIS MUMULEANU" *]
("Mumulean glas cu durere")

***

(scrieri rare)


* "Ipocritul" *




"Ce vulpe, ce câine mut,
Este omul prefăcut !
Tot omul cel ipocrit
Umblă subt chip de smerit.
Umblă tot cu capu 'n jos,
S'arată prea rușinos.
La om bine nu privesce
Se strâng la pept când vorbesce
Umblă căutand ponciși,
Par' că 's câini ce mușc furiși,
Sau vulpi ce batjocoresc
P'alte fiare cum voesc.
Caută tot în păment,
Par' că este cel mai sfânt.
Toți de grabă cum îi ved,
Îndat' îi poftesc de șed.
Se fac că fug d'adunări,
Și că nu vor desfătări.
Se 'nchină mult și postesc,
Câte-un ces doue citesc.
Ori și cine la ei vin,
Spun slugile că se 'nchin.
Cu omenii când vorbesc,
D'abia din buze șoptesc.
Lasă sprâncenile 'n jos,
Stă ca un lup jândios.
Mueri frumose când ved,
Strînse la vr'un loc de șed,
Se plecă, se gârbovesc,
Pe sub genă le privesc.
Stă gârbov și cocoșat,
Crunt în fața lor le cat.
Scii că lupii când oi fur,
Nu mai caut înprejur.
Firea 'și prefac ș'o silesc,
Pre omeni de 'i amăgesc.
Cu nume că sunt smeriți,
Toti îi au de buni, cinstiți,
Subt prefăcut chip al lor,
Amăgesc lumea cum vor.
Omenii îi socotesc
Cu virtute, și 'i cinstesc,
Grații cu respect le fac
Nu'i cunosc că se prefac.
Unde s'arăt rușinoși,
Socotesc că's cuvioși.
Arăt în față că's miei,
Iar în inimă sunt lei.
Cu fățărnicia lor,
Săverșesc unde ce vor.
Crede cine ce le spun,
Socotind că e om bun.
Unde'i ved așa smeriți,
De cât alți mai diferiți,
Vorba lor e testament,
Prinde loc de document.
Își prefac firea nevrend,
Supt s'arată că e blând.
Unde-a mers și ce-a vorbit
Ce-a vrut, i s'a săverșit.
Sărmani omeni buni ce sunt
Ce lesne del credzăment.
Cum vede un ipocrit.
Îndată lui s'au jertfit.
Nu sciu că'i lup încălțat,
Și 'n piei de oie 'mbrăcat,
Ori cărbune 'n față stins,
Și 'n lăuntru foc aprins."




* "Mendrul" *




"Tineri, betrâni, copilași,
Vedeți pe jupen trufași,
P'un domesnic dobitoc,
Răpit de puțin noroc.
Îndată cum s'a 'ntemplat,
Cu vr'un rang de s'a 'nălțat,
Ori vr'un prilej d'ați putut
Podobe de ' și-au făcut,
Pe loc cum s'a 'mpodobit,
Ca Lucifer s'a trufit.
Își es de tot din simțiri,
Se prefac ale for firi.
De unde umbla smeriți,
Plăcuți la toți, suferiți,
Cum s'au vedzut îmbrăcați,
De o dat' îi vedzi schimbați.
Umblă'n vec bine gătiși
Parcă 's cadre zugrăviți,
Când merg se schimonosesc,
Picorile 'și târșiiesc.
Umblă parcă 's ologiți,
Sau copii nedumeriți,
Din cap se tot sovăesc,
Ochii și'i mai micșoresc.
Și'i strâng parcă's de ciurez,
Iesmă în ochi'ți parcă vedzi.
Apoi 'și pun ochelari,
S'arate că's omeni mari.
Ei dacă se 'nsuflețesc
Ologesce și orbersc.
Es din bunele mesuri,
Umblă se facă figuri.
Se tot caut 'mprejur,
Li se par ca n'au cusur.
Cu cine-vaș când vorbesc,
D'abea din buze șoptesc,
Li se pare că sunt ei
În oraclu dumnedzei.
Chiar cu ai for cunoscuți,
Patrioți cu ei crescuți,
Când îi ved d'abea tușesc,
De silă cevaș vorbesc.
La alți se fac că nu'i sciu
Nu'i cunosc, minte nu'i țiu,
Și'i întrebă c'un cuvent,
De unde și cine sunt.
Ori de le vorbesc ceva,
Tot cu tu, nu dumneata.
Le pare că păgubesc,
Când pe cei mici îi cinstesc.
Nu sciu că's mai câștigați,
Când sunt de toți lăudați.
Când ar fi politicoși,
Cu onor țermonioși,
Toți le dau închinăciuni.
Supuneri și plecăciuni.
Toți din suflet îi iubesc,
La ori-ce lor se jertfesc;
Iar cei mândri și trufași,
Își face pe toți vrăjmași,
Vai seracul îngâmfat,
Cât de reu este 'nșelat.
Cât prilejul îi hrăpesc
Prin mândrie de'i orbesc,
Le dă sminteli de se stric,
Și cu copilul cel mic,
Toți pe densul s'amărăsc,
Îi cugetă reu, și 'l urăsc,
Că el când a 'naintat,
Pe nimeni n'a 'ndatorat.
N'a vrut a'și agonisi,
Prieteni ce'l ar iubi.
Nimului bine-a făcut,
Nici prieteșug a vrut,
Lucrul cel scump și mai sfânt
Neprețuit pe păment:
C'amicul adeverat,
E un schiptru de 'mperat.
Astea ei nu le gândesc,
Când cevași însuflețesc.
Nu ved globul că'i rotund,
Lumea haos fără fund,
Și sunt tote 'ntr'un noroc,
N'au nimic stare 'ntr'un loc.
Astădzi este fericit,
Și mâine nimicnicit.
Astădzi este înălțat,
Și mâine cel necruțat."


[* "Barbu Paris Mumuleanu" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "BARBU PARIS MUMULEANU" *]
("Mumulean glas cu durere")

***

(scrieri rare)


* "RUGĂCIUNE PENTRU A SA SCĂPARE" *

( cu referință la PLÂNGEREA ȘI TÎNGUIREA PATRIEI)


"Dumnedzeule Pre Sfinte !
Cel ce tote le privesci,
Adu-ți de mine aminte,
Nu 'n veci se me pedepsesci.
Vedzi necazurile mele,
Că s'au forte înmulțit.
Multe scărbe, nevoi grele,
Cu totul m'ail covărșit.


Vedzi a mea dărăpănare,
Că-s aprope ca să pier:
Nu me lăsa 'ntru pierdzare,
Ajutor la Tine cer!
Caută din Cer la mine,
Și-mi vedzi focul cel aprins:
Întorce-te-acum cu bine,
Că mai cu totul m'am stins.


Eram liberă grădină
Veri cine ar fi venit:
Cu tot felul de rod plină
Far' a fi nimic poprit.
Și-acum am ajuns în stare,
Mai de tot se me sfîrșesc
Plîng, suspin fără 'ncetare,
Din dzi 'n dzi mai reu slăbesc.


Pînă când a Ta mânie?
Se petrec tot în oftat!
Întorce-ți a Ta urgie!
Vedzi că m'am dărăpănat!
O tîlhărescă pornire.
De-odată m'a prididit,
A mea totă moștenire
Forte reu s'a răsipit !


Frică, spaimă de odată
Preste mine au venit,
Ai mei fii, popor, mult glotă
Pribegind, m'au pustit,
Toți s'au respândit departe,
Pre ticăloșii mei fii,
Sate și orașe sparte
Au rămas tote pustii!


Trimite-mi milostivire,
Și-mi ridică acest nuor;
Ai mei fii, a Ta Zidire,
Vedzi necazurile lor!
Nu mai pociu ave răbdare,
A-i vede înstreinați,
Arată a Ta 'ndurare
Ca să-i ved iar' adunați!


Pînă când se fiu scârbită,
Și jalnică de-al mei fii?
Pînă când voiu fi mâhnită
Suferind ticăloșii?
Eu eram cea resfățată
Cu tot felul de-adunări,
Eu eram cea desmierdată
În primblări și desfătări.


Și-acum podoba mea totă,
Mai s'a sting de pre păment;
Nu gândesc că vre o dată
Ce-am fost iar' se dzic că sunt,
Casele cele frumose
A lor mei pre iubiți fii,
Când se le ved luminose,
De 'ntunerec sunt pustii!


Eu me bucuram odată,
De-al mei fii noptea îmblând,
Și-acum sunt forte 'ntristată
Noptea de câm tot urlând.
Ale mele uliți tote,
Sălta noptea 'n veselii,
Și-acum plânge precât pote
Vedzendu-se că-s pustii.


Ulițile acum plânge,
De sângiuri ce s'au versat,
Nu mai pot înghiți sânge.
Fie chiar și vinovat.
Tineri, betrâni, pruncl, feciore
Plâng, suspin fără soroc;
Întorce a Ta 'ndurare:
Nu-mi pociu potoli ast foc!

...........................

Și pe voi, fii ve rog forte,
De-acum nainte se fiți
Într'un cuvent pân' la morte,
La olaltă și uniți!
Ve sfătuiesc părintesce
Chipul care se'l urmati:
Trăiți toți moralicesce,
Nume bun ca se ve dați!


Cea de-acum împrejur-stare
Singuri voi o judecați
Și fără nici o 'ndreptare,
Ve cunosceti vinovați!
N'ați îngrijit pentru mine
Nici de cum se me cinstiți,
N'ați cunoscut al meu bine
Numele se mi'l măriți!


V'ați dat toți la lenevire,
La mozăviri și primblări
Nu ați avut îngrijire
De-ale mele mădulări!
Numa 'n parte fie-care
Pentru sine s'a silit,
De cel mic acel mai mare
Nici decum n'a îngrijit!


Nu era între voi cine
Esemplu bun ca se dea,
Cel mai mare întru mine
Moralul îl răsvrătia.
Se 'nălțase 'n voi mândria
Pîn' la puntul cel de sus
Se lățise lăcomia,
Cât nu e cuvent de spus!


Toți cădzuți la desmierdare
Nu 'ngrijați d'al meu folos,
Nu simțiați că sunt în stare
Pentru voi se port ponos.
De 'nvețați puțină carte
Crescere de loc n'aveați;
De la voi era departe
Folosul, căci ve trudeați.


Supuși toți la desmierdare
Numal poftele vînați:
De la mic pînă la mare
În nelegiuiri îmblați.
Ve prihăniați fecioria.
Fără cuget ne 'mputat,
Necinstiați căsătoria
Lucrul cel mai lăudat!


Toți eșiați din datoriă
Uitaseți pre Dumnedzeu
Eat'acum mi-au vent mie
Pentru vol acest foc greu.
Uitaseți pe-al vostru frate,
Căruia erați datori,
Și cinstiați cât nu se pote
Pe străini lingușitori!!!


Vedeți acum la ce stare
Nemernicii m'au adus!
La ce rea derăpănare
Pentru voi ei m'au supus!
Fără nici o judecată,
Voi cu ei v'ați însoțit,
Vedeți acum că de-odată
Mai de tot m'ați pustiit.


Nu me socotiți de mumă
Se-mi fiți fii, și voi toți frați!
Ve numiați fii drepți în glumă,
Iar nu drepți a leverați!
Nici limba mea ce ve cresce
Voi nici cum n'o învețați,
Datoria ce firesce,
Vi s'ar cădea s'o urmați!


Nu aveați în voi unire
Unul pe-altul se iubiți:
Erați plini de pismuire
Și de patimi stăpâniți!
Pentru-a vostră rea urmare
Cerc amare-astădzi dureri,
Astădzi sunt l'acestă stare
Slabă fără de puteri.


Dară cu acestea tote
Eu pe voi tot ve doresc.
Mumă ve sunt, nu se pote,.
Trebuie se ve iubesc !
Și voi sfaturile mele,
Trebue se le urmați,
Nu ve pară dojeni grele,
Ci ve rog se ve 'ndreptați!


Cea de-acum pildă ve fie
Oglindă ca se priviți,
Sciți a vostră datorie
Cum pe-o mumă s'o iubiți.
Vedeți alte maice 'n lume
Fiii lor cum le cinstesc,
Și voi ca acele mume
Siliți ca se ve măresc!!!"



[* "Barbu Paris Mumuleanu" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "BARBU PARIS MUMULEANU" *]
("Mumulean glas cu durere")

***

(scrieri rare)


* "BLESTEM PENTU NELEGIUIREA LOR" *

( cu referință la PLÂNGEREA ȘI TÎNGUIREA PATRIEI)


"Dumneleule 'ndurate
Dreptule Judecător!
Vedzi-mi a mea strîmbătate:
Și le fii Resplătitor.
Drept a lor nemulțămire,
Dă-le scârbe și amar;
Dă-le dreptă răsplătire
Că m'au prădat în zadar.


Mânia Ta se 'i urmeze
Ori și unde or umbla,
Osînda ta se'i vîneze,
Veri pe ce locuri vor sta,
Frică dă-le se se temă
Și frundza când s'o mișca,
Priveghiând se bage semă
Chiar de vent când va sufla.


Dă-le for calea pustie
Ca se âmble rătăciți;
Arată-le-a Ta mânie
Pe unde-or fi pribegiți,
Drepta Ta le resplătescă
Cestor nemulțămitori,
Urgia se 'i osîndescă
Ca pe nisce bârfitori!


Brațul Teu viă să'l ardză
Cu focuri electricesci,
Pomenirea for s'o piardză
Din gurile omenesci!
Curse 'n calea lor le pune,
Se cadză 'n pierdzare toți,
Numai vadză dzile bune
Nemulțămitorii hoți!


Câți vor pribegi in lume
Fiă de nemuri huliți;
Unde-or merge cu-al lor nume
Se fiă batjocoriți!
Ori măcar unde vor merge
Dă-le lor reu dupe reu;
Ocara for nu o sterge,
Ajungă'i blestemul Teu!


Dă-le spaimă de 'i uimesce
Se umble din loc în loc;
Pururea 'i căletoresce,
În drum fară de noroc!
Îmble 'n pesceri făr' de hrană,
Fără apă și 'nsetați,
Cugetul le fiă hrană,
Înși-și chiar find mustrați!


Pasul lor li-l poticnesce
Se n'aibă unde scăpa;
Adunarea le-o sdrobesce
Ori unde se vor afla.
Se nu potă se găsescă,
Loc se fie odihniți,
Pururea se rătăcescă
Și se fiă necăjiți!


Nu-și găsesc unde se ședză,
Câtu-și de puțintel loc,
Ceriul ei nici când se-l vadză
Și se ploă pe ei foc;
Pămentul de vii i 'nghiță
Ca pre Viron și Dătan;
Ardze, stingă-s'a lor viță,
Fiă-le tote dușman!


Nu-și găsesc' unde se ședză,
La respîntii și prin munți,
Dobore-i a Ta mânie,
Preste poduri și sub punți!
Frica, spaima se-i gonescă,
Ca se îmble toți uimiți;
Morți grozave se 'i găsescă
Unde vor fi rătăciți!


Trupurile for rămâie
Stârvuri gole pre păment,
N'aibă parte de tămîie,
Nici de morte cu morment.
Dă-le for sorte cumplite,
Se nu-și potă găsi loc;
Fă-le vieța sfîrșită,
Mortea c'un minut soroc.


Viă peste ei putere,
Groză de biruitori,
Și peste a for avere
Alți fie stăpînitori!
Casele for se le fie
Pururea în vec pustii,
Să n'aibă clironomie
Nici ai for prea iubiți fii!


Ale for muieri remâie
Veduve făr' ajutor,
N'aibă cin' se le mângâie,
La nevoi, necaz și dor.
Dă a lor episcopie,
Altor a o stăpâni;
Fie sub epitropie
Vecinic pînă ce vor fi!"



[* "Barbu Paris Mumuleanu" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "BARBU PARIS MUMULEAN" *]
("Mumulean glas cu durere")

***

(scrieri rare)


* "PLÂNGEREA ȘI TÎNGUIREA PATRIEI
( Despre nedreptatea, ce i s'a facut de către străinii, pre carii 'i-a
priimit în sînul seu, ca pre fiii sei.)" *



"O! maică sfîntă dreptate!
Vin' din cer de unde ești!
Veiji-mi a mea strîmbătate:
Celor rei se resplătești!
Cerurilor ! din 'nălțime
Rogu-ve se ve deschideți!
Și-a reutății mulțime,
Ce-i asupră-mi s'o vedeți!


Arătați milostivire,
La al meu cumplit suspin,
Și, de este resplătire,
Spelați-mi al meu venin.
Nu 'mi -a mai rămas putere,
N'am unde se năzuesc,
M'a petruns a mea durere
Și cunosc, că me topesc!


Eu fără fățărnicie
Pe streini 'i-am priimit,
Făr' a sci că's vrăjmășie,
Ca pe-al mei fii 'i-am iubit,
Am vrut se fiu hrănitore
La nemernicii barbari,
Maică bună 'ngrijitore
Făr' a sci că sunt tîlhari.


Nu din pismă cu mînie
Barbari pe ei îi numesc,
Ci de-a lor neomenie
Sunt silită se vorbesc.
Un neam vechiu și cu sciință,
Nu-i de cât un neam barbar;
Silită-s fără voință
Ca să-i blestem cu amar.


N'ași vrea se le dau ast nume,
Dar' al for reu m'a silit
De cât alți barbari din lame,
El mai reu m'au prăpădit.
La a for ticăloșie
Pururea 'i-am ajutat;
Ș'acum fără omenie
Ei pe mine m'a prădat.


Eu 'i-am primit părintesce,
Pe flămînd, gol și 'nsetat;
Și el acum tîlhăresce
De tot m'au dărăpenat.
'I-am ajutat cu mijloce,
În tot chipul de-ajutor;
Socotindu-i fii de pace,
Ear nu hoți răsvrătitori.


Isgoniți, fugiți de silă,
Dintr'al lor loc străinați,
Au aflat la mine milă
Ca și-mei cinstiti bărbați;
Și mai mult de cât se pote
'I -am îmbrățișat pe toți;
Le-am fost scăpare la tote,
Nesciindu-i că sunt hoți.


Le-am fost mumă cu dorire,
Cestor barbari blăstemați,
Nu le-am dat deosebire,
De-ai mei fii adeverați.
N'am sciut că vre o dată,
Mi s'or face vindzetori,
N'am sciut c'oiu fi 'nșelată,
Și-mi vor fi omorîtori.


Toți în loc de mulțămită,
Prin taină au uneltit
Se me vadă prăpădită,
Dupe ce 'i-am tot cinstit
A me răni pîn' la morte
Asupra-mi au cugetat;
M'au slăbit cu totul forte,
Cât nădejdi n'am de scăpat.


Ca nisce lupi pre o turmă,
Pe-ai mei fii 'i-a împrăștiat,
Gonindu-i din urmă 'n urmă,
Din mine 'i au depărtat.
Toți năvalnici cu urgie
Asupră-mi au fost porniți;
Ai mei fii cu vrajmășie
S'află de ei răsipiți.


'I-au silit a se desparte
Mumă, tată, și fecior,
'I-au înstreinat departe,
Și pe frate de-a sa sor.
Au batjocorit fecioare,
Și femei între bărbați,
Au necinstit ori-ce stare,
Lăsându-i goi desbrăcați.


Au prădat Biserici Sfinte,
Și nimic s'au spăimîntat;
Au necinstit în cuvinte
Pe Cerescul Împerat;
Lăcașul Celui Prea Mare,
Barbarii 'l-au desvălit,
Fără frică de întrebare
Acești au nelegiuit!"



[* "Barbu Paris Mumuleanu" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "BARBU PARIS MUMULEANU" *]
(Mumulean "glas cu durere")

***


* "Alt chip" *



" Vremea-nalță și ridică,
Vremea face, vremea strică,
Vremea suie și coboară,
Vremea surpă și doboară,
Vremea schimbă și preface,
Și războaiele și pace.
Vremea toate răzvrătește,
Schimbă și schimonosește,
Vremea pe vericine-nvață,
Vremea dascăl și povață,
Vremea din liniște bună,
Face vînturi și furtună,
Vremea iar după furtună,
Face și liniște bună,
Vremea bucură-ntristează,
Suie-n tron și detronează,
Vremea-nalță, vrema crește,
Vremea iarăși micșorește,
Toate sînt de vreme-aduse
Toate la vreme supuse."



* "Cei mari" *



"O, ce ciudă, cît mă mir,
D-al celor mari caractir !
Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri !
Precum ceriul de pămînt,
Așa ei de cei mici sînt.
Toți trîndavi, toți lenevoși,
Nestatornici, furtunoși,
N-au ei fapte bărbătești,
Toți au minți copilărești
Toți de mititei iubesc
Lucruri care nu cinstesc.
Toți, de cînd sînt băieței,
Înclinează lîngă ei
Oameni care-i lingușesc,
Care-i laud' și-i slăvesc.
Totdeauna cei mari vor
Să aibă-n casele lor
Prefăcuți ce le vorbesc
Tot cele ce ei voiesc.
Vor de mulți fi-ncungiurați,
Să stea-ntre ei îngîmfați,
Să le dea închinăciuni,
Să le spuie la minciuni.
Ei adevăr nu voiesc,
Nu le place, nici iubesc.
Socotesc că cîte fac
Și la alți oameni le plac,
Și d-ar greși cît de mult,
Ei îndreptări nu ascult.
Ei în sine socotesc
Că la nimic nu greșesc.
Nu le place-a fi-ndreptați,
Vor a fi tot lăudați.
Fac mese mari, cheltuiesc,
Chem oaspeți ce-i lingușesc,
Să-i aude că-s galanți,
Sînt nobili, sînt figuranți :
Și cu mesele ce dau,
Și mai mari defăimări au,
Că satură și hrăiesc
Pe corbii ce-i păgubesc ;
Iar nu dau la cei lipsiți,
La cei săraci și smeriți,
Ci la bîrfași ce le spun
Basne la ei cînd s-adun.
Toate cei mari cîte fac
Pentru fală că le plac,
Nu fac pentru ajutor,
Sau gîndind la viitor,
Fac s-auză că-i slăvesc
Băsnașii ce-i lingușesc.
La curte cînd plec și vin
Vor să vază cum să-nchin
Oameni mulți care-i aștept
Cu mîinile strînși la piept.
Ei gîndesc că nu-s născuți,
Ci din cer de sus căzuți,
De a fi poruncitori,
Celor mici stăpînitori,
Iar cei mici sînt născuți,
Numai pentru ei făcuți.
Pe cei mici îi socotesc
Viermi, nu oameni ce trăiesc.
Zic cum că le sînt datori
A le fi lor slujitori,
Cu nume că-s de neam bun,
Cum vor pe cei mici supun.
Fie cît de nenvățați,
Cît neghiobi, cît desfînați,
L-e destul că-s neam mărit
Dîntr-un sînge strălucit,
D-un marchez, graf lăudat,
Din vrun prințip luminat,
Și n-alerg, nu ostenesc,
Cei mici pentru ei muncesc.
Nici după științi alerg.
Nici la școală-ndestul merg
Zic că n-au ce osteni,
Lor le-e-ndestul a ceti,
N-au atîtea trebuinți
Ca cei mici de multe științi,
Au venituri, pot trăi
Fără d-a mai osteni,
Ș-ntr-aceste fumuri fac
Cu cei mici orice le plac.
Dau cu caleștile lor
Peste cei mici de-i omor.
Zioa umblă la plimbări,
Noaptea șed la desfătări
Șed la cărți, dau, păgubesc,
Pierd avutul părintesc.
Vin la zioă, desperați,
Par că-s lei înverșunați.
Se culcă degrab' gemînd,
Spume, foc pe nas lăsînd.
Apoi dorm pînă la prînz,
Zic, nu-s negustor să vînz
Nici nu-s oameni lucrători,
A să scula pînă-n zori.
Și cei ce-a-i întîlni vor,
Aștept pîn' săli, pîn' pridvor
La toate oricum voiesc
Pe cei mici îi învîrtesc.
D-au cu cei mici socoteli,
Fie cît de bagateli,
Îi port sărmanii de nas,
Pînă de urît le las.
Toți acei mari și bogați
Sînt foarte nerușinați.
Toți mint, jur, făgăduiesc,
La nevoi cînd îi găsesc.
De loc virtute nu au,
Pe minciuni jurămînt dau
Cînd au trebi, sînt în nevoi,
Supun p-ăi mici ca pe boi ;
Li se jur, făgăduiesc
Lucruri ce pă ei hrănesc.
Le dau nădejdi pîn' la cer,
Ori la cîte ei le cer.
Le dau loc, îi pun de șed
Și cei mici sîrmanii cred,
Alerg, să primejduiesc,
La cîte-i îndatoresc.
Cred țirmoniile lor,
Și-i supun la cîte vor.
Apoi dacă-și săvîrșesc
Acea treabă ce-o voiesc,
Nu că cu ei nu mai șăd,
Dar trece și nici nu-i văd.
Trec repede ș-îngîmfați,
S-arăt că sînt supărați,
Sau de șed, iar nu șed mult,
Zic n-am vreme să te-ascult.
Cu azi, cu mîine-i prelungesc.
Pînă deznădăjduiesc.
Fug sărmanii necăjiți,
Le pare rău, ș-îs căiți.
Îș împut de ce-au făcut
Și de vremea ce-au pierdut.
Nu știu că sînt mincinoși,
Șireți, diplomaticoși,
Și că cunoștința lor
Este scurtă pă picior.
Nici prieteșug păzesc,
Nici rudenia cinstesc.
Și cei mici de mii de ori
De le-ar sluji cu sudori,
Odată d-au șchiopătat,
Toate alte s-au uitat.
La ei nu e adevăr
Nici măcar cît vîrf de păr,
Socotind că sînt mai mari,
Cu putere și mai tari,
Nu poate fi defăimați,
De cei mai mici judecați
Iar cei mici orice greșesc,
Ei degrab-îi osîndesc,
Și supunerea ce-o dau,
Zic că datorie au,
Și că meritarisesc,
Acei mici de le slujesc.
Toți se socotesc pă ei
Că sînt fii de dumnezei.
Ei nu sînt cunoscători
Faptei, buni răsplătitori.
Uită că e-ndatorat
Și cu jurămînt legat.
Ei caracter nu cinstesc,
Nici om din om osibesc.
La ei este cunoscut,
Ajutat, cinstit, văzut,
Cine este verigaș
Lingușitor și băsnaș.
Iar alții cu alte datorii,
De le-a face măcar mii,
Surda umblă, ostenesc,
Că ei nu le răsplătesc ;
În zadar fac voia lor,
Că nu pot fi la favor.
Ce oaie lup a putut,
Ca să-l aibă cunoscut ?
Că ea vrînd prieteșug,
El hrănește vicleșug"




* "Leul si Iepurile" *

(Fabulă)

"Leul flămând fiind foarte,
Ş-alergând după vânat,
Îndat-a întâmpinat
Un biet iepure fugind,
Carele, fiind aproape,
Îl avea prânz bun gătit.
Mai mult de n-ar fi poftit,
Nici la alt mai lăcomind.
Dar văzând un cerb departe,
Pe iepure la lăsat,
Socotind c-a, căpătat,
Prânz mai gras şi mai plăcut.
Iepurele, sărăcuţul,
Cum îl văzu c-a pornit
Spre cerb leul cel cumplit,
El se făcu nevăzut.
Cerbul iar făcu aceasta;
Fiind şi mai depărtat,
Află prilej de scăpat
Toţi doi pe leu înşelând.
Atunci lacomul, îndată,
Să-ntoarse la iepuraş,
Mai semeţ şi cu curaj,
Spre el gata alergând.
Venind la loc ş-aflând urma,
Nu că prânz n-a căpătat
Dar nici seara n-a cinat,
Şi-a rămas gemând căit.

Iată dară lăcomia
Că l-a făcut de-a pierdut
Şi ce gata a avut,
Lacomul nemulţumit."



[* "Barbu Paris Mumuleanu" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "FABULE" *


* "În unire stă tăria" *



"Nu-n zădar e scris pe aur
În latinelor rostire:
Crescunt parvae res concordia
(Lucruri mici cresc prin unire);
Făr-unire nu-i vârtute
În familii, nici în stat,
Cum esemple mii trecute
De agiuns au arătat.
Un părinte bătrân foarte,
Propiet acum de moarte,
Vrând uni pe fiii săi,
Zis-au lor: Blem, feții mei,
Cercați dac-a frânge poate
Cel mai tânăr dintre voi
Ceste dărzi unite toate,
Iar în urmă spune-voi
Ceea care tari le face.
Din fii unul le-au luat,
Dar zădarnic au cercat,
Și dând altui mai ghibace
Întrunit acel baston,
Zis-au: Eh, de ești Samson!
Și acestui opinteală
Au dat numelui sminteală.
Mai cercat-au fiul mic,
Ce și el n-au frânt nemic.
Cu toți timpul lor pierdură,
Că unite-n legătură
Nici o dardă nu s-au frânt.
Atunci tatăl lor li zice:
Moale brațe văd aice;
Să v-arăt ce încă sânt
În asemene-ntâmplare!
Dar când astă lăudare
O ieu fiii lui drept șagă,
Bătrânelul tremurând
Întăi dărzile dezleagă
Și le frânge-apoi pe rând,
Zicând: Fie-vă de știre
Că puterea stă-n unire.
Deci și voi, o, fiii mei,
Într-un cuget fiți tustrei,
Unul altui de-agiutori!
Cât trăia bătrânul lor
Li-nnoia adeseori
Acest sfat mântuitori,
Și-n minutul de pe urmă,
Care firul vieței curmă
Cu o inimă ș-o gură
Fiii lui unirea-i giură.
După aceasta au găsit
Multe-averi de moștenit,
Dar plântate-n socotele
Și-interesuri având grele.
Flămândă se-ndeasă-ndată
De vecini și veri o ceată.
Unii fac pretenții-n bani,
Alți în sate și-n țigani,
Însă-a fraților unire
Este scut de mântuire
Ș-apărându-se-mpreună
Teferi stau în grea furtună.
Dar duioas-armonia lor
N-au avut un trainic spori;
Deși sângele-i îmbină,
Egoismul îi dezbină.

La-mpărțelele averii
Unul darmă pe celalalt,
Cu vecinii atunci verii
Înnoiesc a lor asalt
Și aflând pe tustrei frați
Între sine dezbinați,
Strămoșasc-a lor avere
Se împrăștie și piere.
Venindu-li-n urm-aminte
Pilda bunului părinte,
Despre cele dărzi legate,
Dezunite-apoi sfărmate,
Dorea fieșcare fiu
A-i urma, dar pre târziu!"



* "Cărările și calea dreaptă" *



"Spre o cale grea și lungă
Călători doi s-au unit,
Deși ii aveau s-agiungă
Scop cu totul diferit.

Numa avere să adune
Unuia foarte-i plăcea,
Pentru-aceasta el de bune
Orice mijloace credea.

Celalalt, în curăție,
Câștig strâmb nu căuta,
Fără de fățărnicie
Dreptului se închina.

Ista, deci, cu sigur pas
Tot pe drumul drept au tras,
Dar șiretul călător,
Pintre nobili și popor

Trecând, în gândul său zice:
Nătărăul las să ție
Drumul lung; eu prin potice
Voi cârni cu ghibăcie,

Că pre astă scurtă cale
Deseori am fost găsit
Titluri, laude și parale;
Uneori le-am și răpit!

Fața, vorba, tot le schimbă;
Pe cărarea cea mai strâmbă
Tupil se înainta
Tot în stânga,-n dreapta ba!

Ori pe unde el se duce
Ceva trebuie s-apuce;
Fiind toate de al său plac,
Nu ferește nici un lac,

Ce înainte ca să poată
Păn la brâu în tină-noată,
Ș-încărcat cu grea povoară,
Deși plin e de ocară,

Împroșcat de tot și uns,
Așa la scop au agiuns.
Însă toți îl defăimau,
Cu degetu-l arătau.

Omul bun, cu mică parte,
Ce pe drum drept au călcat,
Au sosit pe altă parte
Sărac, însă tot curat!"




* "Cuvântul lui Socrat" *



"Socrat casa când zidea,
Din vecinii fiecare
Câte-o critică zicea:
Unul că proporție n-are,
Altul c-a ei împărțală
E făcută cu sminteală.
Pentru-un om de a lui clas,
N-avei unde a face-un pas;
Și s-uniră toți să zică
Cum că casa era mică.
Socrat spusă a sa dorință:
De-ar da zâna de Atină,
De amicii cu credință
Casa mea să fie plină!
Zicea Socrates cu minte și în astă întâmplare,
Pentru cii ce amici se cheamă, casa lui era pre mare.
Că tot omul și aice
După moda veche zice
Că-ți este amic prea bun,
Cine-l crede e nebun!
Nu-i nemică mai ușor
Decât de prietini nume,
Însă foarte rareori
Unul poți afla în lume!"


Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "LEGENDE" *


* "Odă" *



"Urzitoriule a lumei, tu, ce-Imperului Roman
Ai dat glorie, virtute și putere, decât care
Soarele în a lui cale, de când născu din noian,
N-au văzut nimic mai mare,

Tu, ce-a sale legioane pănă-n Dacia ai condus,
Unde, după-naltul triumf, ai fondat o Romă giune,
Ca să fie despre barbari viu troian pentru Apus
Și luceafăr ce n-apune,

După ce nepotul Romei de fortuni au triumfat,
Care-n curs de ani o mie au schimbat antica lume,
Și în lupte, suferințe, pănă astăzi au păstrat
Limba, patria și nume,

Dă-i, o, Zeule, putere și virtute,-n viitor
Ca ferice să plinească destinul a gintei sale,
Și demn de a lui sânt nume, într-un trai nemuritor,
Să petreacă a gloriei cale.

Preste câmpurile noastre vars, o, Doamne, darul sânt,
Fie purure mănoase grâie, turme și albine,
Și în schimbul lor întoarnă nouă din străin pământ
A lui aur și lumine.

Dă la tânăra română, lângă harul cel plăcut,
Cuget nalt, inimă blândă, ca și ea la noi să fie
Cum Cornelia antică, ce pe eroi au născut,
Fiie, mumă și soție!

Să dai braților putere, inimei un dor aprins,
Ca românul, cum străbunii, pentru drepturile sfinte
Ale patriii renăscânde să se lupte neînvins
Prin lucrări și prin cuvinte!

Strânge Țările-Unite prin un nod nemuritor,
Cum origine au una, fie a lor și fericire;
Toți românii să închege de frați numai un popor
Că puterea stă-n Unire!"



* "Poetul" *

(Dedicat d-sale d. Vasili Alecsandri)



"Viersul care-ntâia oară a sunat în Românie
Pe-alăuta ce de secoli fără coarde-a fost rămas,
Spre-aminti a patrii fapte prin a doinei armonie,
Dupre metrul care muza l-a dictat de pe Parnas,
Va trăi atâtea timpuri cât Pionul, petros munte,
Între nouri inal a-va maiestoasă a lui frunte.
Deși cântul a lui Omer poartă cea întâi cunună,
El nu-ntunică pe Pindar, nici a lui Alceos ton,
Înfocatele suspinuri și cuvintele-ncă sună
A Safei înamorate și a lui Anacreon
Nice între a Greciei zâne a brilat numai Elena,
Pe eroi și pe filozofi n-a produs numai Atena.
Înainte de Ahiles și de falange spartane,
Vie uit-au și al ei eroi, care-umpleau în timpul lor,
Prin virtute 'nțelepciune și prin fapte miliane,
Lumea toată de esemple, de mirare și lucor;
Însa geniile acele, demne chiar de nemurire,
Zac uitate, c'un poet n-a lasat de ele știre.
Tu, în căruia sân Zeul a aprins sânta scânteie
Să dai faptelor prin muză traiul cel nemuritor,
Între teme înmiite nu-i afla mai naltă-idee
De aceea ce dictează sântul patriei amor,
A românilor virtute deci prin versul tău să-nvie,
Ca nepoților d'esemple și de glorie să fie!"




* "Anul nou 1857 în Moldova" *

(Auguștilor suverani subscriitori Tratatului de Paris dedicat)



"Lâng-a Dunărei verzi râpe maiestoasă vezi matronă,
Pre scutu-i semnul lui Gioe, pe cap are o coroană.
A ei față și vestminte uric poartă vederat
Că ea-i fiia cea mai giune a lui Traian împărat.
Soarta gintelor schimbat-au ale ei trofei antice
Din semnale de vinceală în cununi de flori, de spice,
Ma din ochii scânteiază încă focul cel nestâns
Ce arată că-n vechime combătut-au și-a învins.
Aștepta, ma suferindă, în a soartei ei asprime,
Că ursita-i prezisese o ferice viitorime.
Iacă ora de pe urmă, miezul nopții a sunat,
Anul vechi, ce-i plin de sagne, ostenit și detunat,
Încărcat cu mii de grije, s-acufundă-n vecinicie;
În loc d-amare suspinuri în giur sună armonie,
Nu mai tremură pământul, mările s-a limpezit,
Preste valul a lui Traian șepte Stele a răsărit,
Anul giune, blând la față, având tâmple-ncununate.
Noua viață ni-asigură și guvernul de dreptate.
Dunărea, ce între petre pănă acuma a gemut,
Liberă în sânu-i strânge unda din Siret și Prut;
Și Anul Nou, de pace înger, a științelor făclie
Cu odoarele Europei ni aduce în Românie.
Atunci ruga cea fierbinte răsunat-au spre Apus,
Catră cele șepte Stele care pacea ni-a adus,
Să ne lumineze țara și o apere-nainte,
În ist an să ne trimată un bun Domnitor părinte,
Ce fiind a legei sânte El organ și păzitor
Să conducă patria noastră la frumosul viitor!"


Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "BALADE" *


* "Ștefan cel Mare înaintea Cetăței Neamțu" *

*(bis, ultimile două versuri din fiecare strofă)

"În cetatea părăsită, care de pe munte
Cătră nouri încă nalță o căruntă frunte,
Unde trecătoriul ș-astăzi cu respect se-nchină,
A domnit odinioară vechea eroină;
Pe atuncea se lupta păstoriul moldovan
Și țara-și apăra chiar ca un aprod oștean!

Ea avea un fiu puternic, Ștefan i-a fost nume,
Prin acest domn strălucit-au patria noastră-n lume;
Patruzeci de biruințe lauda-i adunasă,
Dar o zi schimbândă soarta, el învins rămasă,
Deși luptase atunci păstorul moldovan
Și țara-și apara chiar ca un aprod oștean!

De mii cete fioroase patria a fost călcată
Și de sânge a ei țărână era adăpată;
Monastiri, cetăți și sate fumegau aprinse,
Cu bătrâni, gemeau și fete și obeze strânse.
Dar nenvins era păstorul moldovan,
Că țara-și apăra chiar ca un aprod oștean!

Încruntat ca leul, Ștefan, voind să răzbune,
Înc-o dată pre oșteni merge să adune;
Mai întăi însă pre muma va să-mbrățoșeze
Și pre fiul său de bine vra să cuvinteze.
Că pe atunci a fost oricare moldovan,
Duios părinte, fiu, barbat și aprod oștean!

Când de zi se luminase, cu a lui putere,
La cetate Ștefan vine și intrare cere;
Dar Elena, inimoasă, de pe muri i zice:
Fără triumf să nu intre fiul meu aice!
În timpul cel cumplit, un suflet moldovan
A fost și la femei, ca la aprozi, d-oștean!

Fiule, întâia oară te văd fără vântă;
Totdeauna tu învins-ai cu dreptate sfântă!
Eu nu pot astăzi deschide a cetăței poarte,
Pe eroi în câmp așteaptă glorie sau moarte!
În timpul cel cumplit, un suflet moldovan
A fost și la femei, ca la aprozi, d-oștean!

Mergi, adună a ta oaste, zboară spre pieire,
În a ta virtute patria afle mântuire;
Asta-i singura dorință, voia maicei tale,
De-i cădea, și eu urma-voi pe a morței cale!
În timpul cel cumplit, un suflet moldovan
A fost și la femei, ca la aprozi, d-oștean!

Ștefan, răzbătut la suflet, pre ai săi adună,
Se repede ca fortuna, ca un fulger tună;
Dușmanii, uimiți de spaimă, luptă, dar nu scapă,
Și pe țara mântuită cu-a lor sânge-adapă!
C-atunce se lupta păstorul moldovan
Și țara-și mântuia, ca un erou oștean!"



* "Dochia și Traian" *

(Sub muntele Pion, în Moldova)

I.

"Între Piatra Detunată
Ș-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacașul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorțit.
Acea doamnă e Dochia,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Peste turme și păstori."


II.

"La frumusețe și la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte;
De Decebal, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deși e învingător,
Frumuseței ei se-nchină,
Se subgiugă de amor."


III.

"Împăratu-n van cată
Pe Dochia-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paște peste plai.
A ei haină aurită
O preface în șăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag."


IV.

"Traian vine-n astă țară,
Și de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o zeu striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braț Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan."


V.

"El petroasă lui icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărți.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sîn,
Din a ei plâns naște ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Și Dochia deseori
Peste nouri luminează
Ca o stea peste păstori."



Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "CÂNTECE" *


* "Lumea" *


"Lumea-i o făurărie,
În ea soarta-i fabricant,
A preface ea ni știe
În lut fraged și-n brilant.

Unul suge numai miere,
Altul roade numai os,
Rabdă, de-i fără putere,
Bate, de-i ciocan vârtos."


* "Cântecul unei păstorițe române de la munte" *


"Viersul: Între Piatra Detunată

Pe la munte-i sărăcie,
Brad și pin avem la plai,
Noi bem apă din părâie,
Turma caș ni dă și trai.
Acolo giunea româncă,
Când e timpul neguros,
Sapă-ogorul pe o stâncă,
Sunând viersul ei duios.
Multe-odoare văd aice,
Să mă-ntorn la munte voi;
Cel ce vra a fi ferice,
Vie-n munte pe la noi.

Pe la munte-i avuție,
Că umbrosul verde plai
E lăcaș de bucurie,
De plăcut și dulce trai.
Acolo răsună stânca
De un cântec armonios,
Ghioacă-n horă cu românca
Păstorelul cel voios.
Eu mă-ntorn, dar las aice
Cugetul mulțămitori;
Gândiți, când veți fi ferice,
La românca uneori!"



* "Nestatornicia lucrărilor lumei" *


"Cântec de societate, compus în emigrație
Schimb toate ce s-află sub soare,
Pre toate ce s-a născut,
Că timpul pe aripi ușoare
Nu stă pe loc un minut. (Bis)

Legea ursitei în lume
Toate supune la giug,
C-a omului plânsuri și glume
Ca visuri vin și iar fug.

Pe-anului tânără frunte
Abie cununi o încing
Și iacă pe coame cărunte
De-albi fulgi norii amu ning.

Acele ce-n Olimp domnează,
Mii scânteioase lumini,
Ascund lucitoarele rază
Și iar răsar mai senini.

A traiului zilele însă,
Ce-atât de repezi s-alung,
Pe totdeauna sunt stânse
Dacă apusul l-agiung.

Acea fantazie ușoară,
Învăpăietă de dori
Ca fluturul schimbă și zboară
Să pască plăceri din flori.

Dar cela ce floarei se-ncrede,
În loc de dulce nectar,
Ah, prea târziu simte și vede,
Buzele pline d-amar.

Noi toți dineoară în pace
În dulce patrie am trăit,
Dar astăzi fortuna desface
Cele ce ieri a urzit.

Voioasa plăcere ni ține
În a ei cerc astă zi;
Aleu, cine știe de mâine
Unde și cum noi vom fi?

Dar tot așa n-a să rămâie,
Veni-va timpul mai bun;
Nu-s turbure toate părâie,
Nici norii nu tot s-adun!"



Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "ANACREOTICE" *


* "La pictor" *


"Scrie-mi, pictore ghibace,
Pe-a mea doamnă departată,
După cum pe ea voi face
Prin al meu vers vederată.

Negre coame cu lucie,
Să se-ncrețe de-a lor voie,
Și de poți prin măiestrie
Fă miresme ca să ploaie.

Albă frunte să se vadă
Și umbroase, dese gene,
Preste care-n cerc să cadă
Negricioasele sprincene.

Te rog, însă, scrie-acele
Gemeni arcuri înmândrite,
Ca vederea să înșele
De sunt două sau unite.

Căutătura-i fă sănină
Ca văpaia scânteioasă;
Ochi albaștri fă-i de-Atină
Sau de Vinerea frumoasă.

Scrie-n tinerică față
Lângă roză unit crinul,
Când în mai de dimineață
După rouă-și deschid sinul.

A ei buze de corale
Către sărutări să-mbie,
Înmierită fă o cale
De-îngerească armonie.

Fă ca-n aer făr de nori
Împregiurul ei să zboare,
Împreună cu Amori,
Și pe grații surioare.

Dar al ei să nu ascundă
Haruri o mantelă deasă,
Ca fantazia să pătrundă
La frumseță mai aleasă."


* "Primăvara" *


"Neaua-n pământ ascunsu-s-au
Și ceriu-i făr de nori,
Se-nvăsc din nou iar arborii
De frunze și de flori.

De-acum nu cade turbure
Apa din stânci în văi,
Râul cu line murmure
Curge pre-a sale căi.

Că-s toate-aice trainice
Anul ne-arată chiar,
Stelile apuindu-se
Din nou în ceri răsar,

Și în căzuta epohă
Se-nnoiesc toate iar,
Dar cii ce-nghite tartarul
Mai mult nu mai răsar.

Ori cine dintre oameni
Ursita a întors,
Ca să nu taie Lahesis
Ce Atropo a tors?

O, nebunii fantastice
Dorirea a-și ținti
În cugete nesigure,
Având toți a muri!

Deșerte-s măgulirile
Ce trec preste pământ

Ca o săgeată repede
Pe aripe de vânt!

Deci, la ceresc repaosul
Ținteasc-al nostru dor,
Precum la dulcea patrie
Gândește-un călător!"



* "Muza cătră poetul "Panoramei Moldovei"" *


"Când sufla o grea furtună
Preste patria dorită,
D-unde fost-ai departat,
Tu erai de voie bună;
Ca s-o vezi mai fericită,
Azi și mâine-ai așteptat.

Sunetele lirei tale
D-aurită viitorime
Aveau dulce argument;
Iacă se deschisă-o cale
Pentru-a patriei giunime,
S-o agiute prin talent.

Revăzut-ai al tău munte,
Turma cu păstori și fete,
Ce te-ndeamnă la cântat;
Di ce porți o tristă frunte,
De-a ave de lacrimi sete
Di ce tot n-ai încetat?

Unde-i ecatombei sfară,
Cântece de bucurie
Ce triumfului convin?
Înturnatu-te-ai în țară
S-o nutrești melancolie?
Ea-i sătulă de suspin.

Oare zâna amoroasă
Ce-ai găsit-o-n văduvie
Azi credința ț-a călcat?
Ori odoară prețioasă
Furul cel cu ghibăcie
Din comoară ț-a prădat?

Dacă zâna cea frumoasă
Ce prin ochi și dulce buză
N-a-ncetat a te-ncânta,
D-alt odor dacă nu-ți pasă
Decât de ea și de muză,
Încetează-a suspina.

Despre patrie nu geme,
Este Cine grijă-i poartă,
Ce-a pieri n-o va lăsa;
De puternici El nu teme,
Că a meserilor soartă
Lui i place-a apara.

Tronu-i este-n sferi senine,
El pe domni în mână ține
Și le-nsuflă voia sa;
El, precum de ani o mie
A păstrat pe românie,
Și de-acum o va păstra.

Cântătorule, deci, giune,
Din al tău sân depărtează
Acel cuget întristat;
Răsărinde zile bune
Ș-a speranței lină rază
Cântă iar, cum ai cântat!"



Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "SONETE" *


* "Dafne" *


"Învingând râul cursului oprele,
Nu simte alt dor, ce-a se grăbi la mare,
Nu-i sânt câmpii, nici reduri de-nfrânare,
Macar că-s mândre aceste și acele.

La toți copacii și nouă floricele
În limba sa de-a zice adio, se pare,
Și tânguind cu dulce murmurare,
Sosind la unde tot se pierde-n ele.

Eu care-n două a stelelor lumine
Văd chiar minuni, ce-s mai presus de fire,
Numai trecând privesc la alte zine.

Spre Dafne zboară aprins-a me gândire,
Și ajungând l-a ei lumini senine,
Piere-n a lor noian de fericire."


* "Paladiul moldovenilor" *

(Pentru ziua aniversală a inaugurărei Academiei din Iași, serbată în 3 iulie 1838)

"Dacă Troia-n a ei ziduri Paladiul ar pi pastrat,
Care Gioe chiar din Olimp a trimes spre-a ei ferire,
A lui Priamos domnie în putere și-nflorire
Teafără-ntre pericoli pe temeiuri ar fi stat.

Nu a zeilor urgie, nu Ahilevs înfiorat,
Nici a grecilor mii vase ce vărsau foc și pieire,
Nu Ulis prea înțeleptul, cu ghibacea uneltire,
Ilion ș-a sale temple în țărân-ar fi surpat.

Cu asemene scop mare, nației mântuitor,
Reglementul ca paladiu pe-Academie a urzit,
Ca să fie de virtute și științe viu izvor.

Că Moldovei sânta Pronie fericire a menit
Pe cât zelul și credința vor păstra acest odor,
Care după ani o mie p-orizon i-au răsărit."



* "Cătră planeta mea" *


"Cât ți-s dator, o, stea mult grațioasă,
Că-n primăvara a vieței mele
Tu m-ai ferit de strâmbe căi și rele
Și m-ai condus pe calea virtuoasă!

Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,
M-ai adăpat l-ascree fântânele,
Și când viața-mi îndulcesc prin ele,
Desprețuiesc chiar soarta fioroasă.

Ca să doresc a vieței nemurire
Mă-ndeamnă raza-ți care-n ceri se vede,
Cum statornică urmează-a ei rotire.

De la țărmul fatal vasul purcede,
Ș-amu, plutind prin marea de pieire,
A ta rază la port mă va încrede."



Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "SONETE" *


* "Moartea lui Isus" *

(Imitație)

"Când Isus cu cel din urmă dureros a lui suspin
A deschis, murind, morminte, tremurat-au sântul munte,
Se trezi Adam în tartar și-n păreri c-un serafin
La județ cu-ai săi îl cheamă înălță anoasa frunte.

Cufundat în cugetare de mirare, spaimă plin,
Din a umbrelor tuneric râdecând gene cărunte,
Vede-un înger și-l întreabă: Cine-i cununat de spin,
Ce pe cruce-arată lumei coasta ș-a lui tâmple crunte?

Când află că Urzitoriul de luceferi, de putere,
Învățând, dând mângâiere, fere bând, capu-au plecat,
Revărsă amar-oftare, din ochi lacrimi de durere.

Și-nturnându-se spre Eva, zise-i: Iat-a triumfat
Preste-ntunecata boltă din a ceriurilor sfere;
Cel ce pentru noi murit-au, înviere azi ni-a dat!"


* "În ocazia morței Logofăt Alexandru Ghica" *



"În o epocă mărită, pe când patria încinsă
De junie și de glorie în putere a stătut,
A strămoșilor nalt cuget ș-a lor armă neînvinsă,
În un curs de ani o mie, mântuire-a fost și scut.

În prefaceri totdauna soarta gintelor desprinsă,
Când al armelor triumfuri chiar ca visul a trecut,
În mărețe inimi Ceriul însuflă virtute-aprinsă,
Prin a căreia putere Moldova nu a căzut.

Cest barbat, pe care patria plânge în durere vie,
Prin virtute și dreptate fu a ei apărători
Ș-azi vă lasă-n moștenire o prea sântă avuție.

Junilor, iacă-vă arma, scutul cel mântuitori,
Clironom virtuței sale moldovanul tot să fie,
Că-n virtute stă prezentul și al vostru viitori!"



* "Fiicei mele Eufrosina" *

(Viziune
Imitație)

"Al meu cuget mă-nălțasă în a ceriului tărie,
Unde s-află-acea ființă ce în darn chem prin morminte,
Acolo în ceat-aleasă, în lumină ș-armonie,
Mai frumoas-am revăzut-o cu duioase simțiri sfinte.

Mă luă de mâni și-mi zisă: În această sferă fie
Ca să vii, de se ascultă umelita-mi rugăminte;
Eu sum fiea ce-n viață îți eram de bucurie,
Ș-a me zi am încetat-o de-a ei sară mai nainte.

Dispoierea muritoare gios țărâna o culege.
Iar aceea ce voi plângeți, mântuită de furtună,
Aici gustă fericire care omul n-o-nțelege.

Ah, di ce îmi lasă mâna ș-a ei vorbe nu mai sună,
C-auzind a lor dulceață, chiar atunci voiam alege
Să rămân în loc ce vecinic sufletele împreună!"



Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "ELEGII" *


* "Lacul lui Ovid" *

(Lângă Cetatea-Albă, pe Nistru)

"Pe stâncos plai, lângă țărmuri, în a Pontului pământ,
Care peste luciul mărei și câmpii întins domnează,
Călătoriul de departe vede un albit mormânt
Ce în toată dimineața de Apolon se urează.
Acolo mai îmblânzite parcă gem a mării unde,
Și eco din departare cu un sunet trist răspunde.

Aici fulgerul puternic a Cezarului August
Pe Ovid din sânul Romei înterit-au spre urgie;
A lui pulbere e stânsă în acel azil îngust,
Dar prin versuri nemurinde a lui patimi încă-s vie.
Și în cât în lume-Amorul inimile va să sfarme,
Ceatra-Ovidului purta-va între ale sale arme!

Chiar pe marginea a Daciei, între barbarul popor,
Departat de dulce patrie și molatica viață,
De p-acesta plai adese, cerând grație,-agiutor,
Cătră ceri și cătră Cezar el tindea a sale brață;
Deseori aprins de doru-i cerceta în fantazie
Capitolul, pe-a sa fiie, pe duioasa lui soție.

Deseori din sânul mărei, ce de patrie-l departa,
Raza dulce-a mângâierei se părea cum că-i răsare,
Și-n noian ținându-și ochii dorul său îi arata
Cu vântrele-naripate venind vasul de iertare.
Dar acel semn fiind nour, umplea ceriul de fortune,
Ochii săi de-un râu de lacrimi, inima de-amărăciune!

După ce apoi cu ziua și speranța i-a pierit,
La locașul singuratic se-nturna întru durere;
Aici muzile-ndurate poetului favorit
Aduceau din Elecona balsame de mângâiere,
Și-atunce-a sale versuri răsunau atât duioase,
Încât a lor armonie fărmăca inimi fioroase.

A lui lacrimi, trista voace, ce-a supune n-a putut
A Cezarului urgie, pe-nsuși scitii îmblânzise,
Lângă lac, la raza lunei, deseori în codrul mut,
Când cânta a sale patimi în a barbarilor zise;
Scitii, carii deprinși fură întru fapte numai crunte,
Depuneau cununi sălbatici pe a sa-ntristată frunte.

Apoi pe mormânt Ovidul ceste versuri șie-a pus:
Al amorului cel tânăr cântător aice zace,
Geniul care-l mărisă pe dânsul l-a și răpus;
Tu ce treci, de-ai iubit, spune: răposeze Ovidu-n pace!
Și de-atunci, din stânca albă de la apei albe spume,
Lacul și d-Alba Cetate poartă astăzi a lor nume."


* "Imnul de sară" *

(Cătră fiia mea Ermioana)

"Când Pionul îmi ascunde a luceafărului rază
Ș-umbra nopței se răspânde pest-a ceriului tărie,
Chiar ca stele nemurinde l-al meu cuget scânteiază
Ale epohei trecute de mii fapte-icoana vie
Și-n memorie-mi invită melanholic, dulce cânt
Despre-a patriei mari oameni ce zac astăzi în mormânt.

Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime
Răsunau de imne sânte mușchiul verde se întinde;
La serbare și la triumf nu mai cheamă pe giunime
Cel cuvânt ce-n inimi nobili patriot-amor aprinde,
Ș-a eroilor nepotul, moștenirei lor străin,
Azi la fiii săi nu lasă decât un amar suspin.

Dar din fere ovelite, und-a lui memorie zace,
Sunetul a lirei mele în trecutul să-l repoarte,
Pe strămoși să-i prezenteze, ce-n resbel, precum în pace,
Prin credință și unire aparau a patriei soartă,
Încât prin a lor virtute, ce fu arma lor și scut,
În un curs de ani a mie astă țară s-a ținut.

În lucoare maiestoasă, de timp repede mânată,
P-Alexandru Bun să vază, ce ni-a dat legi ș-o coronă,
Pe cel fulger a lui Aris, Ștefan, ce cu mică ceată
A învins pe regi, pe eroi ș-al Asiei legionă,
Pe a Lupului trei fiice, ce-n frumseță s-a mărit
Și-n Suceava pe anticul Ilion a înnoit.

Între nor de ambrozie, purtate de turturele,
Ce de gemete duioase sună-n giur o armonie,
Repede chiar ca o clipă, tinere trec vergurele,
Între care cunosc Una, ce-ncă-n inima me-i vie;
Ele-n lume nu simțiră nici durere, nici amor,
Și trecând de-aici sporit-au ale îngerilor hor.

Acordează a ta arfă, fiio a giuniei mele!
Pe cea stânc-a Petrodavei s-așăzămu-ne-mpreună,
Cât Cernegura pinoasă va luci di-a nopței stele,
Pe când freamătul pădurei ș-unda murmur dulce sună,
Să cântăm d-acele fapte; călătorul ce-asculta
De a noastre zise poate un răsunet va pastra!"



* "La moartea părintelui meu" *



"Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte
Să espun a mea durere ș-acel plâns în care înot?
Amar mie, soarta crudă, am pierdut pe-al meu părinte
Sărimanii mângâierea, iar Moldova-un patriot!

Al bisericei podoabă, el fu amvonei mândrie,
Câte ori prin blânde zise, prin cuvânt învingător
Storcea de la inimi crude lacrimi de înduioșie
Și-nfrâna pornirea oarbă a-nvitatului popor!

Când tuna preste Moldova a resbelului furtună,
Ce omoruri, prăzi și lacrimi în țară a semănat,
Când lucea preste ruine crunta-Asiei Semilună,
El cu crucea și cuvântul un tirumf sânt a purtat.

Întru fapte lăudate și virtuțile mărite
Simțitorul nobil cuget de văpaie-aprins i-a fost.
Pentru muzile române a lui case umelite
Și străinului nemernic era purure-adăpost.

Din a Proniei chemare, ce pre om a pus aice
Să lucreze împreună cătră scopul ei cel sânt,
Îndrepta el pe junimea întru calea cea ferice,
Ce conduce l-altă viață prin tunericul mormânt.

Consacra bunul părinte a lui zile mai senine,
Cu furtuna bătând luptă pe-al vieței ocean;
Ca pre fiii săi să crească, n-a cruțat nice pre sine,
Cum cu propriu sânge-adapă pe-ai săi fii un pelican.

Dacă din a sale pârge, macar p-un singur grăunte
Cuvântatu-l-au de bine înduratul Dmnezeu,
Trist, dar plin de cunoștință, rog cu umelită frunte:
Deie-i ceriul lin răpaos, mie-nsufle-mi gândul său!"



Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "ODE" *


* "Imn" *


"Doamne-a lumei scutitor,
Ce din timp îndelungat
Pe-a Moldaviei popor
Păn-acum ai apărat,
Vasul patriei plutitor,
Din turbatul ocean,
Să-l conduci cu-al tău favor
La un fericit liman!
Ruga și al nostru dor
Azi depunem pe altar,
Pe a patriei viitor

Doamne,-ntinde al tău har!
Fie-ostașul pământean
Patriei sale apărător,
Numele de moldovan
Ș-azi să-i fie de lucor.
Cerul fie-ni sănin,
Mănos patriei pământ,
Și uniți în cuget lin
Să rugăm pe Zeul sfânt:
Vasul patriei plutitor,
Din turbatul ocean,
Să-l conduci cu-al tău favor
La un fericit liman!"


* "Pleiada" *

(Odă cătră poeții români)

"În a cerului tărie șase stele scânteiază
Ș-între cele fără număr răspândesc mai viu lucor,
Precum soarele pământul ele mintea luminează
Cu cea rază ce purcede de l-al lumei Urzitor.
Acolo petrec în faimă geniile fericite,
Care sunt de a lor muză nemurirei consfințite.


Nu averea, nici fortuna, nu drit moștenit-au nume
După moarte deschid poarta la mausoleul stelit,
Nici poate să înfrâneze pizmătara oarbă lume
Zborul celui ce-n virtute, fiind în ea, a trăit.
Pre poeta la luceferi duce-a geniei făclia,
Entuziasmul l-aripează, cale-i face armonia.


Acolo dintăi profeta, cântător de imne sânte,
A depus antica harfă, mântuind pe Israil.
De-acolo răsună încă înfocatele cuvinte
A lui Omer, Oraț, Pindar, lui Ovid, Corneil, Virgil,
Milton, Șiler și Petrarca de-colo pre oameni cheamă
La virtute, l-amor nobil, și-s a tiranilor teamă.


Voi, ce-n sân purtați pe-Apolon, patrioți din românie,
Deș-ursita vă desparte, armonia va uni!
Patria, care vă-ascultă, tema muzei voastre fie,
Ca și ea întru lumină să se poată înnoi,
Ca prin fapte virtuoase, de o mai dorită soartă,
Deamnă chiar să se arăte și de numele ce poartă.


Acordați române versuri p-armonioase alăute,
Într-un rost, ca și poporul, geamăn cu cel italian,
Să învețe amor de patrie, dor de glorie, virtute,
Și românul de pe Istru, ș-al Carpaților muntean,
Cel ce bea-n Siret, în Nistru și-n a Murișului unde,
Cel l-a cărui triste doine plaiul Pindului răspunde.


Când românul va cunoaște, prin a cântului putere,
A sa gintă, a ei soartă, ce-i ascunsă-n viitor,
Versul când din ochi va stoarce lacrima cea de plăcere,
Pe româna tinerică când va-ncinde-o de amor,
A românului poeta atunci lumea va să vadă
Numele-ncins de cunună strălucind chiar în Pleiadă."



* "Încrederea în Dumnezeu" *



"De multe oare
Vezi în pieire,
Făr-o scânteie
De mântuire,
D-arme dușmane
Ncinse tării.

Oastea ce murii
Încungiurasă
Surpă aceea
Și astă plasă,
Fără-ndurare
Ucide mii!

Nuntru-n cetate
Atunci suspină
Lângă altare
Femeile-nchină
Fruntea pe piatră,
Cuget la ceri!

Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele,
Curagi le-nsuflă
Nou adevăr!

După serbare
Duca cel june
Prest-a sa armă
Iar dreapta pune,
Scapără spada,
Semnal d-omor!

Juni, iacă Domnul
Este cu noi!
Cu noi e Domnul!
Strigă eroii.
Prin poartă iesă
Fulger din nor.

Umplut de spaimă,
Nemicul parcă
Să se mai lupte
În van să-ncearcă,
Amu se-nfrânge,
Ncepe-a fugi.

Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Că în credință
Puterea șede;
Ea patria scapă
Când este-a pieri!"



Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.


[* "Gheorghe Asachi" *]
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "ODE" *


* "La patrie" *


"Un viu dor mă-naripează și mă-ndeamnă din giunie
Ca să cerc pe alăută românească armonie.
Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein,
Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin.
Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate,
Adunând pre ii din codruri în statornica cetate;
De cântarea lui Orfeos munții Traciei s-umpleau,
Și de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau.
Însăși ruga de evlavie unei inimi credincioase
Cătră Domnul se înalță pe aripi armonioase
Ș-o simțire legănată prin al muzelor organ,
Mângâietă, cursul trece pe al vieței ocean.
Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură,
Fermăcându-ni adapă d-o înalt-învățătură.

O, români, români ai Daciei, ce purtați un mândru semn
De-origină, istoria acum fie-ni îndemn!
În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume,
Ni-a lăsat legi și pământuri, vorba sa și-naltul nume.
Oare darul ce de timpuri și de barbari s-a pastrat,
Când senină soarta luce, fi-vă astăzi defăimat?

Nu, prin muze ș-a virtutei dorul dulce și fierbinte,
În noi lumea să cunoască strănepoți romanei ginte.
Tu, Moldavio mănoasă, ce pre mine ai născut,
Adăpost dă giunei muze care ist vers a țesut;
Pe-nverzit și tânăr laur, ce din țărnă-acum răsare;
Cu puternic scut să-l aperi de-a fortunelor turbare;
Cum va prinde rădăcină și în urmă va-nflori,
Din a sale frunzi, cunună muza ție va urzi;
O cunună cungiurată de-ale vântei line raze,
Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o păstrează.
Când atunce al tău nume, nemurirei consfințit,
Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit."


* "La moldoveni" *


"Vers înalt de bucurie să răsune împregiur!
Astăzi gemetul Moldovei în armonii se preface,
Astăzi soarta îmblânzită ni urează cu ogur,
Și din clime seninoase se întoarnă lină pace,
Se întoarnă sânte drituri, ce-s odoare unui neam,
Spre a cărora domnire de mult rugi noi înalțam.

Pentru-a noastră fărdelege, pre cetăți și pre câmpii,
Din a tunetului sferă, cu-nfocată aspră mână,
Săgeta a morței înger mii de fulgere și mii
Ce pre creștetele mândre sfărâmat-au în țărână,
Într-atâta că urgia și văpaia nu a stâns
Calde râuri de crunt sânge ș-un amar noian de plâns.

Însă Domnul al puterei, ce pre omul păcătos
Pentru lucrul cel nevrednic ș-ovelite fapte ceartă,
Îmblânzitu-s-a acuma și, părintele duios,
Spre a noastră vindecare, ni lovește și ni iartă;
Dar la cuget și privire ni-a lăsat un trainic semn
De-nfrânare despre rele și spre dreptul de îndemn.

Ca un călători nemernic, zbuciumat de-al mărei val,
Când în noaptea-ntunecoasă nici o stea în ceri nu vede,
Dacă-aproape de pieire de-ntâmplare află-un mal
Cu mâni ambe îl apucă ș-abia șie însuși crede;
Dar săltând pre el din undă, care moartea i minea,
Domnului el dă mărire că patria-și va vedea.

O puternică fortună pe Moldov-a fost împins
Să plutească pe o mare de pericoli presurată,
Și poporul fără cârmă, de mii tunete atins,
Aștepta a sa sfărmare și pieire-nfricoșată;
Obosite elemente mug și sun-azi mai încet,
Vântul stă, s-alină marea, de port ni-am apropiet.

Ni s-arată la vedere un frumos liman vecin,
Favorabil zefir suflă și lucesc senine stele;
Însă cursul cela este de mii stânce încă plin
Și trezvie cere dreaptă, cu-ndoite opintele,
Că o luntre strălucită ce-a scăpat din ocean,
Dacă uită privegherea, va pieri chiar în liman.

Fericiți strămoșii noștri, prin păzire-acestei legi,
Spre a patriei scutire nu cruțau jerfiri, nici sânge,
Și în volbura turbată stat-au pururea întregi,
Ca o stâncă-n miezul mărei ce sumețe ape-nfrânge;
Ori de triumfuri să fie a Moldaviei pământ
Viu izvor întru vechime, iar acum uitat mormânt?

Pe Moldova, când ferice era-n pace și-n război,
Schiți, panoni, sarmați ș-Asia n-a putut nicicum să sfarme;
Prin a ei virtute gustă nemurire între noi:
Înțeleptul Alexandru, Ștefan fulger întru arme,
Dar pe-a timpurilor aripi fericiri și măriri fug;
Fii, Moldovo, neînvinsă, puind patimele-n giug!

Patrioți, veniți cu toții lângă tronul cel dorit,
Să-ncheiem spre-a lui tărie giurământurile sfinte!
Dup-un curs de ani o sută, ziua ceea a venit,
Întru care fiul patriei fi-va domn ș-al ei părinte.
Patria maică-n a ei floare a fost nouă agiutori;
Fericiți de fii când astăzi vor fi ei cunoscători!

Auritele palaturi nalță turnuri cătră nor
Ș-a străbunilor mărire din surpări vor să răsară;
Necurmat va să răverse avuțiilor izvor:
Înflorire, fericire și repaos preste țară,
Când ni-a fi temei și cârmă, sub un domn bun, înțelept,
Legea, patria, unirea și un cuget clar și drept."


Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.

[* "Gheorghe Asachi" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "VERSURI" *


* "Jijia" *

(imitată dupre zicătoarea poporană)


" Între Prut și-ntre Siret,
Ce mai mult de ani o mie
Apă limpede trimet
Păn' la Dunăre-n cîmpie,
Este-un lac, ca marea-ntins,
De muncei umbroși încins.

Nici un rîu din sînul lor
Nu revars-a sale ape,
Cu nutrețul curgător
Acel lac ca să-l adape,
Ci din fund nemăsurat
Lacul crește nencetat.

Acel lac, cînd este lin
De vînt unda-i nu se-ncreață ;
La ochi samănă deplin
Cu un disc luciu de gheață,
Sau cristal chiar, ce-a răsfrînt
Bolta-azură pre pămînt.

Noaptea, cînd te-apropiezi
Către apele acele,
În ceriu și în lac prevezi
Stol de lucitoare stele,
Luna jos și luna sus,
Și-n lac cursu-i spre apus.

Nu-nțelegi de-i adevăr
Sau fantazie, au dacă
Lacul suie-se spre ceriu
Ver spre lac ceriul se pleacă,
Că de cați în a lui fund
Sameni mez în glob rotund.

Așa, cînd e timp frumos,
Ochiul tău se îngînează,
Dar va fi mult inimos
Milian cel ce cutează
La lac noaptea a veni,
Fără a se îngriji.

Că abia a înserat.
Vezi pre lac cum scînteiază
De vermi stol înaripat,
Pînă trece-a nopței miază,
Și atuncea deseori
O sta cade-n lac din nori.

Uneori din apei mez
Sună larmă de cetate
Și mirînd din apă vezi
Cum la ochi ș-auz răzbate,
Pintre fum și prin scîntei,
Trista voace de femei.

Cînd se stinge focul cel
Și strigările s-alină,
Pintre unde-ncetinel
Parcă sînte rugi suspină,
Ca acele ce în zori
Cîntă vergurile-n hori.

Ce misterii se ascund
În această adîncime,
Nu putu cerca la fund
Păn' l-acele zile nime,
Pănă cînd a cutezat
Un antic și demn barbat.

Pre moșie a domnit
Bravul Conde, boier mare ;
El cu-ai săi s-a sfătuit
Ca să facă o cercare
Și un plan a încheiet,
Să pătrundă-acel secret.

Tot poporul a stătut
Și prin multe ostenele
Manini plase a țesut
Din o sută mii rețele.
Palme-o mie-n lung și-n lat,
Luntre multe s-a durat.

Spre a avea cerescul har
La-ntreprinderea pascară,
A dat cît-un sărindar
Pe la monastiri din țară
Ș-un călugăr de la schit
Cu agheazmă a sințit.

Însuși Conde, stînd la mal
Cu a lui curteni și gloată,
Dă pascarilor semnal,
Ș-amu plasele înoată ;
Trag plutașii tot vîrtos,
Ca s-agiungă pănă-n gios.

Plasele s-a înspumat
Și vuind acum o undă
De-alta iacă-a despicat
Și în lac se acufundă ;
Milianii trag mereu,
Că a prins nu-ș' ce prea greu.

Nime-ar crede ce a prins ;
Unda începu să mugă,
P-unii spaima a cuprins,
Fricoși alții dau la fugă,
Deși cele ce-o s-arăt
Nu era de spăriet.

Că din plasă a ieșit
O frumoasă, giune zînă,
Cu păr negru umezit,
Fața-i sarbădă, senină,
Și pre luciu cînd a stat
Cu blîndețe-a cuvîntat :

„Tu, ce astăzi ai pătruns
În a noastră adîncime,
Nu știi că viu n-a agiuns
Îndărăpt în lume nime,
Cel ce de ursită-mpins,
În aist fund s-a deștins ?

Dar fiindcă-n corpul tău
Curge-a bunilor mei sînge,
Că cel ce cu Domnul-zeu
Lucru-ncepe toate-nvinge,
Lacului legend-a ști,
Spre mirare-ți voi rosti.

Timpul vechi eu amintez,
Cînd creștinilor lucoare,
În Moldova, prin botez,
Renăscut-au pre popoare,
Stol de verguri s-adunat,
Lui Cristos s-a prosforat.

Ne-am durat altarul sînt
Între codri-n salbe dese,
Și-ncheiet-am jurămînt
Domnului a fi mirese,
A ruga, a agiuna
Ș-a serbi mărirea sa.

Nime din alți muritori
Nu putu la noi să vie ;
Le era crim fiorătoriu
A calca în săhăstrie ;
Moartea îl amenința
Pe-un bărbat ce cuteza.

Atunci, de la răsărit,
Păgîni, barbari, cu cruzime,
În Moldova a venit,
În atîta, zău, cîtime,
Că mai lesne ni era
Frunzele a număra.

De cuțitul stîrpitoriu
Zăcea-n țară stoluri crunte,
Numai omul fugătoriu
Adăpost afla la munte ;
Jurămîntul nu ierta.

Pe cînd noaptea ni rugam,
Lîngă-altare poșternute,
Tremurînde ascultam
Cum vineau stoluri temute,
De cai tropot sunător,
Freamăt dînd înfiorători.

Ca porumbul spăimîntat,
Cînd de uliul se vînează,
Sub aripi, spre-a fi scapat,
Ale mamei tupilează,
Așe toate ni-am văzut
În genunchi, sub crucei scut.

«Doamne, zis-am, de nu-i vra
Să ni mîntui prin minune,
De defaimă a scapa,
Fulgerul să ni detune ;
Au vivinde[1], fă cuvînt
Să ni-nghită-acest pămînt !»

Atunci iacă răsări
Preste tot a zilei soare,
Spaima dintre noi peri,
Ni sufla o dulce boare ;
Abat ochii pre pămînt,
Dar pămînt eu nu mai simt

Că cu schitul cufundat
În pămînt mă deștind vie ;
Și atunci s-a revarsat
Preste noi uda tărie,
Pintre care pănă-n fund
Numai razele pătrund

Acolo, lîng-un altar,
Sub o boltă cristalină,
Ni păstrează vie-un har,
Pănă-n ziua cea senină
Cînd credința va afla
În județ cununa sa.

Crivățul a spulberat
Ca p-arină din cîmpie ;
Nici o urmă de-a lor pas
De cît numele-a ramas.

Dar fortunele cînd tac
Ș-undele nu pot să mugă,
Chiar din sînul cestui lac
Se înalță-a noastră rugă
Către Dumnezeul sînt
Pentru-a patriei pămînt.

O, tu, ce ai auzit
Cest uric plin de minune,
Fie-n cuget tipărit
Și la tot nepotul spune :
Pentru patrie și zeu
Să prosfoare traiul seu !”

Cînd aceste-a încheiet,
Se încreață-n apei undă,
Și cu ziua, pe încet,
Plasele se acufundă ;
Nici alt om o mai văzut,
Dar legenda n-a tăcut !"

Notă*
Întrucât opera acestui Titan al Literaturii, este consistentă – voi rezuma doar asupra unor lucrări, urmând (posibil) într-un viitor apropiat sau îndepărtat, a aduce în prim plan testamentul său literar, care ne revine nouă, păstrătorilor de valori și iubitorilor ne neam.

[* "Gheorghe Asachi" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "Datine naționale" *



"Preste toată fața pământului, atât de variată prin clime și producte, locuiesc oameni fericiți. Arșițele cocitoare a ecvatorului, ghețurile amorțitoare a polurilor nu-i îndeamnă a se strămuta aiure, deși, macar din auz, li sunt cunoscute țările mai frumoase și stâmpărate în care o climă paradisită răvarsă mană și plăcere.

Di ce nu se oțărăște eschimoul de câmpiile coperite cu giulgiurea unui vecinic omăt și de noapte neîntreruptă de câteva luni? Etiopul di ce sufere săgetarea soarelui și se desfătează în miezul câmpiilor de arină? Pronia dumnezeiască au aprins în inima omului scânteia cea sfântă al amorului de patrie, care îl leagă cătră pământul unde au văzut lumina vieței, unde răposază părinții cătră carii dorește și el a uni a sa țărână.

Ist sentiment, de Dumnezeu însuflat find împărtășit de mii conviețuitori a unei țări, au produs legătura cea puternică a naționalităței, care se nutră și se păstrează prin relighie, limbă, istorie, port și datine. Evenimentele au adeverit că un popor, de demult apus din orizonul politic, carele au știut păstra un asemene paladium, au triumfat de giugul veacurilor și, ca un fenix, au reînviet din proprie cenușă.

Precum cu interes păstrăm odoarele și averile moștenite care ni asigurează o viață materială, cu atâta mai mult, mic și mare, să respectăm și să păzim semnele caracteristice a naționalități, din care fiecare poartă în sine tipul evlaviei, a virtuții, a pietății și a simplicității trecute!

De aceea să urmăm cu respect datina cea duioasă prin care românii mărturiesc în sâmbăta moșilor a lor sentiment în suvenirul strămoșilor ce odineoară stătură în putere, făptuiră pentru binele patriei și a familiei, plecară capetele obosite și muriră! Cu câtă îngrijire, de câteva zile, se îndeletnicea femei bătrâne și june întru pregătirea părței unei pietăți sfinte, și în noaptea de ieri nu era mormânt carele să nu fi fost avut a sa lumină, o cunună de flori și în genunchi o ființă vie carea răposatului ei consfințea rugi și lacrimi!

Dar nici meserul cel lipsit nu fu ieri uitat. Precum în faptul zilei se văd albinele grăbindu-să spre stup pentru de a depune mana culeasă, de asemene de dimineață se purtau june fete ducând cu panere de fructe și cu cofe încununate și pline de lapte, de vin, căutând, săturând și adăpând pe acii săraci!

Mărire celor ce păzesc datinele naționale! Prin dânșii nu va pieri dintre noi sentimentul de evlavie, de pietate, de dreptate și de unire, ce sunt baza puternică pe care se razămă ființa și fericirea unei nații!"



[* "Gheorghe Asachi" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "Omul literat" *



"De când soarta, românilor favorisitoare, au deschis căile pe care au a păși pentru a agiunge la scopul dorit a civilizațiii, mulți tineri, însuflețiți de o vrednică de laudă dorință, ostenesc în deosăbite ramuri, cu țintire a înavuți limba și ideile compatrioților. În unii să descopere talent, în alții numai buna plecare, în puțini fondosul cel clasic neapărat pentru nemerirea țintirii lor. Grăuntea, mai nainte de a putea fi sămănată, au costisit multă sudoare ostenitorului! Sfezile și controversele asupra formelor limbei sunt intempestive și însorb timpul prețios a acelor autori carii, cu însărcinarea traducerii din limbi străine, să par îndatoriți a aduce pe românie străine idiotizme și construcții, încât din asemene fabrici au început a naște bastarduri, pre carii totimea națiii necunoscând, nu le va putea priimi de ai săi fii adevărați. Fondosul limbei noastre, ce pe aiure să caută, să află în sfânta Scriptură, ce este de toți românii înțăleasă; această să se păstreze curată și întreagă, ca singura legătură ce unește încă pe românii despărțiți în staturi deosăbite, și cătră aceasta adaogă-să îmbunătățirile cerute, după un metod simplu și care s-ar cuveni a se legiui de un giudeț amfiction ce să poate închega din gramaticii români a Transilvaniii, a Țării Românești și a Moldovei. Doritori de a vedea așezată cultura neamului românesc pe trainice temeiuri, noi împărtășim aice portretul și însușirile omului literat, pe care să aibă totdeauna tinerii noștri de model întru a lor țintire.

Omul literat este acela a căruia meserie îl îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoștința altora. În această ambiție să mărginește toată a sa lucrare și interesul pe carile alți oameni împraștie preste deosăbite obiecte.

Ambițios de a înmulți ideile sale, el le caută păn prin veacuri antice, cercetează monumenturi și scripte, pentru de a culege preste urmele uneori șterse, sufletul și cugetarea oamenilor celor mari din toate veacuri și țări. El vorbește cu dânșii în a lor limbă, a căria odoare întrebuințează pentru de a înavuți dialectul patriii sale. El petrece culegerea literaturei străine, cu a căria esență înfrumusețează literatura națională.

Înzăstrat de aceste norocite organe, care ne fac să iubim cu împătimire tot ce este frumos și adevărat, el lasă capitilor celor mărginite osteneala cea în zădar de a supune la această măsură și formă toate talentele și toate haractirile, când el culege din deosăbirea cea îmbelșugată feliurite mijloace a naturei pentru de a încânta (a disfăta) pe oameni, a-i lumina și a li fi de folos. Câte să fac în lume bune și folositoare nu sunt pentru el pierdute.

Pentru o asemene ureche sună armonia poeziilor lui Virgil, a lui Tasso și a lui Rasin, pentru asemene sentiment Tacitus au aruncat înfricoșate scântieri pe inima tiranilor, cătră dânsul să adresază Monteschiu când apără dritul omenirii, Fenelon când împodobește virtutea. Pentru el fieșcare adevăr este o izbândă și fieșcare capodopera o plăcere.

Deprinzându-să a să folosi atât din a sale reflexii, precum și din acele a altora, el nu va fi nici singur în singurătare, nici străin în soțietate. Cu un cuvânt, oarecare va fi a sa îndeletnicire, el cu un pas măsurat pășește în lumea cea cugetătoare a speculațiilor matematice, sau că să rătăcește în lumea cea înfărmăcată a poeziii, au că înduieșește pre oameni pe sțenă, sau că învață prin istorie; aducând la templul artelor a sale pârgi, el nu va căuta de a coborî pe concurenții (râvnitorii) săi în a sa cale, nici va defăima lucrările altora pentru de a înălța pre ale sale. Ochiul său, nespăriet, nu-l va întoarce de la triamvul altora; glasul faimei (laudei) nu va fi pentru sufletul său un neplăcut sunet și în loc, ca neastâmpărata mediocritate (cii cu puțin talent), să geamă pentru toate aceste sporiuri, pentru că înaintea ochilor ei să strâmtorează neîncetat câmpul geniii, adevăratul om literat, petrecându-l cu un ochi mai sigur, va vedea că rămân lui îndestule prilejuri de a înălța acolo câte un monument și de a putea cuprinde vreun loc!"



[* "Gheorghe Asachi" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "GHEORGHE ASACHI" *]


***


* "Iubirea de patrie" *



"Toate sentimentele, care unesc pre oameni între sine și-i îndeamnă spre virtute, sunt nobile. Cinicul, ce are în dispoziția sa purure sofisme în contra tuturor sentimentelor generoase, se deprinde a se făli cu filantropia sa pentru a desprețui iubirea de patrie.

El zice: „Patria mea este lumea. Ungheriul cel mic, în carile sunt născut, nu poate avea drept de a fi preferat înaintea alegerei mele, fiindcă nu este mai presus de atâte alte țări, unde-i de asemene bine, ba poate și mai mult. Iubirea de patrie este numai un egoism obștesc a unui număr de oameni, carii locuiesc într-o țară și întru care și fac dreptăți pentru a urî pre ceilalți oameni.”

Nu te lăsa ademenit de această filozofie defăimată. Caracterul ei este a înjosi pre om, a-i tăgădui virtuțile sale, a numi deșertăciune, nebunie și destrămare toate acele ce-l înalță. A înșira o mulțime de cuvinte pompoase pentru a descuviința toate plecările omului cele nobile și toate întreprinderile lui privitoare cătră folosul societății, asemene graiuri sofistice sunt fără îndoială o știință ușoară, însă vrednică de defăimarea noastră.

Cinismul ține pre om în tină, iar adevărata filozofie este aceea care se sârguiește a-l scoate din ea; este religioasă și cinstește iubirea de patrie.

De bună samă, se poate zice că și lumea întreagă este patria noastră. Toate popoarele sunt o fracție a unei familie numeroasă, care pentru întinderea sa nu poate fi povățuită de un singur guvern, deși are pre Dumnezeu de cel mai înalt domnitoriu. Când privim ființele noă asemene ca pe o singură familie ne facem binevoitori cătră toată omenirea în general. Dar o asemene socotință nu răstoarnă pre altele, ci au de asemene dreptățile lor.

Un lucru este vederat, că omenirea se împarte în popoare. Un popor este o întrunire de oameni, pre care unimea religiei, unimea legilor, deprinderile, asemănarea limbei, originea, faima, nefericirile, nădejdele, în sfârșit, toate aceste elemente sau cel puțin măcar o parte din ele îi unesc într-o de-asemene simpatie. A se da numele de egoism obștesc acelei simpatii și interesului comun, ce domnește între mădulările din care se alcătuiește o nație ar fi totuna, ca și când mania de a defăima ar descuviința iubirea de părinte și de fiu, înfățoșându-se ca pe o conjurație între fiecare părinte și fiii săi.

Să ne aducem aminte, că adevărul are purure mai multe fețe și că dintre toate sentimentele virtuoase nu se află măcar unul, carile n-ar trebui cultivat. Dacă din osăbitele sentimente am cultiva numai pe unul singur, oare n-ar ajunge a fi vătămător? De aceea nu cultiva numai pe unile și nu vor agiunge a fi vătămătoare. Iubirea de oameni este nobilă, dar nu trebuie să împiedice pe iubirea de patrie; iubirea de patrie este asemene bună, însă să nu împiedice pe iubirea de ominire.

Defăimare fie acelui suflet înjosit, carile nu încuviințază chipurile feluritelor înfățoșeri, ce poate căpăta între oameni instinctul sfințit a viețui frățește, a da cinstea cuviincioasă și agiutorul fiecăruia!

Doi călători européi se întâlnesc într-un alt continent, unul este născut în Turin, altul în London. Ei sunt europei, acest nume comun de europeu naște între ei un feliu de legătură de iubire, pot zice un feliu de patriotism, din carile iesă o îngrijire vrednică de laudă a se îndatori unul pre altul.

Iată, de altă parte, un număr de oameni, carii abia se înțăleg unul cu altul, fiindcă nu vorbesc tot o limbă; și oare ați putea crede, că între aceștia este cu putință a se afla vreun patriotism. Ei sunt svițeri, unul dintr-un canton italian, altul dintr-un canton franțez și al treile dintr-un canton gherman. Asemănarea legăturei politice, prin care se unesc și se apără unul pre altul, ține locul limbei comune, le însuflă tuturor iubire deopotrivă și-i îndeamnă prin jărtvire generoasă a consfătui la fericirea unei patrie, ce nu este o singură nație.

Priviți în Italia sau în Germania, acolo se văd oameni carii viețuiesc sub deosebite legi, și prin acesta ajunse a fi popoare deosebite, încât adeseori au venit în împregiurare a se și război între sine. Însă ei vorbesc sau cel puțin scriu în aceeași limbă, cinstesc tot pre acii strămoși, au tot aceeași literatură, cu care se înmândresc, au gusturi deopotrivă, nevoie de prietenie, de îngăduință și de mângâiere. Aceste cuvinte-i fac mai binevoitori unii către alții și mai aplecați a se îndatori între sine.

Iubirea de patrie la o nație mare sau într-o mică parte de loc este pururea o simțire nobilă. Nu se află vreo nație cât de mică, carea să nu aibă strălucirile sale, precum domnitori, carii au crescut puterile ei cu mai mult sau mai puțin, fapte istorice vrednice de aducere-aminte, așezăminte folositoare, politii însemnătoare, un ce deosebitoriu și cinstitoriu caracterului său, barbați, carii s-au făcut nemuritori prin curajul lor, prin politica, prin sporirea ce au făcut în științe și măiestrie. Aceste sunt pentru fiecare temeiuri de agiuns a iubi cu întâietate ținutul, politia sau satul, unde este născut.

Însă trebuie să ne ferim ca iubirea de patrie, în înțelegerea ei cea mai întinsă, precum și în cea mai strânsă, să nu se cuprindă numai în o mândrie deșartă a fi născuți în cutare locuri, nici să fie aceasta un cuvânt pentru a păstra ura cătră alte politii, alte provinții, alte nații. Un asemene patriotism, carile, în loc de liberal, ar fi îngânfat, pizmătoriu și crud, nu este o virtute, ci un vițiu."



[* "Gheorghe Asachi" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "IOAN BUDAI-DELEANU" *]


***


* "Tabăra țiganilor" *

(fragmente*)


"Cântecul I


[...]



O! tu, hârtie mult răbdătoare
Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-înțălepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.


Apoi zică cine câte știe,
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!...
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe.
Și firea lucrurilor pricepe.


Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!...


O zână rea țara stăpânește,
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică și desunește,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ș-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată și mamă.


De-acolò privind corbiș' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele țigănești înarmate
Cu săcuri, ciocane și baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leșină de mănie!...


Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Și temându-să ca să nu vină
La cevaș' rând gloata țigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ș'indată, iaca, să scoală iute;


Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,
Toate spulbără, frânge ș-oboară.
Însuș' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-așa iute și mare.


Iar' deacă stete fără sfială
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpânește-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeață,
Zisă-amenițând celùi în față:


„Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Și de n-aș fi-întii născută ție
(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),
Necăutând că-aceasta-i a ta țară,
Aș grăi cu tine-almintre doară.


Unde-i duhul ș-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu viețuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ține,-o tată?


Tu șezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eși numai, afară,
Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...


Încă și țiganii mișei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-și ciocane și laută
Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.


Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ș-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ți va fi slava și mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."


[...]



Așa Sătana cu fața viclenită
Caută de sus, nevăzut de nime,
Și zărește toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toți mâncătorii de pâne,
Încă și pe cei cu cap de câne.


De-acolò vede nenumărată
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Și văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile știute.


Vede și tabăra țigănească,
Între-Alba și Flămânda-adunată,
Care, după porunca domnească,
Acum era și-în arme-îmbrăcată,
Așteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro și pre-unde să se ducă.


Acolo era din țara-întreagă
Strinși țiganii cu mic și cu mare,
Părăsindu-și viață pribeagă
Și puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din țară-în țară,
Nici să mai fie-altòra de-ocară.


Căci Vlad-Vodă locuri de moșie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma și dânșii să fie
Oameni ca ș-alții cu rânduială,
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.


O zi de sfat era și de-ast' dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învățată,
Multă făcând voroavă și deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ș-acest chip cătră-adunare zisă:


„Bărbați buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe pății și bune și rele,
La multe privii adinsuri și glume,
Dar' (vă spun drept) din toate ahele,
Ca ș-ahasta-ori adins, ori în șagă,
Eu nu văzui în viața-întreagă.


Noi țiganii să-avem țărișoară!...
Unde să him numa noi dă noi!...
Să-avem sate, căsi, grădini ș-ogoare
Și dă toate, ca ș-alții, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri așa rare,
Ca când treaz fiind, aș visa-îm pare...


Și ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre viețuirea fericită?
Zieu nimică!... Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieții mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!...


Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd țigănimea la rând pusă.
O! dulcea și draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!...
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea!


Voi, tinerilor, luați aminte
Ce moșul Drăghici acum vă zice:
Faceți-vă bune-așezământe
Și lăcuiți dăpreună-aice;
Fiți purure-într-o minte ș-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.


Că, dacă nu vă veți prinde dă mână,
Părtășiri iubind și-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Și veți hi periți fără scăpare,
Nice veți mai face-un neam pă lume,
Ci veți hi fără țară și nume.


Ba veți hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămați, iacă!...
Ce n-au țară, ci trăiesc pă drum...
Să hie țara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i țara mea, eu-s dă aice!..."

[...]




***

Notă*
Întrucât opera este consistentă – am rezumat câteva fragmente.


[* "Ioan Budai-Deleanu" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "IOAN BUDAI-DELEANU" *]


***


* "Tabăra țiganilor" *

(fragmente*)


"Epistolie închinătoare.
(CĂTRĂ MITRU PEREA, VESTIT CÂNTĂREȚ!)


Treizăci de ani au trecut, drăguț Pereo! de când eu fui sâlit a mă înstrăina din țara mea. De-atunci încoace, usăbite țări am trăpădat; dar', ca să-ți arăt în scurt toate pățirile mele, ascultă și judecă.

Întâi, învitându-mă zburătăția minții mele încă necoapte, când să începu războiul cel de pe urmă a nemților cu turcii, mă făcui volentiriu. Păciuindu-să apoi lucrurile, precum ști, fiind că primisăm slujbă la austrieni, fui trimis asupra franțozilor și supt Mantua căzui rob. De-acolo trimis fiind la Gàllia, întru prinsoarea delungată, dobândii prilej a învăța carte și mai multe limbi, procopsindu-mă mai vârtos la învățătura oștenească. În urmă primii slujbă la franțozi și purtându-mă bine, în scurtă vreme ajunsăi căpitan. În urmă, cu oaste care fu trimisă la Eghipèt, m-aflai și eu. O, cu câtă bucurie făceam eu acea călătorie, socotind că acolò voi s-aflu doară cuibul strămoșilor noștri și neamul nostru adevărat!... Căci auzisăm totdeuna, și deobște să zice cum că soiul nostru țigănesc să trage de la Eghipet și purcede din faraonii cei slăviți.

Însă, iubite Pereo! în zădar fu toată cercarea mea, că nu aflai nici o urmă de adevărați strămoșii noștri, și mă încredințai, spre mâhnirea mea, cumcă țiganii noștri și la Eghipet tot aceiaș sunt ca și pe la noi, adecă defăimați și de toți urgisiți, ce nu vor să păzească nice o rânduială sau să să îmbunătățeze cu năravuri mai polite sau să-și lumineze mintea cu învățături alese.

Fiind eu în Eghipet mai la toate bătăliile de față, s-au întâmplat pe mine o nenorocire, că trecând un glonț de tun aproape, mi-au uscat un picior ș'am rămas învalid. Deci am luat slobozie de la slujba oștenească. De-atuncia tot aici sunt, la Eghipet. Dar, crezi-mă sau ba? cu toate aceste nu-mi pociu scoate din inimă dorul țării în care m'am născut, și màcar trăesc aici în prisos de toate, totuș', spre fericirea deplin patria-mi lipsește.

Având aici vreme de ajuns, mă îndeletnicesc mai mult cu cetera și cu cântări. Am dat în cunoștință cu mulți de ai noștri, iar' mai vârtos cu Mârza. O, să-l cunoști ce ales om e acela, și doar' unul dintru toți, care are iubire de neam și râvnă călduroasă de-a aduce pe soiul nostru la oarecare rânduială. Acesta mi-au deschis ochii întru multe, iar mai vârtos pentru purcederea noastră, căci au fost născut și crescut acolo, de-unde ne-am desghinat noi, nefericiții. După cum spune el, noi suntem din India, și limba noastră să grăiește acolo până în zioa de astezi; însă pentru aceasta ți-oi scrie de altă dată.

Întru altele, și această istorie care ț-o trimit (pe care am tituluitu-o Țiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoș a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Țara Muntenească. Din gura acelui au luat moșu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dânsul.

Drept aceasta, aducându-mi aminte de țara în care m-am născut (măcár că noao ne este máșteră), multe cântam eu delle noastre, amegind vremea în ceasurile mele mâhnicioase. Aceasta fu pricina și aceștii izvodiri poeticești, care în ce dată o pusăi la cévaș' rânduială, gândii la tine, drăguț Pereo! și hotărâi ca, de s-ar tâmpla acest făt întii născut al mieu să iasă cândva la lumină, ție să ți-l închin, pe care am cunoscut măestru cântăreț și viersuitoriu, mai ales a vremilor noastre!...

Priimește dară, în semnul vechii pretenii, ca un dar, pârga ostănelii mele și-ți adă aminte, în zilele tale fericite, de prietenul tău Dianeu!... Adevărat că de pe acest nume nu mă vei cunoaște, căci pribegind eu din țară, l'am schimbat, dar' ție-ți voi da cheia, ca să poți intra la taină. Eu mă chiem acum Leòn Dianeu, sau Leonáchi Dianeu (precum ști tu bine, că la noi în Țara Muntenească, ba și la Moldova, toți ș-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu; adecă, în loc de Leonaș sau Leonuț, ei zic Leonachi ș. c.) Dar' să știi că acest nume, Leon Dianeu, cuprinde în sine întreg numele mieu, prin strămutarea slovelor sau anagrámă.

Deacă-ți vei aduce aminte de toți cunoscuții și de unul care odată trecând prin Sásréghen, unde erai atunci, te-au căutat și au împrumutat o cronică scrisă cu mâna de la tine, îndată vei ști cine sunt. Pentru aceasta și numele tău este strămutat, prin anagramă, căci am avut multe pricini la aceasta, ca să nu știe toți cine este izvoditoriul aceștii poesii și cărùi s-au închinat. Am înțăles eu aici, că și tu ai scris ceva foarte bun pentru țigani și scriind adevărul, ai atins pe voievodul cum să cade; care de cându-i, n-au suferit neamul său și n-au făcut nice un bine, ci numai au strâns părale ca să îmbuibeze pre boieri. Doamne, când va fi să mai ajungă alt vòievod, care iubește pe ai săi? Eu socoteam că voi auzi cât de curând că pe tine au rădicat ceata vòievod, dar bag de samă, nătărăul acela tot trăiește și împute lumea!...

Scrie-m, rogu-te, cum vă aflați, că eu încă mă țân de ceata voastră și nu mă am lăpădat până acum; ba zioa și noaptea pentru dânsa lucru ș-ostănesc."

[...]




***

Notă*
Întrucât opera este consistentă – voi rezuma la doar câteva fragmente.


[* "Ioan Budai-Deleanu" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "IOAN BUDAI-DELEANU" *]


***


* "Tabăra țiganilor* " *

(fragmente*)


"Prolog.

Să fie preceput ș-alte neamuri a Europei prețul voroavei și dulceața graiurilor bine rânduită, adecă ritòrica și poesia, cum au înțălesu-o elinii și romanii, o! câți eròi slăviți să ar ivi dintre vàrvari, sau doară din cei ce să numea sălbateci, pe carii oameni luminați, lipsind, întru neamul lor și pe vremile când au trăit, un Omèr ș-un Virghil, vecinică i-au acoperit nepomenire. Ș-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, și Ahil, tăria și zidul grecilor, de nu să ar fi născut cântărețul Omèr?

Deci nu pentru că numai Ellada și Roma au putut naște oameni înalți și viteji luminați, ne mirăm cetind viețile slăviților eroi elinești și romani, ci mai vârtos pentru că Ellada și Roma au crescut oameni întru podoaba și măestria voroavei deplin săvârșiți, carii cu supțirimea și gingășia condeiului său, au știut într-atâta frumsăța pe eroii săi, cât noi astezi, necunoscând pe alții asemene, ne uimim de mare-sufleția, naltă-cugetarea, bărbăția ș-alte vărtuți a lor, și doară nu luòm sama că mai mare partea întru aceasta este a scriptoriului.

Luând firul istorii neamului nostru romănesc, de când să au așezat în Dacia, câți și mai câți bărbați, cu tot feliul de vărtuți strălucitori, am cunoaște doară acum, deacă să ar fi aflat între români, din vreme în vreme, bărbați care să fie scris viața lor și cu măestru condeiu împodobindu-le fapte și înălțându-i după vrednicie, să îi fie trimis strănepoților viitori. La lipsa unòr ca acești autori, acum pre toate acele persoane luminate din căruntele veacuri, ceața uităciunii i-au acoperit. Puține raze a mărimii lor, cu care viețuind strălucea, au putut străbate la noi.

Și unde aflăm la istorie un eròe asemene lui Stefan, principul Moldavii, sau unui Mihaiu, domnului Ugrovlàhii, căròra nu lipsea numai un Omer, ca să fie înălțați preste toți eroii. Răvărsându-și întru mine nește scântei din focul ceresc a muselor, bucuros aș fi cântat doară pre vreun eroe dintru cei mai sus numiți; însă băgând de samă că un feliu de poesie de-aceste, ce să chiamă epicească, poftește un poet deplin și o limbă bine lucrată, nesocotință dar ar fi să cânt fapte eroicești, mai vârtos când nice eu mă încredințăz în putere, iar neajungerea limbii cu totul mă desmântă...

Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreauă, vrând a forma ș-a introduce un gust nou de poesie romănească, apoi și ca prin acest feliu mai ușoare înainte deprinderi să se învețe tinerii cei de limbă iubitori a cerca și cele mai rădicate și mai ascunse desișuri a Parnasului, unde lăcuiesc musele lui Omer și a lui Virghil!...

Eu (spuind adevărul!) vrui să mă răpez într-o zburată, tocma la vârful muntelui acestui, unde e sfântariul muselor, ca să mă deprind întru armonia viersului ceresc a lor; dar ce folos! Căzui și eu cu mulți alții depreună, și căzui tocma într-o baltă, unde n-auzii numa broaște cântând!...

Pentru aceasta, până la un alt prilej, când mi să va lovi să beu din fântâna curatelor surori, primește, iubite cetitoriu, cu bună voință această izvoditură!... și socotește cu priință, aducându-ți purure aminte că apa de baltă nice odinioară nu este limpede ca de fântână.

Leonachi DIANEU"



***

Notă* "Țiganiada, adecă lucru sau povestea țiganilor. Omer încă de la Illion, tăria Troádei, au numit cântecul său Illiada. Virghil, de la Enèa, eroele pe care au cântat, au chiemat cântarea sa Enèada etc. Și autoriul ceastă istorie a țiganilor numește Țiganiada." (Mitru Perea)


Notă**
Întrucât opera este consistentă – voi rezuma la doar câteva fragmente.


[* "Ioan Budai-Deleanu" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "VASILE AARON" *]


***

(scrieri rare)


* "Perirea a doi iubiți adecă: jalnica întâmplare a lui Piram și Tisbe, cărora s-au adăugat mai pe urmă Nepotrivita iubire a lui Echo cu Narțis" *

(fragmente*)


"Cuvent Înainte.

După mortea lui Ninus Împerat, în
cetatea Babilonului mai nainte de venirea
lui Christos, se născu Piram, din părinți
cetățeni, într'aceea vreme să ivi în lume
și Tisbe fetișoră din părinți earăși cetățeni
și vecini cu părinții luf Piram ; vecinătatea
fu cea mai mare pricină de numitul Piram
cu Tisbe începu a se iubi laolaltă. Dragostea
cu dânșii dimpreună, crescea și întru
atâta se îmulți, cât mai pe urmă unul
pentru altul pe sine însuși se uciseră, precum din cele urmatore mai pe larg vei
vedea..

***

Echo era o Nimfă, carea forte iubea
pe N a r ț i s, feciorul Nimfei Liriope; însă, Narțis sumeț fiind, cu cât era mai iubit de cătră Echo, cu atâta mai tare pe dânsa o urgisise, pentru care a sa sumeție mai pe urmă vedzendu-și fața sa la un izvor, pe sine însuși se iubi, întru atâta, cât mai pe urmă de dragostea sa îi fu perirea.

VASILIE AARON”


***

I.

"Perirea lui Piram și a lui Tisbe."


"Amorule tinerel!
Fii iertător puțintel
Celor ce vor să asculte
Ale tale patimi multe
Și urmări primejdiose
Scrise în versuri doiose.
Nu gândi, că doră eu
Vred a te vorbi de reu;
Mi-ar fi cu totul rușine
A te defăima pre tine,
Căruia Lumea mai totă
Este pe drept închinată.
Dumnezed mi-i mărturie,
Ca și eu dela pruncie
Slujesc ție necurmat
Ca un ostaș deșteptat.
Ci vreu trista întemplare
Spre vecinica neuitare
A unor tineri iubiți
CumpliteI periri jertfiți
A cânta, ca fieși-cine
Fiind săgetat de tine,
Să știe, cum să iubescă
Ca să nu se păgubescă.
Pildele, care urmeză,
Tot lucrul încoroneză,
Și luminat dovedesc
Sfatul teu cel viclenesc.
Piram cu a sa iubită
Soție, Tisbe numită,
Pot vecinică mărturie
În lumea totă să fie.”



II.

"Echo și Narțis"


"Echo pe Narțis iubesce și mai pe
urmă de dragostea lui se face stan de pietră.
Narțis vedzendu-și fața sa în apă, pe sine
însuși se îndrăgesce, more și se face o flore, care asemenea se numesce N ar ți s.”


"Narțis voinic tinerel
Făcut la trup subțirel,
Oblu în trup, înalt tare,
Fecior Nimfei ore-care,
La obraz alb și rotund,
Ochii lui prin os pătrund,
Sprâncenele negre, grose,
Făcute ca în strun trase,
Eară cu cât fu mărit
Dela cel ce l'au zidit,
Cu atâta din pruncie
Cu mai mare sumeție
De nimenea nu-i păsa
Pe toți urît împroșca.
Nici prunc, nici fecior mare,
Nici tinerele feciore
Putură cu el învinge,
Sau de el a se atinge;
Mai mult umbla în pădure
Culegend și fragi și mure
Și vena cu mare pară
Cerbi, ciute și alte fiere.
Într'o zi de dimineță
Fiind negură și ceță,
Gătit bine și armat
Se apucă de venat;
Cătră amiazi ostenit
Ba și de fome răsbit
Jos pe iarbă, verde șede,
Frumosa Echo îl vede
Minteni îl și îndrăgesce,
Încet după el pornesce
Și pe ascuns p'a lui urmă
În tote părțile curmă;
Cu cât mai mult ostenesce,
Flacăra mai tare-i cresce.
Narțis umblă și veneză,
Echo după el ofteză."

Notă * întrucât opera este consistentă – iar eu nu am timpul necesar, am rezumat la doar câteva fragmente, urmând ca într-un viitor apropiat sau îndepărtat să realizez o transcriere completă a fragmentelor.

[* "Vasile Aaron" *]

th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 03 iunie 2017



[* "VASILE AARON" *]


***


* "Vorbire în versuri de glume între Leonat bețivul, om din Longobarda și între Dorofata, muierea sa" - Triumful Beției (sau) DIATA*


* Scriere rară*

(fragmente*)


"Iubite cititoriu!

Vreme este a plânge, și vreme este a rîde:
iproci. Dice sfânta scriptură : după alte lucruri mai mari, întru care ne coprindem:
căutam glume și alte lucruri desfătătóre,
într'același sfîrșit sunt alcătuite și următórele versuri despre bețivul LEONAT cu
DOROFATA muerea sa, din care de două feluri de folos se naște, 1. Trecerea de vreme, și desfătare cu a lor cetire ; 2, poți lua frumosa învățătură moralicéscă despre
patima beției : cum este de rea beția,
așa cât tocmal de și cunóște bețivul stricarea sănătăței sale, și scurtare vieței, totuși mai gata este a muri, de cât de netrebuinciósă și peste măsură băutură a se lâsa. Aceste doue folosuri de dintru a mea muncă le poți lua forte me bucur, care sânt al teu de bine voitoriu.

VASILIE AARON”


***


"Bărbatulu

Amar, și durere mie!
A mea iubitã soție!
Eu din fire sunt om tare
Țeapăn cu virtute mare.
Vesel din copilărie
Viețuind viéță vie
Lucru însă nu prea tare
Me muncesc cu cumpătare
Mâncu, beau bună beutură
Cu cumpet cu mesură
Și totuși, o ! amar mie!
O ! vai! ce póte să fie!
Puterea mi se slăbește.
Virtutea me părăsește;
N'am apetit la mâncare
De și mânc, ce bun îmi pare..
Stă în rânză, se întărește
Și cu greu se mistuește.
De se 'ntempla vr'o clipélă
De cum-va somnulu me 'nșală.
Cazuri grele me 'mpresóră
Și me storc fără mesură.
Ah! iubita mea soție!
Ce lucru póte să fie!


Muerea


Lucru jealnicu, rea 'ntâmplare,
Barbate iubite tare!
Acésta e o canonire
Aceesta-i o pedepsire
De la dreptul Dumnedzeu
Trimise pe capul teu,
Pentru a tale pecate
Care sunt nenumerate,
Ce le faci prin beutură
Peste o dréptă mesură.
Acuma o vai de mine!
Grea pedeapsă peste tine:
Peste tótă a ta casă
De la Dumnedzeu se lasă.”


Notă * întrucât opera este consistentă – iar eu nu am timpul necesar, am rezumat la doar câteva fragmente, urmând ca într-un viitor apropiat sau îndepărtat să realizez o transcriere completă a fragmentelor.


* "Reporta din vis" *

(fragment*)


" Cel avut și scump nimica nu are,
Deși a avea ceva i se pare
Căci nu el domnește, domnește averea ;
Aceasta-i scurtează anii și puterea.
Să lasă nebunul de foame să moară
Numai să nu piarză ceva din comoară.
Pîntecele-i latră flămînd ziua toată ;
În gînduri și grije necurmat înnoată ;
E rob la avere ; averea îl poartă
Cum poartă pisica o pasăre moartă.”


Notă * poem neterminat


[* "Vasile Aaron" *]


th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE AARON" *]


***

* "Anul cel mănos" *

(fragment*)


" Drăgălașă primăvară
Te ivești veselă iară,
Ne dai semn de roadă bună
Ca să facem dinpreună
Cinste celui preaputernic
Mărindu-l cu cuget smernic,
Pe cît firea omenească
E în stare să-l mărească.
Gheața și neoa cumplită
În pripă fu risipită,
Iarba subt frunză uscată
Să ridică deodată
Arătîndu-și colțul verde,
Cum frigul puterea-și perde,
Iată codrul înverzește,
Firea toată să clătește,
Pomii ceia ce dau roadă
Unii de muguri să-nnoadă,
Alții după a sa fire,
Înfloriți mai cu pripire
Dau albinelor hrană
Și zburătoarelor mană.
Ciocîrlia deșteptată
Vrea cătră nori să răsbată,
Zburînd să-nvîrte carigă
Și veselă pe sus strigă.
Cucului, ce amorțise
îi vedem gura deschisă
Dintr-un loc într-altul zboară,
Să suie și să pogoară
Cîntînd după a sa fire
Prin a capului clătire.
Turturica și porumbul,
Ce tăcuse mult ca plumbul
Pe uscate rămurele
Dau glasul cel plin de jele,
Și dacă-și află soție
Îl schimbă în veselie.
Cearcă loc de cuib și unde
Îl află bun, se ascunde.
Rînduneaua învrîstată
Din căpriori deșteptată
Însă cînd prinde de veste
Că ziua aproape este,
Prin glasul cel cu răbștire
Făcea la casnici de știre
Că din patul său cel moale
Fără preget să se scoale
Și așa fieștecare
Să s-apuce de lucrare.
Mirla, sturzul și ca ele
Alte cîte păsărele
Cearcă și dacă găsește
Vrun pai ca să covăește
Îl duc, în cuib îl așază
Privind împrejur cu pază,
Nu cumva să să ivească,
Unde vreau ele să nască
Peste noapte cu răcoare
Micuța privighetoare
Glăsuind face mai bine
Inimile ce dorm bine,
Face somnul greu, mai dulce
Face pe toți să să culce
Singură să priveghează
Și cînd dorm, ea să viează,
Țarca, cioara și oricîte
Decît ele mai urîte
Ciocul său cel noduros
Nu-l lasă fără folos
Clonțonește fieșcare
Și cîntă după-a sa stare.
Tu pupăză puturoasă,
Tu pasere ticăloasă !
Cu totul bine ai face
De ne-ai da încai în pace,
Să-ți ții gușa neumflată,
Și creasta nebîrzoiată !
Ci și tu ca o nebună
Cînți în codru dinpreună,
Și cînd ziua să ivește
Clonțul tău upupuiește,
Iar cînd soarele lucește
Și de sus spre noi privește
Cîmpurele toate-s pline
De fluturi și de albine,
Ce plecînd de dimineață
Sug din flori crude dulceață,
În fagurii deșertați
Și de miere despoiați
Clocesc nouă albinele,
Ca înmulțindu-să ele
Mai tîrzior să roiască
Și la număr să sporească
Privire desfătătoare —
Prin rărunchi pătrunzătoare !...
În codri și pe cîmpie
Lumea ca din moarte vie,
Pe tot locul vaci și boi
Capre și cîrduri de oi.
Melușeii aci sug,
Aci într-o parte fug
Și întorcînd înapoi
Se mestecă între oi,
Aci de maici depărtați
Și la un loc adunați
Joacă, sar și să aleargă,
Îți pare că vor să meargă
Ca o ceată de ostași
Făcînd porunciții pași.
Taurul de mult tăcu
Și iarna ca un mut fu,
Văzîndu-să-n ciurdă iară
Înnoiește a sa pară
Nu mugește, ci răgnește
Ca leul cînd să pornește
De fîn zice că-i mai pasă,
Îl hrănește iarba grasă.
Părul i se înnoiește,
Cel vechi cade și nou crește,
Armăsarul uită pleava
Cînd paște la iarbă otava,
Așa-ți pare, cînd rînchează
Că părul din cap să-ți cază,
Nu rînchează el, ci țîpă
Ca balaurul din rîpă
Crescut în pustietate,
Unde om cu greu străbate,
Fetișoare tinerele
Strîng de pe cîmp viorele,
Și ducîndu-le acasă
Le pun în sticle pe masă.
La orașe și pe sate
Ceia ce au moșii late
Soarele nici că răsare
Toți cu rîvnă foarte mare
Boii la plug înjughează.
De au cai, îi înhămează.
Seamănă, ară și grapă,
Ce nu pot cu plugul, sapă,
Scot spinii de pe răzoare
Și fiece delișoare
Nu le lasă nelucrate,
Ci le umplu de bucate.
Cum are locul natura,
Așa e sămănătura :
Cucuruz, mălai și grîu
Ce se coace mai tîrziu.
Ceia ce postesc ferbinte
Seamănă mazăre, linte,
Inul încă nu lipsește
Unde locul îi priește,
Hirișcă, alac, ovăz
Și pe coaste și pe șăs
Crumpene și alte cîte
Pe ici pe colea vîrîte.
Din holdele cele grase
Ce toamna să sămănase
Polomida înghimpoasă
Și puciocna puturoasă
Urda vacii, lușca, porul
Cu săpoiul, cu cosorul
Scot afară, smulg, usucă
Ca mai bun rod să aducă,
Rod și grîu curat ca jarul
Să tragă acasă carul,
La timp bun să să-nblătească,
Și flămînzii să hrănească.
Fericit e omul care
Așa o viață are
Pe el palma îl hrănește
Ce mănîncă îi tignește.
Are toate, nu-și impută
Vremea în har petrecută.
Vierii cu ce tărie
Învîrtesc sapa prin vie !
Fiind de mult împărată
Și vița pe pari legată.
Gunoiul ce se cărase
Și-ntr-un loc să descărcase,
Între viță îl resfiră
La rădăcini îl înșiră
Și săpînd împrejur locul
Prin el înmulțește focul,
Focul, vara și căldura,
Care, precum e natura
Silește rodul să iasă
Din căpușoarele grase.
Văzînd vierul cum crește
Căpușa ce să ivește,
Cu struguri înfrumsețată
Bucuria îl îmbată,
Așa își închipuiește
Că culesul și sosește,
Acuma va să culeagă
Și mustul în buți să bagă ;
Pîn-atuncea mai asudă
Și mai pune multă trudă,
Socotește el în sine,
Vara trece, toamna vine ;
Atuncea să va alege
Ce-au lucrat ? ce va culege ?
Să nu-i zică oarecine
Nu au puțină rușine :
— „Spune-mi ce-ai lucrat vier !
Adă struguri pe tăier.”
— „Aș aduce — n-am de unde
Lipsa nu o poci ascunde ;
N-am ce face, dacă Domnul
Neiubind lenea și somnul
Așa pedepsi norodul
De-i lua și din vii rodul,
(Așa canoni poporul
De-i lua din vii odorul).
Dacă Domnul ș-au tras darul
Ce să facem cu păharul
Și cu folticoasa oală
Cînd vedem stînd butea goală ?
Cîte doage toate sparte,
Cepul aruncat departe,
Sticla toată prăvuită,
Curcubeta mucezită,
Rabdă, mațule ! cu jale,
Sau te tragi cătră vale,
Și te stîmpără cu apa
Dacă n-au adus rod sapa !”
D-aceste cel înțelept
Cugetînd, are dirept
Foarte tare a să teme,
Că cu leneșul va geme ;
Nădejdea, frica, credința
Îi ațîță sîrguința.”


Notă * după Georgicele lui Vergiliu


[* "Vasile Aaron" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE AARON" *]


***

* "Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase" *

(fragmente)

"Ci acea odihnă nu fu delungată,
Fiindcă iubirea vrăjmaşă s-arată.
Îi strică odihna, liniştita pace:
În cuget, în minte schimbări mari îi face:

Harite Margoala lui Aristef pruncă
Într-a Ioaninei răsfăţată luncă
Şi dintră oricâte Miletul fecioare
Cu minte înaltă, fire zburătoare.

Dintră toate câte Ţinutul avea,
Cea mai iscusită, alta nu-i ca ea,
Aristef Judeţul n-avu multă grije
Trudind oareşcare talant să-i câştige.

Talanturi frumoase îi dădusă firea
Şi cum nu-i lipsisă nice iscusirea,
Ajunsă fecioara nu fără lesnire
La desăvârşita minţii procopsire.

De ani şaisprezece, era iscusită,
Un suflet curat, faţă veselită!
Ascuţimea minţii cu dânsa născută,
La trupşor subţire şi oablă crescută.

De stat nici înaltă, nici iarăşi prea mică
Numai cum să pare lumei mai voinică,
Ochişorii negrii, faţa rătunjoară,
La căutătură flacără şi pară.

Sprincenele încă negre şi-nghinate,
Tăcând despre alte daruri de sus date,
Să creadă întocma Platon pe sine
Ca Orfeu la cântec sau doar şi mai bine.
[....................................................]
Zărind-o, ce rod şi ce folosire?
Dorul, para, focul, aţâţat în fire.
Cu toate acestea a lui iscusinţă
Cinste, îndrăznire, veste şi ştiinţă

Îi deschise casa lui Aristef (Timpul,
Prilejul şi alte câte face, ghimpul!)
Cu zisa Harite avu întâlnire
Însă spre mai mare a sa năcăjire

Mai rău să aprinsă, cum să îndrăznească
Ceva de iubire, de dor să-i grăiască?
Un fecior departe în străinătate
Aşezat de scurtă vreme în Cetate,

Lipsit de părinţi şi făr' de noroc
La cel mai de frunte a cetăţii loc,
La cea mai cinstită casă boierească
Cum putea cu mintea măcar să gândească.

Toate-i sta în contra şi înponcişate,
Toate spre stricarea planului aflate,
Sofronim acestea le ştia prea bine,
Avea mare frică şi grije de sine.

Ştia că de iasă lucrul la iveală,
Dânsul va să peie fără îndoială.
Ce pământ să facă? trăbuie să piae
Sau ieşit din minte lumea-n cap să iae.

Sau să să ivească odată afară
Cumplita mişcare şi nestânsa pară,
Şi aşa de-acolo ceva mai departe
Scrie lui Harite următoarea carte:

"Eu ştiu bine că tăcerea
E mai dulce decât mierea
Deci fiică de boier mare,
Smerit mă rog de iertare
Că a mea obrăznicie
Mă sili ceva a-ţi scrie,
Iubirea unde pătrunde
Anevoe să ascunde,
Eu spre a ei tăinuire
Mă lupt cu margoala fire.

Înzădarnica luptare
Nice un folos nu are,
Coată să-ţi spui adevărul
Măcar să mă storc ca mărul,
Să iau orice pedepsire,
Să ard în foc cu cumplire,
Să fiu jertfă pe altare.
Să fiu fiarălor mâncare
Sau să merg în izgonire,
Să rabd orice prigonire:
Mi-ai venit în prăvălie,
Mi-ai dus a mea veselie.
Te-am văzut şi m-am rănit,
Am rămas încremenit.
Dintr-acel cescuţ încoace
Inima-n foc mi să coace,
Nice n-am somn cu hodină,
Nice mai văd vro zi lină.
Piei şi mă uscu-n picioare
Ca smulsa din pământ floare -
Boală cu totul cumplită!
Siracă, aşa tocmită
Cât cu leacuri din potică
Nu să ajută nimică.
Eu văd şi cunosc prea bine
Că e hotărât cu mine
Să piei într-această boală
Fiert ca un peşte în oală.
De-mi bagă cineva vină
Că-mi pierdui viaţa lină
Acela tare greşeşte
Şi firei să-npotriveşte.
Eu n-am vină cât de mică,
Nu sunt vinovat nimică,
Îmi veni cumplitul dor
Ca şi un fulger din nor.
Şi aceste rândurele
Sau versuri pline de jele
Nu cu vro nădăjduire
De uşurare la fire,
Ci le-am făcut cunoscute
Numai să-ţi fie ştiute.
Grijile mele pieriră
Ne aflând leac nicăiră.
Starea mea cea ticăloasă
Statul şi soartea doioasă
N-are nici o potrivire
Cu a ta vâlfă şi fire.
Drept aceea te rog, iartă
Îndrăzneala cea deşartă
Şi orbirea tinerească
Ca Zeii să te trăiască.”



[* "Vasile Aaron" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


(scrieri rare)


VI.

***

* "Mă sfârșesc, amar mă doare" *



"Mă sfârșesc, amar mă doare!
Milă n'am la cine cere,
Toate sânt nesimțitoare,
Toate-mi zic: mori în durere!
Nici vaete, nici suspinuri,
Nici a inimei junghere,
N'aduc milă, ci tot chinuri...
Toate-mi zic: mori în durere!
Rog oameni, rog cele sfinte,
Cer la milă mângâiere.
Mila nu-i la rugăminte...
Toate-mi zic: mori în durere!
Moarte strig, moartea nu vine,
Nu vine la cine-o cere.
Toate-s crude cătră mine...
Toate-mi zic: mori în durere!”



* "Ziori de ziuă se revarsă..." *



"Ziori de ziuă se revarsă,
Și ochi încă n'am închis:
Cum să-i închid, când ei varsă
Părae de foc aprins?...
Mă vait, strig cu suspinuri
Dar nu găsesc agiutoriu:
Ce pot lacrimi, ce pot chinuri,
Când durerea-i de amoriu?...
Ah! moarte! numai la tine
Scăparea mea poate fi:
Dar la necaz moartea vine?
Și omul poate muri?
Repezite dulce rază,
Din doi ochi mângâitori,
Și vino de înviează
Pe alți doi, ce-s muritori!...
Aceasta-i a to putere,
Aceasta-i darul ce-l ai:
Ca numai printr'o videre
Viață iei și viață dai!
Necazul meu este mare,
Este rău, este cumplit,
Și să-l vindec nu am stare:
Că tu l'ai pricinuit!...
Dar puterea ta-i mai mare,
Și de-i vrea îndată poți,
Numai c'o îmbrățișare,
Din focul lui să mă scoți!”



[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


(scrieri rare)


V.

***

* "Pe năsălie" *

(1831)
(la moartea soției, Zulnia (Smaranda Negri)

"Pe nasălii răstignită zaci,
draga mea Smarandița!
"Ca'i de pre pământ la ceruri
au sburat a ta ființă
"Nu vezi plâns, n'auzi suspinuri,
de cele lumești departe,
"O putere mai ai înca:
că cu moartea ta dând moarte,
"Mi-ai rapit orice simțire
si dorința de alt bine,
"Afară de unul numai
sa mă îngrop lângă tine!...”



* "Am lăsat lumea și slava" *



"Am lăsat lumea și slava, ș'in pustiu m'am îngropat,
Ca se scăp, măcar cu viață, de durerea ce mi-ai dat!...
Dar în zadar! că odihnă nici aice n'am găsit:
Chipul tău și zi și noapte de mine nu-i despărțit!
Cu a ceriului podoabe fața ta închipuesc,
Și cu hazul firei toate, nurul tău sămăluesc.
Pustnicie cântărețe abia te agiung la glas:
Ele cântă, eu vărs lacrimi că fără tine-am rămas!
Munții, stâncile resună de cumplitul meu suspin,
Ceriul stă la îndoială: lui, sau ție mă închin!
Dar, vai mie! că durerea n'a lipsi cât oi fi viu:
Ah! fără tine și lumea îmi pare că-i un secriu.”



[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


(scrieri rare)


IV.

***

* "Perul cădzut de vent" *

(1838 Iul.)


"Împerat grădinei mele, urieș între copaci,
Perule cu verfu 'n norl! pe păment astădzi ce zaci?
O suflare, un vent numai de care nici nu vreai se scii
Între morți fără de veste te-aruncară dintre vii
Asta'i lumea! asta'i viața! înălțat, te-ai mărit
Mai presus de-ai tei tovarăși, ai dat umbră, ai rodit
Dabijei Vodă și mie, peste unul și pol vac
Adzi în țernă ș'în cenușă ale sale se prefac!”



* "Săracelor tinerețe..." *

(1846 Oct.)

"Săracelor tinerețe!
Calătore și drumețe
Pe minută și pe ces:
Chiar ca nisce viorele
Și timpurii brăndușele,
Viața vi-i cât un popas!
Ieri și asta-dzi înflorirăți,
Mâni și poimâni viețuirăți,
Și mai poimâni v'ați trecut...
Nelăsând pe urma vostra
De cât uitarea cea prostă,
Un biet trup zidit de lut!
Iată starea betrâneței
Și în călindariul vieței
Spuneți-mi ce-ați însemnat?
De cât pofte și dorință
Aevea și 'n neființă,
Ce mintea v'a tulburat!
Ș'apoi și ele trecură,
Chiar ca o nălucitură
Ce ți s'arată, dar nu-i...
Lăsând numai pomenire,
Într'a omului simțire,
De necazurile lui!”



[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


(scrieri rare)


III.

***

* "Darul umbreluței" *



"Umbreluță norocită,
Ia sema că ești menită
Se umbresci un obrejel
Plin de nuri și frumușel.
Cată să mi'l păzesci tare
Și de venturi și de sore;
Și când alți ochi i-or căta,
Se te pui drept fața sea:
Că tu, umbreluță scii
Ca îlu tem și de stihii.”



* "SLĂNICUL" *

(Dupe 26 ani)

"Apoi dar scris a fost încă
Se te mai ved 'naltă stâncă!
Se te mai ved, dar vai mie!
Nu cu draga mea Zulnie,
Ci singur ca vai de mine,
Alb și rece ca și tine!


Dar unde'i copaciul mare
Ce lipit de a ta stare.
Cu aceste se cinstise
De amor cuvinte scrise : -


<<Căletorule, nu trece: stă, citesce și cunesce,
<<Că amorul cel mai strașnic din prieteșug se nasce.>>


Înțeleg, în țernă tote
Le-au prefăcut cruda morte!
Dar încai țerna iubită
De tine zace lipită;
Iar a mea, a mea departe,
Pân' la cesul cel de morte,
Când în gropa 'ntunecosă
Lipindu-me de-a ei osă,
Voiu striga : dragă Zulnie!
Adzi și mâni și 'n vecinicie!”



[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


(scrieri rare)


II.

***

* "Ochii toți avend gâlceva..." *



"Ochii toți avend gâlcevă
De protie și de slavă,
Între dânși de-atâte ori,
Amorului dete voie
Se le-alegă dupe voie,
Doi ânteiu stăpânitori.
El cu o căutatură,
De-acele ce inimi fură,
Dintre ei alese doi:
Dar cu-acestă hotărîre,
Ca se aibă stăpânire
Asupra for amendoi.
- <<Aleg dzis'au plăcere
Și la haz și la durere,
Ochii acei negri-muri:
Căci lor li s'au dat putere
Se robescă prin vedere,
Vii fiind plini de nuri!
Ei aprind cu coverșire
A sufletelor simțire.
Și le supun la iubit!
Ei dat viață prin durere
Și necaz prin mângâiere
Inimelor ce-au răpit!...
Lor li se cade se ție
Schiptrul de împerăție
Asupra celora-lanț':
Și le dau și stăpânirea
Preste totă omenirea
Cu-a robiei mele lanț'!


Atuncea, cuprinși de jele,
Cu lacrămate clipele.
Ochii ceia-l-alți vedzend
Că amorul, cu protia,
Au dat celor muri robia,
S'a 'nchinat lor, vrend ne vrend.”



* "De-ai privi marea vr'odată..." *



"De-ai privi marea vr'odată
În vreme ce'i tulburată
Cu cumplită grozăvie,
Ș'ăi vede-o cum se bate
De malurile ei tote
Isbindu-se cu mânie...
Și prin ea o luntrișoră
Ce de valuri se'mpresoră
Ivindu-se câte-odată,
Și 'n midzloc un om ce plânge
Care mâinile își frânge.
Cu un țipet plin de jale...
Morte vede, și nu fuge...
Mâini întinde și n'ajunge...
Ci învie 'n amăgele: -
Fire-ar ore cu putință
Se nu simți vr'o umilință,
La acea peire mare?
Și 'ndoind sălbătăcie
Privire-ai cu bucurie
A omului înnecare?
Nenorocit veslitorul,
Ce'l pedepsesce amorul,
Eu sunt, înaltă stăpână,
Și marea care nu scade...
Este focul ce me arde,
De para ce nu s'alină!
..........................”



* "Eatacul" *



"Într'acest sfânt loc
Am avut noroc
Se me odihnesc;
Dar nu 'mi-a fost scris
Ca se fiu coprins
La senul frațesc.
Vai de tine, om!
Că și trez și 'n somn,
Reu te chinuesci:
De nu dormi, oftezi;
Iar de dormi, visezi
Câte pătimesci!”



[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


(scrieri rare)

***

* "Afrodita și Amorul" *


AMORUL


"- «Nu sciu maică mie'mi pare,
Ori pătimesci de ceva?
Căci o măhniciune mare
S'a versat în faca ta!
A lipsit inviioșare
Din dulci ochișorii tei,
Și gurița, de 'ntristare,
A perdut toți nurii sei!
Nu faci arce din sprincene,
Dupe obiceiul teu,
Nici fulgeri acum din gene,
Nici clipesci pe placul meu!
Unde'i din obraz rubinul
Ce dumnedzei a robit,?
Și faca ta cea ca crinul
Pentru ce s'au vestejit ?>>


AFRODITA


- <<Ah ! fiule prea iubite,
Necazul meu tu nu'l scii
Ca se simți că Afrodite
Mai îi mortă între vii!...
Scii că viața cu plăcere
Pentru mine 'i se robesc
Și cea plină de durere
Este când nu biruesc!
Închinându-se la mine
Am privit pe dumnedzei
Și lumea totă de sine
S'a plecat la ochii mei.
Ah! dar ce nenorocire!
O lume se stăpânesc,
Și a unui tenăr fire
Se nu pot s'o biruesc ?...
Ikanok, plin de mândrie,
Sburând cu firea pe sus,
Nici o dată cu robie,
Dragostelor nu'i supus:
Cele mai mari frumsețe
În mulțime de femei,
Pline de duh și istețe,
N'au prins loc la ochii sei!
Și de-ar fi fără simțire,
Ași dzice că nu i'i dat
Se guste el fericirea
Unui amor înfocat,
Dar el simte și iubeesce,
Fără se fie robit,
Și adiaforisesce
În minutul ce-a iubit, -
În cât dzic cu hotărîre
Că acest tener cumplit,
Pentru a mea osândire,
Singur din Iad a eșit!
Voiu da stema 'mperătescă
Ori și căreia femei
Va putea ca să'l robescă
La mângâioși ochii sei.>>


AMORUL


- <<Afrodito mi-i rușine
De câte mi-ai aretat...
Căci la om se se închine
Maicei mele nu-i ertat.
Ta lumei stăpânitore,
Ceea ce însuflețesci
Totă firea simțitore,
Ș'o supui precum voesci,
Tu, se te-arăți supărată
Pentru un prost nesciut?...
Și de ce mai port săgetă,
Și de ce m'ai mai născut?
Arcul meu ascuns s'a-ntinde,
Și săgeți pornind de foc,
Sub peptul lui vor aprinde
Vepae în ori-ce loc.
Dar maică mai socotesce
Că tot omul pătimaș,
La cele ce el poftesce
De-apururea îi urmaș.
Nimeni n'ar fi, pre-a mea lege,
Care n'ar iubi curat,
Când se scie c'a culege
Credința ce-a semenat!
Ikanok sciu că iubesce,
Și că se află robit
Chipului ce el slăvesce...
Dar se teme de-amăgit!>>


AFRODITA


- «Ce 'mi spui fiule iubite?
Și ce pote-așa a fi,
Când și cele mai slăvite
Nu 'l'au putut birui?
Te înșeli, el nu iubesce,
Că ași fi simțit de-atunci -
Fără numai că voesce
Se pricinuiască munci.>>


AMORUL


- «Dar nu scii maică că omul,
Ce trăesce pre păment,
Cade une ori ca pomul
Ce îl rupe un mic vent?
Nu scii gustul că supune
Ori-ce suflet împetrit?...
Și sorele că apune
Ș'aprope de răsărit?
Ah ! îi slab omul maicuță,
Și supus pe cât îl vrei:
Căci curg întregi pîrâuță
De lacrimi din ochii sei!..
Și dorit gustul ce'l are
Mai presus de ori și ce,
În inima simțitore,
Pote face ori ce'i vre.
De multe ori nu 'ndrăgesce
Lucru înnadins făcut,
Dar se plecă și robesce
La un nusciune plăcut...
O clipelă, o zimbire,
Un dar mic, nesocotit,
Săvârșesce o robire
Unde însuși n'a gânditî!
Zedar maică milostivă
Că vei priimi a i-o da...>>


AFRODITA


- «Că nu'i voi sta împrotivă
Me giur și pe viața ta!
Dar spune'mi care'i ursita?
Că mor pentru Dumnedzeu?...>>


AMORUL


- «Aroirami slăvita
L'a supus cu statul seu.>>



AFRODITA


- «cApoi cine se mai credză
De-acu 'nainte pre om?
Și se n'aibă drept dovadă
Că viața lui este-un somn,
În carele el viseză,
De la rîs și pân' la plâns,
O cale ce însemneză
Lucruri noue pentru dens?
Ah! gustule împerate,
Când se-mi fii și tu supus...
Ași dzice că peste tote
Afrodita îi mai sus.>>”




[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


(scrieri rare)


***

* "Dorul" *



"Amor! la a mea durere
Nu fii așa de cumplit:
Adu'mi dulcea mângâiere
Ce din mână mi-ai răpit.
Vai mie! că din simțire
Un ces nu'mi lipsesce ea!
Ah! pote-se fericire
În lume fără de ea?

Precum florea, zăcetore
Făr' de rouă pre păment,
Se vestejesce sub sore,
Și se usucă de vent:
Așa întru despărțire
Se plânge inima mea!
Ah! în lume frericire
Pote-se fără de ea?

Între mii de păsărele,
Resună, cu vers plăcut,
Glasul bietei turturele
Ce socia 'și-au perdut...
Ș'al meu dor de despărțire
Cu bocet așa zicea:
Ah! pote-se fericire
În lume fără de ea?”


* "Într'un rădiu de dimineța" *


"Într'un rădiu, de dimineță,
Pân'a nu răsări zori,
Amorul schimbat la față,
Ca un copil, strângea flori,
Și dzicea pe-ascuns în sine:
Vai de cine a primi
Aceste flori de la mine,
Că în suflet s'a răni!

Pe-acolo o fetișoră,
Ce abea se ridica,
Își caută o meoră
Perdută din turma sa.
Vede pe copil, se miră
Acesta ce pote fi:
Copil în loc de meoră,
Pe'n pustiiuri a'ntâlni?

<< - Copilaș dragă, îi dzice,
Așa dimineță 'n dzori
Cine te-a adus aice,
Și pentru ce aduni flori?

- Cine m'a adus lelică,
Nu te pot încredința.
Hrana mi-i o floricică
Care'i dzic: Nu me uita.
Ia-me me rog și pe mine
Și me du la casa ta,
Că mi-i frică de albine
C'or veni și m'or mușca!>>

Mila pe fată învață,
O învață prin suspin,
Se ia pe copil în brață
Și se'l lipescă de sîn...
Vai de densa! că îndată
Sufletul i s'a aprins
De-o durere înfocată
Ce nu-i supusă la stins!

Alergă pe deluri, plânge,
Se vaetă suspinând,
Dar focul ei nu se stinge
Ci s'adaoge ardzend.
Merge la părinți acasă
Se le spuie ce-a pățit:
Părinții o blestemase
Pentru că a zăbovit.

Necăjită biată fată
Se întorce înapoi
Strigând: ah!.. când se se potă,
La a ale mele nevoi,
Mortea fără prelungire
Se vie și să me iea....
Căci alt chip de mântuire
Nu am la durerea mea!”




[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***


* "Moartea parintelui meu" *



"Dupa ce-am pierdut o maică, pe care n-am cunoscut,
Răpind-o cumplita moarte îndată ce m-a născut!
Zic că-n brațele sale în care eram lipit,
La sânul acel de viață unde ședeam adormit,
Și răsuflam în odihna răsuflul ei cu suspin,
În vreme ce ca-ntr-un leagăn mă ținea ascuns la sân,
Văzându-se că-i aproape de cumplitul ei sfârșit,
Zicea cu un glas de jale, de suspinuri nădușit:
„Ah, fiule prea iubite, cât ești de nenorocit
Că n-am viață-ndelungată, ca să fii nedezlipit
Din brațele maicii tale în care ești adormit,
Căci ceasul nașterii tâlc cu moartea mea s-a unit!

Cine știe, cine-a crește rodul pântecului meu?
Ah cerule!
Dăruiește-mi viața care acum o pierd eu!
Dar de vreme ce se naște în ceasul acest cumplit,
Și el ca mine-a să fie în lume nenorocit!"
Acestea zicând, la urmă la sânul ci m-a cuprins,
Și strângându-ma în brațe cu plâns ochii a închis
O ceas de nenorocire!
O ceas cumplit și amar!
Moarte!
Ce mi-ai dat mic acel otrăvit pahar?
M-aș fi îngropat alăturia-ntr-un mormânt,
Și oasele amândurora s-ar fi făcut un pământ.”


[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Ah ! ochișorii" *


"Ah, ochișorii vii
Cam negri-căprii,
Blânzi și mult nurlii,
Cât loviți de tare
Tocmai unde doare
Inima oricare !
Ah stăpâne nur,
Ce prinzi ca să fur

De jur împrejur,
Și cu chinuire
Și cu multamire,
Ori a cui simțire !
La voi azi mă-nchin,
Cu sufletul plin
De amoriu, suspin
Dati vro mângâere
Inimei ce piere
De-a voastră durere !”


* "Tu numai sub cer ești una" *


"Tu numai sub cer ești una
Care ai luat cununa
De duh, de grai, de blândețe,
De nuri și de frumusețe.
La mâna ta stă legată
Moartea mea și viața toată,
Pentru c-a ta stăpânire
Covârșește peste fire.
Nu pot zice că-s cu viață,
Când nu sunt pe-a tale brață,
Nici simt, nici văd tot plâns îmi vine.
Când nu ești tu lângă mine.”



[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Asară, de-un vac trecut" *



"Asară, de-un vac trecut,
Să gust hazul m-ai făcut,
O, doamna mea ce miloasă,

Și să cred că n-ai oprit
Nici un lucru nejărfit
Din cîte ai mai frumoasă.

Ochi, guriță, piept și sîn,
Voi, la care eu mă-nchin,
Și tu rai ascuns pre tare,

Pomeniți necontenit
Cît zbucium și vînzolit
Ați răbdat cu luptă mare.

Cum sîmțăm că să bătea
Inima ei supt a mea
Cu răsufluri îndesîte,

Piept pe piept tot apăsînd,
Gură pe gură mușcînd
Țîțîșoare dezvălite.

Iar voi, mîni, ce-ați dat porneală
Că m-a iubi o Marghioală
Aleasă între femei,

Binevoiți pe-a ei brață,
Cînd a fi să ies din viață,
Voi să-nchideți ochii mei.”


* "Săracelor tinereţe" *



"Săracelor tinereţe!
Călătoare şi drumeţe
Pe minută şi pe ceas:
Chiar ca nisce viorele
Şi timpurii brânduşele
Viaţa vi-i cât un popas!
Ieri şi astăzi înflorirăţi,
Mâni şi poimâni vieţuirăţi,
Şi mai poimâni v'aţi trecut...
Nelăsând pe urma vostră
Decât uitarea cea proastă,
Un biet trup zidit de lut!
În starea bătrâneţei
Si 'n călindariul vieţei
Spuneţi-mi, ce-aţi însemnat?
De cât pofte şi dorinţă,
Aevea şi 'n nefiinţă,
Ce mintea v'a turburat?
S'apoi ele trecură,
Chiar ca o nălucitură,
Ce ţi s'arată, dar nu-i...
Lăsând numai pomenire
Într'a omului simţire
De necazurile lui!”


[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Amoriul din prieteşug" *

I.

"Am iubit, auziţi inimi, cuvîntul vostru cel mare
Ce vă pleacă la durere şi vă face sîmţîtoare,
Ce vă leagă, vă uneşte făr’ de nici o sîlnicie
Şi vă dă în viaţă asta altă viaţă şi mai vie.
Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură,
Ascultaţi, că vă grăieşte amoriul prin a mea gură.
Acest împărat a lumii, stăpînitor de plăcere,
Tiran la împrotivire şi milostiv la durere,
Nu cere de la voi slava de-zădarnică iubire,
Ce să naşte şi să trece ca un vis de nălucire.
Urăşte, fuge şi lasă inima nestătătoare,
Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare,
Gustă numai, frunzăreşte a ibovnicilor fire
Şi le lasă făr’ de vreme lipsîte de mulţămire.
El cere, vra şi doreşte de la voi acea iubire
Carele înfiinţază pe două firi într-o fire
Şi umplîndu-le de focul ce le arde cu plăcere,
Le sporeşte mulţămirea prin necăz şi prin durere.
Dar un lucru aşa mare şi cu-atîta fericire,
Ca să-l dobîndiţi aievea, voi, inimi, cu slabă fire,
Crede-mă-ţi că nu să poate decît cu îndelungare
De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.
Vreme multă, stăruială, îngrijiri şi îndoieli,
Privegheri, oftări şi lacrămi, plînsuri, rugi şi osteneli,
Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare,
Pasuri deznădăjduite, pasuri fără măsurare,
Şi peste acestea toate, încă spre îndeplinire,
Să cere prieteşugul cu credinţă şi iubire.
Prieteşug, dar din ceriuri, la om cu multă priinţă,
Ce te naşti dintr-o vedere şi te-adaogi prin credinţă,
Ce amori viu şi puternic aprinzi cu-a ta mijlocire
Cînd cuprinzînd două inimi într-un gînd şi-ntr-o unire
Şi avîndu-le deprinsă numai prin obicinuinţă
La simbatie, la milă, la dragoste şi credinţă,
Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare
Din prieteşugul dulce în amori cu înfocare.
Ah, crede-mă-ţi, inimioară, că o aşa înălţare
Dintr-o norocire mica în norocirea cea mare
Suie pe om lîngă îngeri şi lîngă dumnezeire
Şi-l face trăind să guste a raiului fericire,
Însă pînă a agiunge în stepina acea mare,
Cîte munci, cîte năcazuri şi cît plîns cu suspinare!
Inimi, soarta hotărăşte să răbdaţi cu bărbăţîe,
Ascultaţi, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.
Zulnia cea mai frumoasă decît zorile la faţă,
Între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă,
“Vai mie, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,
Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoare
Să rădică în sîmţirea bietei inimioarei mele
Şi mă arde zi şi noapte cu-ntristare şi cu jele?
Văz prăpastie cu ochii, văz a mea ticăloşie,
Dar le văz cu mulţămire şi le rabd cu bucurie.
Ah, prieteşugul sîngur are oare astă fire
Să tulbure, să aprindă şi să dea şi mulţămire?
Eu, ticăloasan de mine, mă ştiem că sînt legată
Numai cu prietenie şi cu inimă curată
Cătră omul ce cu cinste m-au iubit şi mă iubeşte,
Dar, vai mia, că durerea care îmi pricinuieşte
Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică şi măsurată,
Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată!
Zile, nopţi petrec cu gîndul la dulcea închipuirea,
Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucirea,
Nici un feli de împăcare sufletul meu nu găsăşte
Şi cunosc că pe tot ceasul patima ce mă munceşte
S-adaoge şi cuprinde sîmţîrile mele toate,
Încît nimica pe lume să mă mîngîe nu poate.
Viaţa mea este o mare care nu să linisteşte,
Prieteşugul să luptă, amoriul furtuni stîrneşte.
Aş vrea să mori, dar şi moartea aş vre-o cu acea putere
Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.
Dar, vai mia, unde este pîn’ la atîta răbdare!”
Aşa, de dureri cuprinsă în necazul ei cel mare,
Nemîngîietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,
Să veşteză ca o floare ce în zori de zî deşchisă
Şi lipsîtă de viaţa rouăi cei răcoritoare
Să topeşte supt arsura soarelui cu înfocare.
Dar nu ştia că-ntr-o laturi, cu asămenea durere,
Să vaită şi să plînge, făr’ de nici o mîngîiere,
Ikanok, acel prieten cu cinste şi cu credinţă,
Care, ştiind că amoriul nu suferă biruinţă,
Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire
Şi fugea, dar, vai de dînsul, că a dragostelor fire
Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare,
Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,
Ce prin toate el răzbeşte, agiunge şi biruieşte,
Uscatul tot îl cuprinde şi mările prevesteşte.
“Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia,
Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia?
Şi să-l mai ascund să poate cînd arde şi mă topeşte,
Cînd durerile cu cîte şi suflet şi trup răpeşte?
Nesuferind tăinuire, covîrşesc orice răbdare,
Întocmai ca la sfîrşitul acestei vieţi trecătoare,
Cînd moartea cu-a sa cruzime să arată, să vesteşte
În faţa bietului bolnav pe care din vii răpeşte.
Şi mai rău şi mai mult încă, căci sfîrşitul orişcare
Iartă omului să-şi spuie durerile cîte are,
Iar mia nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere,
Ce trebuie să le sufăr şi să mor întru tăcere.
Ah, prieteşugul care toată lumea îl slăveşte
Şi după care aleargă, dar rareori îl găsăşte,
Pentru mine este muncă, dojană şi chinuire,
Căci m-aruncă şi mă ţîne în jalnică stînjănire.
Ori a fi cinstit prietin şi să mă trag de Zulnia,
Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atîta tirănia
M-au cuprins şi mă-mpilează, încît nu mai am suflare,
Şi aşa, oricum, la mine, prieteşugu-i perzare.
Ah, prieteşugul, doamne, acea sfîntă legătură,
Ce să-ntăreşte prin fapte, iar nu cu vorbe de gură,
Ierta-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată?
Dar ce să fac, ceriuri sfînte, cînd inima săgetată
De-a amoriului lovire şi aprinsă de-a lui pară
Trebuie ori să iubască, ori să răbde şi să moară!”

[...]



[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Amoriul din prieteşug" *


[...]

II.



Acest fel petrecea viaţa astă de necăzuri plină
În vaiete şi suspinuri amîndoi pentru-o pricină
Şi fugea unul de altul gîndind că prin depărtare
Amoriului vor aduce scădere şi-mpuţinare.
Dar nu ştia că la urmă un prilej de întîlnire
De mii de ori îl aprinde mai cu straşnica pornire.
“Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de durere,
Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere.”
“Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie,
Că cunosc pe toată zîua că mai mult mă robesc ţîe.”
Tot aşa cu prelungire din răbdare, în răbdare,
Amîndoi într-o durere să usca di pi picioare,
Pînă cînd, odinioară, după cum să prilejeşte
Pururea, cînd vra amoriul, la cei care îi iubeşte
Au sosît fericit ceasul de dorita întîlnire,
Căci la a lui sfîntă voie nimică nu-i spre oprire.
într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume,
Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,
Unde firea întristată şi întru posomorîre
Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire,
Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate,
Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,
Prăpăstii pste prăpăstii, adîncimi întunecoasă,
Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă,
Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică
Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică,
Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie
S-o-ntîlnit, ah, cine poate întîlnirea lor s-o scrie!
Orice condeiul s-arăte, orice graiul să rostească,
Nimic spre asămănare nu pot să închipuiască!
Lacrămi, vaiete, suspinuri, cînd şi cînd cîte-o suflare,
Leşine necontenite şi de viaţă curmătoare,
Cuprinderi, îmbrăţoşări supt prietenească faţă,
Căutături cu răpire şi căderi braţă la braţă,
Privigheri şi zî şi noapte, gînduri cu milanhonie,
Uitare de toate celea, în sfîrşit, o moarte vie,
Au stătut a lor viaţă, pînă cînd, din nerăbdare,
Ikanok, cu puţîn suflet, căzînd la a ei picioare,
“Ah, Zulnio, îmi eşti dragă, i-au zîs, cuprins de ruşine.
Îmi eşti dragă, ce pot face cînd sîmpt că mori di pi tine,
Cînd mă sfîrşesc, cînd să sufăr nu mi-au mai rămas putere,
Cînd toate celea în mine s-au prefăcut în durere?
Ştiu că-i să-mi pui înainte prieteşugul cel mare,
Dar tocmai prieteşugul mi-au aprins focul mai tare.
Vai mia, el şi amoriul, unindu-să într-o fire,
Mă muncesc şi mă omoară cu îndoită pornire.
N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună,
Văz părăile de lacrămi, ce la poale-ţi să adună.
Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,
Fii la dureri milostivă, că tu eşti a mea scăpare!
Tu eşti Dumnezău de milă, tu eşti stea de înviere,
Vindecă şi izbăveşte amarîta mea durere,
Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire!”
Acestea zicînd, la poale-i au căzut fără sîmţîre,
Au căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare,
Căci s-au prilejit cu gura sărutînd a ei picioare.
Tremurînd, biata Zulnie, cată, vede, să-ngrozăşte,
Vra s-agiute, dar nu poate, căci puterea îi lipsăşte.
“Om ticăloasan de mine, la ce-am agiuns astă dată!”
Au strigat cu-acea durere ce o inima sfărmată
De săgeţi şi de cuţîte sloboade cu văitare
Din ceasul ce să răneşte pîn-în ceasul care moare.
“O, ticăloasan de mine, eu sînt sîngura pricină
De supărări, de necăzuri şi de morţi fără de vină!
Ah, suflete împetrite, el moare şi tu rabzi încă?”
Atunci, ca o nebună aleargă din stîncă-n stîncă
Şi cată, culege ierburi, ia apa şi îl stropeşte,
Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimeşte.
“Ce să mă fac, vai de mine, strigă, ţipă de durere,
Dumnezeule, agiută-l, că eu nu mai am putere!”
În sudori, lacrămi scăldată, desculţă şi despletită,
Fuge, vine, să-nvîrteşte ca o deznădăjduită.
Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt şi la cer cată,
Vra să strige, dar şi glasul i să taie deodată.
Să povîrneşte şi cade peste dînsul, leşinată,
De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.
Acest fel o turturică, de lîngă soţîia moartă,
Nici nu zboară, nici să duce, ci-şi aşteaptă trista soartă,
Pînă ce nelegiuitul vînător să o omoare
Şi pe dînsa lîngă trupul iubitei ei surioare.
Ce privelişte de jele pentru inimi sîmţîtoare
Acest trup lungit pe ţărnă şi lipsît de-a sa suflare,
Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,
Acel sîn trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,
Acele mîni ca zăpada, acele fragede braţă
Într-un minunt să să schimbe din viaţă în neviaţă!
O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere,
Văzînd că aceşti ibovnici unul pentru altul piere,
Este oare cu putinţă să nu simţiţi îndurare,
Să nu oftaţi, să nu plîngeţi pentru jălnica lor stare?
Dar îndrăzniţi, că amoriul orişcînd binevoieşte,
Ca un stăpîn, cu durere, şi ceartă, şi miluieşte.
De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,
S-au apropiat de dînşii şi, aburind sănătate,
I-au întors la a lor viaţă, i-au umplut de fericire,
Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire
Şi le-au zis: “Destul ispită, destul atîta cercare,
Că, luptînd-vă cu mine, v-aţi aprins focul mai tare.
Muritori, cum nu ştiţi încă că puterea mea să-ntinde
Preste cer, preste văzduhuri şi toată lumea cuprinde?”
Atunci, ca din somnul mortîi, rădicîndu-să Zulnia,
Căci la femei totdeauna durerea este mai via,
Şi sîmţîndu-să pe sine de amor însufleţită,
Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,
Lîngă Ikanok iubitul supt un copaci nalt şi mare
Au priimit giurămîntul de-un amori ce sfîrşit n-are.
Şi ca să să pomenească în veci astă întîmplare,
Pe copaci au săpat slove cu această cuvîntare:
“Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte,
Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte!"


[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Jaloba mea" *



"Lume! astăzi se desparte de tine un muritoriu,
Nu prin moarte, ci prin jale și durere de amoriu;
Se desparte și te lasă, că nu mai poate răbda
Atâtea ș-atâtea răle de la o supus-a ta.
Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr
Și despici faptele noastre pănă la un fir de păr,
Ascultă și pedepsește cu a tale giudecăți,
Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăți.
De nouă ori pănă astăzi pământul colindătoriu
Au călătorit pe crugul soarelui nemișcătoriu.
De nouă ori primăvara cu veșmântul înflorit
Și iarna cu cărunteța pe pământ s-au învârtit,
De când am văzut cu ochii o muritoare a ta,
Cu frumuseța și nurul vărsate în fața sa -
Am văzut-o!... și îndată ca săgeata pe ascuns
O simțire de iubire în inimă m-au pătruns! -
M-au pătruns... dar nu cu focul acel înfierbântătoriu
Ce-l fulgeră și-l aprinde numai aprigul amoriu;
Ce cu para acea lină, acea dulce la simțiri,
Ce viind din potrivirea ce pot avea două firi,
Trage, pleacă și supune pe om, fără vicleșug,
La o singură ființă de curat prieteșug.
Prieteșug! dar din ceriuri, hazul sufletelor mari,
Ce străluciți împărații, slăviți, puternici și tari,
Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi;
Tu, ce ne-i mângâia poate și după ce vom muri...
Ai fost singura putere între mine și-ntre ea!
Ah! maică, cum să-ți spui oare ce-au gustat inima mea?
Amândoi într-o unire la acest lucru curat,
Pretreceam zilele noastre într-un gând și într-un sfat;
N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit;
Ea îmi spunea câte trage și eu câte-am pătimit!...
Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărțeam,
Totdeauna împreună, totdeauna ne doream...
Nu simțeam deplin durerea la ale tale nevoi:
Căci firește-i cu scădere o durere între doi!...
Adevăr, că în simțire n-aveam ghimpele plăcut
Ce-mboldește și deșteaptă inimile la temut...
Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,
Nici acea nerăzbunare de dorinți și de necaz -
Însă, spre îndeplinire, aveam ceva și mai mult:
Aveam dragostea cu pace și râvna fără temut!...
Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit:
Ș-acolea prieteșugul cu amoriul îi unit.
Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roței tale scări
Nu priimești statornicie, ci prefaceri și schimbări...
Fost-au mare vreodată și să n-aibă tulburări?
Ah! acea prietenie cu curatele plecări,
Din ființă liniștită în ființă cu-nfocări
S-au schimbat fără de veste într-a inimei mișcări.
Am iubit o muritoare, și pe loc s-a prefăcut
Bucuria în durere și iubirea în temut.
Am iubit-o păn' la suflet și în nebunia mea.
Dumnezeu, noroc și lume pentru mine era ea!
Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin
A-ndrăgitului pornire și al dragostilor chin?
Este ceas, este minută în care s-o pot uita?
Și pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma?
Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit:
I-am dat armele în mână și i-am spus că sunt robit;
I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut,
I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut!
Care inimă și suflet, într-a tiranilor firi,
De-atâtea delicatețe, de-atâtea mărturisiri,
Nu s-ar fi topit ca ceara în fața crudului foc,
Afară de al ei suflet unde mila n-are loc?...
Această nelegiuită și crudă supus-a ta,
Decât tigrii, decât șerpii, mai rea la inima sa,
Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtviri,
Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri,
Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat,
Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat.
La iubire nesupusă, nu simte a ei dureri,
Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri;
Ci dorind o proslăvire de la toți fără sfârșit,
Nici iubește, nici urăște pe nime desăvârșit.
Tainile ei nu le spune decât tot cu scăzământ,
Și tu știi că fără ele n-are-amoriul crezământ...
Slăbăciunea nu-și arată nici într-un chip nimărui,
Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui -
Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit
La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.
La iubit, temut nu are, căci temutul la amoriu
Îi a dragostei ș-a ciuzei focul cel mai arzătoriu!
Lacrimi, plânsete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc!
Și scrisorile acelea de-amoriu scrise cu foc,
Pentru dânsa sunt de gheață și răspuns nu mai primesc:
Căci viclenii totdeauna de răspunsuri se feresc.
Arătatu-i-am iubire? ochii ei posomoresc!
Arătatu-i-am răceală! pe loc se sălbătăcesc
De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,
Nu blândețe de la dânsa, ci grozăvii am văzut;
De-am rugat-o să-nceteze cu atâta tiranie,
Nu s-asculte, ci sporește la o mie altă mie!
Pururea cu pază mare de a se descoperi,
Pururea cu privighere de a se fățărnici!
Uneori parcă s-ar teme, uneori parc-ar iubi...
Totdeauna se silește la temut a mă porni!
Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit!
Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniștit!...
În scurt, maică milostivă, mai bine voi muri azi
În închisori, în pedepse și cu lanțul în grumazi -
Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit
Și care-mi pricinuiește acest suflet otrăvit
Dar pentru încredințare că astăzi mă despărțesc,
Nu de nestatornicie, ci de câte-ți jăluiesc,
Iată parolă cinstită: că de-acum cât oi trăi,
Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi!"


* "Cu prietena-mpreună" *



"Cu prietena-mpreună
Fericit am petrecut,
Dar o viață așa bună
O minută mi-a părut
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
Poate fi și-altă frumoasă,
Ș-asemenea a iubi,
Dar așa de drăgostoasă
Ca dînsa nu poate fi.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
Acest cîntec ce răsună,
Ce răsuna prin suspin,
Cu iubita dimpreună
ÎI cîntăm ades la sîn
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
La obrazul ce firește
Cer cu stele-nchipuiește
Urmează să se robească
Orice fire omenească;
Căci ochii ce săgetează
Ca luceferii cu rază,
Sub două arce-nghinate
Inimile țin legate;
Aerul ce aburește
Dintr-un sîn ce izvorăște
Nuri, blîndețe și dulceață –
Morților încă dă viață;
Dar evghenia ce are
Ca un ifos de-ndurare,
Robind placul și simțirea,
Pleacă toată omenirea
A primi cu bucurie
Jertfă-n veci la ea să fie."


[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Scrisoare către Zulnia" *



I.


" Din toți muritorii lumii cel mai în nenorocire
Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire
Este omul care-ți scrie, mai pomenești-l tu oare ?
Ah, de nu l-îi mai cunoaște după slovă și scrisoare,
Cunoaște-l di pi durere cu care plîngînd îți scrie,
Cunoaște-l di pi-a lui lacrămi ce l-i găsîi pe hîrtie
Cu ele odinioară udam a tale picioare,
Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire
Ți-am adeverit amoriul cu credință și iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,
Unde nu am alt tovarăș decît durerile mele,
Le vărs numai pentr-un suflet și o tristă inimioară,
Ce pătrunsă de-a iubirii, și de-a dorului tău pară
N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mîngîiere.
Decît numai în suspinuri, în lacrămi și în durere.
Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
Nu știu, mai trăiesc pe lume sau din lume sînt afară !
Și de sînt și de am viață, dar lumea ce-mi folosăște
Cînd a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăște !
Soarele, ce eu cu plînsul îl întîmpin cînd răsare,
Și luna, ce mă găsește în suspin și în oftare,
Pentru mine nu colindă decît un cerc de durere,
Mă vait și zi și noapte, dar în zădar, că scădere
Nici este, nici a fi poate la a despărțirii jele.
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Ah, Zulnio, mai țîi minte ziua-n care a fa față
Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineață,
Rumenă de rușinare și cu nurii înflorită,
C-o căutătură blîndă, de amori povățuită,
Au zîmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte
La a mele giurămînturi, la a mele rugăminte.
Ce făceam însă atuncea ? scufundat în uimire
Ca de-un trăsnet ce răpește a sufletelor sîmțîre,
Ca de-un fulger ce-l văd ochii și își perd lumina toată,
Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
Cu ochii boltiți la tine, în genunchi, fără suflare,
Cu mînule încleștate de ale tale picioare,
Așteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,
Într-acel ceas însuși viața din cursul ei stingherită
Să sfîrșa de bucuria nădejdii îndulcitoare
De-a te cîștiga, Zulnio ! Ah, Doamne, într-acea stare
Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere ?
Tu, sîngura mea stăpînă, tu, viață, tu mîngîiere,
Ai simțit și-ndată mila din sufletul tău pornită
Cu rumăn de rușinare pe fața ta zugrăvită
Și cu tremurul de spaimă, lipsîtă de cuvîntare,
Ți-ai mărturisit căderea numai prin îmbrățoșere.
Ș-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,
Ce pare că-l văz cu ochii și acum în depărtare,
Ai primit drept chezășie ceriul, stelele și luna.
Viața mea și a ta însuși, că te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume,
Nici pe pămînt, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume,
Carele să mă strămute de nespusa fericire
De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.
Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare,
Pămîntul tot în cutremur și stihiile-n perzare
Sămăna înspăimîntate de atîtea pătimiri."


[...]


[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Scrisoare către Zulnia" *


[...]

II.


"Te-am iubit pînă acolo unde ceriul în uimire
Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare,
Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă și mult iubită,
În care cu tine-n brață și tu de mine lipită
Petreceam zîlele noastre în pustiiul acel mare !
Vai mia, zisăi pustiiul și în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac și cu mulțămire.
Acei munți pînă la nouri, acele stînci despicate,
Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
Acei copaci nalți și mîndri, marturi cu a lor umbrire
De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire,
Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
Dar ne înlesnea prilejul de-o furișă sărutare,
Rîpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri
A desfătărilor noastre înfocate întîlniri,
Apele acelea-n care, pe furiș, în scăldătoare,
Te prindeam, ochilor, spuneți, ce priveam atunci în zare
Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
Le răpeam cu lăcomie și într-acea fericire
Aș fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.
În sfîrșit, toate acelea petreceri de mulțămire
Scrisă cu slove de pară într-a inimii sîmțîre
Le-am perdut, și numai gîndul, ce mă arde, mă muncește,
Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfetește.
Ah, ibovnică slăvită, unde mai ești acum oare ?
Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare,
Jalnică și năcăjită de a lui sălbatici fapte,
Fără nici o mîngîiere, în suspinuri zi și noapte.
De mai ai zare de viață, unde vei fi azvîrlită,
Zi citind astă scrisoare, în lacrămi și plîns urzîtă :
„Am o inimă în lume care știu că mă iubește
Și acum, în depărtare, pentru mine să bocește.”
Ars am fost de-a ta iubire, ah, cît te-am iubit de tare,
Dar această despărțire m-au aprins cu foc mai mare.
Giurămînt îți fac din suflet că și ceriul și pămîntul,
De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul.
De-a te iubi pîn' la moarte, de-a nu avea supt soare
Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mîngîiere,
Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri și durere,
Aș vrea să mor, dar și moartea ce poate fi pentru mine,
Abia zorile răvarsă și doresc să asfințească,
Abia noaptea înnegrește și vroi zori să să ivească,
Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulțămire
Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
Ah, și acum să să împace, cum să rabde, vai de dînsul,
Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul și cu plînsul ?
Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite,
Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsîte,
Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,
Or ține spre pomenire urmele mele-nsămnate,
Pînă cînd vrodinioară pe-acolo, din întîmplare,
Vei trece și vei cunoaște, ah, cît te-am dorit de tare !
Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară,
Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.
Dar în zădar, că durerea merge și vine cu mine,
Gîndul meu nu să abate cîtu-i un chic de la tine.
A nopților întuneric nu mă îngrozăște nimică,
Groaza mea îi numai una, tu o știi, că mori de frică
Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,
Dup-atîta pătimire, să mă dai și tu uitării.
Ah, la o așa-ntîmplare, tu știi, fără îndoială,
De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipală.
Alerg, mă duc și vin iarăși, cufundat într-o tăcere.
În durere cunosc viața și în viață tot durere.
Caut, cerc stîncile toate, mă îngrop în adîncime,
Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntîmplare,
Să vaită și să plînge, mă ascultă, mă jălește
Firea toată parcă zice : „Amoriu să răstignește !”
Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urîte,
De desfătările lumii poftele mele lipsîte,
Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, c-am rămas fără sîmțîre.
Ah, ce sîmțîre să aibă și ce gust să le mai vie,
Cînd nu ești, dragă Zulnio, să le dai viața cea vie !
M-am lepădat de tot gustul armelor omorîtoare,
Să despart o păsărică mă-ngrozăște a mea stare,
Cum să despart, vai de mine, cînd îmi fac închipuire
De durerea și năcazul care vin din despărțîre !
Cititul care-ntr-o vreme răsîpea a mele gînduri
Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rînduri
A tale scrisori duioasă, de amori însuflețîte,
Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte.
Ah, și scrisul nu-mi sporește decît numai cătră tine,
Mîna mea să oțărăște a-nsămna pricini străine.
Așadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale brață,
Am agiuns într-acea stare unde sînt mort cu viață.
Îngîmfatele protivnici ce să au la vro părere
Și te pomenesc cu pizmă și acum în nevedere
În zădar mai pun silință cu vrun gînd de răutate :
„Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate !”"




[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Visul amoriului" *


I.




"Gîndul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit
Și de sînt la închisoare de tine nu-s despărțit.
Sufletul mei îi acolo unde și tu lăcuiești,
Și inima ce să bate, căci pe lîngă ea lipsăști,
Altă nimic nu dorește decît ceasul fericit,
Întru carele să sîmptă că de dînsul te-ai lipit.
Ah, Doamne, ce năcaz mare a iubi ș-a fi închis,
Dar ce amețeală-i asta de care mă văz cuprins ?
Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
Am rămas uimit pe gînduri, nu mă lăsați, că-s perit !
Iată, o femeie vine, cu veșmînt preastrălucit,
Chiar ca soarele cînd iese, vara, despre răsărit.
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Și clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deșteptat,
Printr-o dulce sărutare îmi zice : „Ce-ai leșinat ?
Eu sînt sîmțîrea aceea prin care s-au osăbit
Omul dintre dobitoace de cînt lumea s-au zidit.
Știu că inima ți-i dată în robie de curînd
Și că n-ai altă putere decît să iubești din gînd
Și că pătimești de moarte, căci te afli depărtat
De lumina vieții tale, la care te-ai închinat.
Dar și sufletul tău cere ca să cunoști pre amori
De este de fericire sau de este-omorîtori.
Trezăște-te, dar, și vino după mine cătinel
Și scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
M-am priimit și îndată aflîndu-mă-ntr-aripat
Deîmpreună cu dînsa spre răsărit am zburat.
Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
Și mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
„Tînărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
Căci descoperirea asta a să-ți fie de folos.
Vei cunoaște ce-i amoriul și-i învăța a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poți trăi.
Pîcla ce vezi cu negreață îs căil' amurezăști
Și nălucir' arată părerile omenești.
Ele sînt deosăbite, căci și gustul omenesc
Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
Dar să știi că nu-i departe grădina în care stau
Toate darurile firii cîte femeile au.
Ș-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăști
Să-ți alegi numai o floare și să te statornicești.
Tînărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
„Nu mă lăsa la peire, stăpîna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat,
Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat !
Ce flori pline de dulceață aici au răsărit,
Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit !
Dă-mi voie s-alerg la ele și-n brață să le adun,
Să-mi fac un mănunchi de toate și la sînul meu să-l pun.”
„Tînărule fără minte, căci nu știi încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
Dar alege-ți dintre ele, orișicare ți-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
„Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
M-oi năcăji a o scoate cu orișice fel de năcaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
„Du-te dar de-o dobîndește, mi-au zis făr-a zăbovi,
Dar să nu gîndești că-i rupe-o și că-i mai putea trăi.”
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecîndu-mă spre dînsa, mirosul m-au îmbătat.
Am amețît și îndată orizontul s-o-nnegrit
Și podoabele grădinii din ochii mei au lipsît.
În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
Și orișice bucurie de la mine s-au perdut.
Sîmțam un foc că mă arde pretutindenea supt sîn
Și o mică ușurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
Și făr-a ști ce-i pricina jale și dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
Cu atîta frumusăță, încît nu-s de povestit.
Plîngeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
Căci sfînta dumnezăoaie zburasă și nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urît,
C-o luminiță în mînă dinainte-mi au ieșit.
Tremurînd cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
„Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor'
Prietenă necredința și tovarăș am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă tîrîiam di pi dînsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras !


[...]

[* "Costache Conachi" *]
th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Visul amoriului" *



[...]

II.


Prin prăpăstii, munți și dealuri, ostenit călătoream.
Și pe drumuri neumblate pururea ne învîrteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu știam unde mai sînt
Și mi se părea tot locul pentru mine un mormînt,
N-aveam cale hotărîtă, vînturile ne purta
Și-ntr-o parte și într-alta și nu mai puteam scăpa.
Și de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
Numai cît mergeam acolo, să prefăcea în urît.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpînă, nu te-ndura.
Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, ești dorită ca să mă omori de viu.”
„Dar nu știi, mi-au zis cu răcnet, că eu sînt un argint viu,
Carele umblu prin suflet și chinuiesc pre bărbați !
Dacă-ți lipsăște răbdarea, pe la amori tu ce cați ?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimești,
Dar să știi că nu-i departe fericirea ce gonești.”
Atîta au putut zice și îndată s-au deschis
Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
Căci aducea răcoreală unui pept înnădușit.
O bucurie nespusă în mine să răvărsa
Și zefirii cu dulceață spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborîndu-să din nori
O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Fața ei era prea albă, ochii săgeți sloboza,
Sprincenele lungi și dese drept în inimă rănea.
Sînul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt și subțire, cu dulci îndoituri,
Gurița chiar ca mărgeanul și obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut ?
Și îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
Viața mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras,
Priimește cu blîndeță sufletul ce mi-au rămas.”
„Tînărule pătimașe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să știi că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic și vrednic ca să iubești,
Vino dar fără de frică, ca să te și fericești.”
Ș-întinzînd din aripioare, m-au cuprins cu dulce strîns,
Și zburînd cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sînul cel plin de nuri,
Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sînt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuiește amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
De dragoste, de trufie și de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nșeli să cauți la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
Iată dar că să deșchisă o poartă chiar de robin,
Pîn-în vîrf înfășurată cu ramuri de frunză de spin.
Doi salcîmi de dinlăuntru cu candelele de flori
Înșira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
Învălit cu trandafirii ce zînele curăța,
Și într-alta Afrodita, în brață cu Chipidon,
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
Un părău de apă vie, ca un șarpe în cujbări,
La umbră sta o mulțîme de fete cu sînul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zîne, mi-au zis preaiubita mea,
Trecînd cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
Sînt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
Dar să te ferești de ele, căci îndată ești perdut.”
„Ah, mai stă puțin, stăpînă, să le privesc”, am strigat.
„Ba nu, mi-au zis cu mînie, căci aceasta nu-i iertat.”
Și îndată cu iuțală lăsîndu-mă pre pămînt,
Asămenea precum este și viforul cel de vînt,
M-au luat pre-a sale brață într-un așternut de flori
Unde petreceam o viață ce-o doresc de mii de ori.
Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
Și sărutam o guriță rumenă ca un rubin.
Nu pot ști cu hotărîre vremea cît am petrecut,
Dar oricît au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
Atunci au sosît și somnul cu ochii împovărați
De o lene-adormitoare cu totul însărcinați
Și vînturînd din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd ? ah, vai de mine, mustrările au sosit !
O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu fața înveninată și cu veșmîntul cernit.
Îmi zice : „Eu sînt căiala, am venit să te răpăsc
Din brațăle dezmerdării în carele te găsăsc.
Tînărule, vai de tine, că ți-ai gătit un sfîrșit
Să jelești în toată vremea viața cît ai isprăvit.
Scoal' și vino di pi mine, dar încă mai zăbovești ? !”
Și răpindu-mă cu grabă din brațăle îngerești,
M-au aruncat cu mînie în locul cel întristat,
Unde ne așteaptă moartea cu ferul cel sîngerat."



[* "Costache Conachi" *]
th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***



* "Ce este nurul" *





"Ah, nurule, împărate a podoabelor firești,
Ființă necunoscută priceperii omenești,
Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz
Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz,
Cu duhul și cu sâmțârea pururea într-aripat,
Dai ființă la ființa în care ești răvărsat.
Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnit
Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit.
Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sâmțâre, nici pornește la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști.
Ochii ce te au pre tine cu sâmțârile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Gurița ce să deșchide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin."



* "Omule, slabă ființă..." *





"Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,
Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...
De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pămînt și ceruri și pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că ești țărna, pe care o poartă vuitul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormîntul!
Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.
Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?
Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?..."




[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "KOSTAKI KONAKI" *]
(COSTACHE CONACHI)


***

* "Nume" *





"Mă duc, stăpână, de-acum și nu știu de-oi mai veni.
Ah, ascultă, să-ți grăiesc, până n-apuc a muri
Răbdare îți zic să faci și răbdând să nu urăști,
Inima care ți-am dat numai tu s-o stăpânești.
Ori în ce stare voi fi, să știu că m-or îngropa
Amanet cu viața mea numai la dragostea ta.
Rob desăvârșit al tău fiind dat prin giurământ,
A mă preface nu-i chip până ce-oi intra-n pământ."




* "Răspunsul unei scrisori" *





"Am cetit, iubite frate, mărturisirile tale
Și le crez că-s strecurate chiar din simțire de jale;
Nu-mi rămâne îndoială că ți-au adus oțărire
Politica cea vicleană ce au toți grecii din fire,
Și fănarul care arde seul topit cu cruzime,
Și nevinovatul sânge al zimbrului cu prostime...
După acestea urmează și a gustului schimbare;
Din curtezan cu mândrie, calic rob cu fală mare,
Să te faci plugar de țară, sămbrăluit cu prostimea,
Și să guști viața cea dulce ce nu are istețimea!
Vei vide, dragă tovarăș, că - pe brazda ce rănește
Fierul plugului cu huiet, - prostul care cornărește,
Sudori varsă și se luptă fără de nici o cruțare,
Ca să ducă frupt de sânge crocodililor din mare...
Ș-ăi veni la cunoștință ca să crezi că cu dreptate
Iscălitul versuiește... și zice, și face toate."



* "Săracelor tinerețe" *





"Săracelor tinerețe!
Călătoare și drumețe
Pe minută și pe ceas:
Chiar ca nisce viorele
Și timpurii brândușele
Viața vi-i cât un popas!
Ieri și astăzi înflorirăți,
Mâni și poimâni viețuirăți,
Și mai poimâni v'ați trecut...
Nelăsând pe urma vostră
Decât uitarea cea proastă,
Un biet trup zidit de lut!
În starea bătrâneței
Si 'n călindariul vieței
Spuneți-mi, ce-ați însemnat?
De cât pofte și dorință,
Aevea și 'n neființă,
Ce mintea v'a turburat?
S'apoi ele trecură,
Chiar ca o nălucitură,
Ce ți s'arată, dar nu-i...
Lăsând numai pomenire
Într'a omului simțire
De necazurile lui!"




[* "Costache Conachi" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IOAN BARAC" *]


***

* "ISTORIA PREA FRUMOSULUI ARGHIR ŞI A PREA FRUMOASEI ELENA
Cea măiastră și cu părul de aur, adecă
O închipuire supt carea să înțelege luarea
Țării Ardealului prin Traian, Chesarul Rîmului" *

(Fragment din partea a IV-a)



"De mână intră în casă,
Un mire cu o miresă.
Arghir tote patimile
Și tote necazurile
Înșiră și povestesce
Și nimic le socotesce;
Ci încep la veselie
La jocuri, de bucurie,
Și tot felul de muzică
Sta tot gata ca se dzică.
Totă cetatea resună
Făcendu'și inimă bună,
Unde turnuri poleite,
Și palaturi stralucite
Vetreli de aur frumose
Se învîrtesc luminose.
Iar grădina cea crăiască
În cetatea pustnicescă
În care curg rîurile,
Ce veselesc pajiștele
A lui Venus biserică
Oltarele'și ridică.
Dar câte floricele
Încungiurată cu ele.
Ale lui Venus feciore
Rupând flori mirositore
Lui Amon cântă și saltă
Cu bucurie înaltă
O îngerescă albeță,
A făcut noă dulceță,
Și părea că nici o dată
N'a fost așa încărcată,
Grădina când îi primesce,
Totă podoba zîmbesce;
Dupe obiceiu urmeză,
Ca mai bine se le șeză
A lul Arghir mară dreptă
Stânga Elenii asceptă,
O-apucă de supțiore,
Și plecă care isvore.
Mai șed și jos pre verdeță,
Se unesc brațe cu brață.
Șed la umbră în grădină,
Și trăgea o bore lină
Care hainele clătesce,
Ș'i miresmă împărțesce
De flori frumos înflorite,
Și de Pomona stropite.
Iar dulceța cea amară
Cum se îndulcesce iară
Fa ță 'ntâlnită cu față
Încep o nouă viață:
Acum este laudată
A lui Cupidon săgetă."



Nota: * Întrucât structura acestei opere este imensă, voi reda doar fragmente, din cele patru capitole, urmând ca într-un viitor apropiat sau îndepărtat, să transcriu completarea acestora, într-un alt subiect al secțiunii Dezbateri.






[* "Ioan Barac" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IOAN BARAC" *]


***

* "ISTORIA PREA FRUMOSULUI ARGHIR ŞI A PREA FRUMOASEI ELENA
Cea măiastră și cu părul de aur, adecă
O închipuire supt carea să înțelege luarea
Țării Ardealului prin Traian, Chesarul Rîmului" *

(Fragment din partea a III-a)



"A doua dzi când se scolă
Amețit, căsnit de bolă.
Alta ce va se mai facă?
Necăjit în lume plecă,
Și nădejde nu mai are
O lacrimi și suspinare!
Acum în cotro va merge?
Stă, - și de lacrimi se șterge.
Oh! amar vieții sale,
Că'i totă plină, de jale.
Prin munți grosnici pribegesce,
Pre deluri căletoresce
Însuși și-a aruncat sorte,
Ca se umble dupe morte.
Când printr'un bărc tufos trece.
Iată isvor bun și rece.
Descalecă, odihnesce,
Și setea iși potolesce;
Însă nisi a bea nu pote,
Că acum a pierdut tote:
Așa începu a plânge.
Plânge în lacrămi de sânge:
«De cât întristată față,
«De cât amară viață,
«Mai bine mă junghiu o dată,
«Se'mi vedz viața scăpată.
«Nu mai vedz a mea dulceță!
«O amărâtă viață!
«O morte ! vino ! grăbesce!
«De amar me mântuesce.
«O prea dulci părinți cu milă!
«Cărora v'am făcut silă,
«V'am lăsat amărîți forte
«Și eu aici se vedz morte.
«O țeri! nemurile mele,
«Care v'am lăsat cu jale,
«Te-am lăsat maică ! pre tine!
«Ucigaș luai en mine:
«O dulci doi frați cu dreptate
«Rămâneți cu sănătate:
«Eu cu voi într'o grădină
«Făcui cercare streină.
«O fie tote ertate,
«Rămâneți cu sănătate !
«Blestemat se fie locul
«Unde mi s'a aprins focul.
«Focul dragostei în mine.
«O inimă ! vai de tine!
(Oh ! Elena mea cea dulce!
«Eu din lume me voiu duce.
«Rămâi de mine ertată
«Cu inima 'n lanț băgată.
«Pentru o scurtă iubire
«Acestă, selbătăcire,
«Acum, acum, me omoră,
«Arma dragostei me sboră,
«Oh, trup alb grijit de maică!
«Și împodobit de taică,
«În sgău crăiesc zămislite!
«Cu slavă împodobite!
«Oh! se miră și pămentul.
«Vai unde 'ți este mormentul,
«Când te vei scălda în sânge,
«O vai ! tine te va plânge ?
«În loc de îngropăciune
«Pre păment împuțiciune.
«Morte ascunsă, amară.
«Gropă pântece de fiară,
«Dzioa mea cea de pe urmă.
«Când viața mi se curmă.
«O! ceasul cel de sfîrșire!
«Numai voe va fi scire,
«Lângă isvor fără nume
«Eu me junghiu și es din lume.>>"



Nota: * Întrucât structura acestei opere este imensă, voi reda doar fragmente, din cele patru capitole, urmând ca într-un viitor apropiat sau îndepărtat, să transcriu completarea acestora, într-un alt subiect al secțiunii Dezbateri.






[* "Ioan Barac" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IOAN BARAC" *]


***

* "ISTORIA PREA FRUMOSULUI ARGHIR ŞI A PREA FRUMOASEI ELENA
Cea măiastră și cu părul de aur, adecă
O închipuire supt carea să înțelege luarea
Țării Ardealului prin Traian, Chesarul Rîmului" *

(Fragment din partea I)



"Te visaiu mișcând din buză,
O prea drăgălșă Muză!
Verși glas ângeresc din gură,
Care inimele fură,
Fură și le amăgesce
Dape ce le îndulcesce,
Te rog, Muză mîngîiosă!
Care cânți cântări frumosă,
Pică-mi puțintică miere
Din măiastra ta putere,
Să pot cânta cu simțire
A lui Arghir pribegire.
Arghir a fort Crăișorul
Cel mai pedepsit cu dorul.
Fiul cel mai mic se scie,
(În chronica firil scrie)
A lui Acleton anume,
Craiul cel bogat din lume.
Că încă n'am dat în cale
De numele țerii sale.
Se dzice dintru aflate
A fi avut o cetate
Tare și meșteșugită
Și cu șanțuri întărită,
Întru o țară tiastră
Din lumea cea mai măiastră.
Maica sa, blînda Crăiasă,
Medena, cea prea alesă.
Trei frați cu el se născură
Din părintescă căldură;
Însă nici unul nu are
Cu densulu asemenare
Întru vestea și mărirea,
Cât s'au pedepsit cu firea.


În cetatea părintescă
Se afla o prea firescă
Grădină împodobită,
Părea că e 'nsuflețită.
Era plină de frumsețe
De ale floriloru fețe,
Aici rîu, colea vălcică,
Curge langă floricică;
Dincoce subt pomi verdeță
Se te destătezi de față.
Într'o dzi aicea, Craiul
Desfătându-se cu traiul,
La un pom ciudat sosesce,
Și'l vede cum înverdzește,
Alb la flore ca argintul
Mirosind în tot pămentul,
Pre care necunoscendu'l
Se înduplecă cu gândul,
Ascepta rode se'i crescă,
Ca felul se'i nemerescă:
Că într'o dzi'muguresce
Și de trei on înfloresce,
Și pre grădinarul chiamă
Ca se dea de densul semă,
Ce mână a sădit pomul?
Că mult se miră tot omul,
Cum el dzioa înfloresce,
Noptea coce și rodesce;
Însă dzioa nu le-apucă
Pînă pier ca o nălucă.
Iar Craiul se întristeză.
Căci nu pote se le vedză.
Vedzend cum înmuguresce,
Că chiar vedzend înfloresce,
Au pus preste nopte pază
Trei păzitori ca se vadză,
Care păzea cu privire
A merelor rumenire."



Nota: * Întrucât structura acestei opere este imensă, voi reda doar fragmente, din cele patru capitole, urmând ca într-un viitor apropiat sau îndepărtat, să transcriu completarea acestora, într-un alt subiect al secțiunii Dezbateri.






[* "Ioan Barac" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IOAN BARAC" *]


***

* "Poezii populare" *



"Dorit-am de măritat
Ca să-mi capăt un bărbat
Mai nimic nu mi-am fetit
Bată-l piatra de iubit !
În brață m-au aruncat,
Bată-l piatra de bărbat,
Pînă-n gît m-am îngropat.
Unde-s acum fetele
Să-mi jelească zilele ?
În ce grijă m-am băgat
Bată-l scîrba măritat !
Că mi-au dat dorul de cap,
De bărbat nu pot să scap.
O, dragă luniță,
Varsă-mi luminiță,
De sus peste mine
Caută cu bine,
Că-mi e săgetată
Inima mea, iată
Eu mă rog de tine
Scapă-mi pe mine
Dintr-o zăpăceală
Care cu greșeală
Mi-au fermecat firea
Și toată simțirea.
Lună strălucită,
Însă cu oftare,
Te rog foarte tare
Să-mi iai o durere,
Dacă ai putere,
Ce mă bîntuiește
Inima-mi căznește
Și trage să moară
De-un ochi de fecioară,
De care deodată
Fusă deochiată ;
Însa ea nu știe
Că ce-mi este mie."





[* "Ioan Barac" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IOAN BARAC" *]


***

* "ISTORIA PREA FRUMOSULUI ARGHIR ŞI A PREA FRUMOASEI ELENA
Cea măiastră și cu părul de aur, adecă
O închipuire supt carea să înțelege luarea
Țării Ardealului prin Traian, Chesarul Rîmului" *

(Fragment din partea a II-a)

"Tânărul dacă porneaşte
Departe călătoreaşte,
Singur numai cu o slugă
Merge dând Domnului rugă.
O, Arghire, lungă cale -
Lungi necazurile tale -
Ia de-a lungul dealurile
Şi numără jgheaburile.
Tot prin locuri necălcate
Şi prin păduri neumblate,
Tot prin văi necunoscute,
Prin locuri neprecepute,
Nededat cu cale lungă
Câte vor să-l mai ajungă.
Câte birturi, câte sate,
Tot întreabă de cetate,
La toţi le părea minune,
Necum ca să-i ştie spune.
Calcă câte locuri toate
Până mai nici nu mai poate
Deci în partea pustnicească
Când era să nimărească,
Dintru o peşteră mare,
Veade fum că iase tare,
Şi într-acolo grăbeaşte,
În care dacă priveaşte,
Veade un om mare foarte,
Cât s-au spăimântat de moarte.
A s-întoarce nu cutează,
Gândind fricos să nu-l vază,
Ci ş-au făcut îndrăznire
Gândind: sau traiu, sau pierire,
Şi în peşteră întrară
Dându-i întâi bună seară;
Iară omul cel prea mare
Dă o groaznică strigare:
"Cine iaste? cine vine?
Cine ce caută la mine?"
Şi când slobozea cuvântul,
Să cutremura pământul,
Numai cu un ochi în frunte
Şi părea că-i cât un munte.
Arghir tremura de frică
Şi nu ascundea nimică,
Ci să ruga de iertare
Numărându-i tot ce are,
Şi-l întreba de cetate:
Nu ştie încătrău bate?
I-au răspuns omul îndată
Cu vorbă mai aşezată:
"Nu i-am auzit de veaste,
Necum să ştiu unde iaste,
Dar şezi până dimineaţă
Că vin toţi satirii faţă.
Ştiu că trebuie să fie
Vreunul care să ştie,
Şi care va şti mai bine
Îl voi trimite cu tine.
Atunci Arghir mulţămeaşte
Şi frica-ş mai potoleaşte.
Acest uriiaş îndată
Cu o cină să arată,
În frigare vrând' să tragă
O căprioară întreagă.
Face cină boierească,
Ca pe Arghir să cinstească
Masa lângă foc o pune
La lumină de tăciune,
Şi şăd toţi pe lângă vatră,
Pre câte un jgheab de piatră.
Arghir până să înbuce,
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde,
Care foarte bine prinde.
Uriiaşul, deacă-l gustă,
Cu stomah ca de lăcustă,
I-ar fi plăcut că să tragă
Pe gât o bute întreagă;
Dar tot să îndestulează,
(Nefiind, mai mult, să crează).
Aşa până şed la masă
În sălbateca sa casă,
Pre Arghir îl mai întreabă:
Ce umblă? şi cu ce treabă.
Caută acea cetate
Prin ţări aşa depărtate?
Spre care Arghir răspunde,
Tot spune, nimic ascunde,
Să duc apoi să se culce
(Cât e lui Arghir de dulce),
Dimineaţa să sculară,
Satirii să adunară,
Să întrecea care, care
Aduce cinste mai mare?
Omul înceape să facă
Ca toţi satirii să tacă,
Zicând: "Ştiu cum mi să pare
Că aveţi multă umblare;
Nu ştiţi de Neagra Cetate
Unde, încătrău abate?
Nu vă întreb spre stricare
Nici spre vreo supărare".
Nu ştia cum să răspunză,
Măcar cât iarbă şi frunză,
Iar un şchiop satir soseaşte,
Şi numaidecât grăiaşte:
"Ştiu eu de Neagra Cetate",
Dar ei: "Pre unde abate?"
"M-au purtat pre mine dorul
Unde mi-am frânt eu piciorul".
Atunci omul porunceaşte:
"Numaidecât te găteaşte,
Crăişorul de la mine
Să-l povăţuieşti prea bine".
Iar şchiopul să jeluiaşte
Şi zicând aşa grăiaşte:
"Eu nu cutez a mă duce,
Că acolo să m-apuce
Că eu, mă rog, mă ascultă,
Am făcut pagubă multă,
Eram hiară stricătoare,
Piele de lup mâncătoare,
Şi au gând să mă belească,
Cine să mă izbăvească?"
Atuncea omul cel mare
Înceape a striga tare:
"Mergi! auzi când zic o dată,
N-aştepta vorbă rugată".
Omul ajută de milă,
Iar şchiopul pleacă de silă.
Arghir mai cu bucurie
Scurtă din călătorie
Bârcuri, câmpuri, văi şi dealuri,
Preste ape multe valuri;
Zile multe, cale lungă,
Nu putea să mai ajungă.
Dar odată mai pre urmă
Şi drumul mai li să curmă.
Într-un vârf de deal sosiră
Şi puţintel odihniră,
Dar unde li să arată
Cetatea de mult oftată.
Acum şchiopul nu mai mearge,
Numai înapoi să ştearge,
Cărui Arghir mulţămeaşte,
Apoi iarăşi mai porneaşte..."


(1801).






[* "Ioan Barac" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Păstorul întristat" *



"Un păstor tânăr, frumos la față,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pă verdeață,
Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.

Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejuni
Și ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.

Câinele numai mai cu durere
Stând lângă dânsul căta în jos
Și ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Și cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.

Viu lângă dânsul, pătruns de milă
Și cu blândețe îl întrebai:
„Tinere, spune-mi, nu-ți fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

Viața voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Și-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;
Câmpii și codrii voă zâmbesc;
Vânturi și râuri voă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Și cerul iarăși mila își varsă
Spre fericire voă deplin.”

El cu suspinuri atunci răspunse:
„Frate, se poate vrun muritor
Oricât să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viață supusă zace
Sub patimi grele mult mai puțin!
Soarta nu lasă un om în pace
Cu mulțumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vânt suflarea
Nici către crânguri, nici pe câmpii;
Așa nu-nceată nici tulburarea
De multe patimi către cei vii.

Adevăr, slavă, cinste, putere
Sau bogăție eu nu doresc.
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune
Orice simțire, simț pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriță
Cu chip prea dulce, prea drăgălaș!
Pentru ea numai simț neputință,
Pentru ea numai sunt pătimaș.

De lângă mine ea când lipsește,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mâhnește,
Orice privire e de prisos.

Și drept aceea a tânguire
Fac să răsune fluierul meu
Lăsând și turma în năpustire,
Vărsând și lacrimi din ochi mereu."



Notă: * Poezie scrisă în 1830.






[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Înserarea" *



"O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pă când un soare dulce și mult mai fericit
Își răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!
Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ș-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,
Când ochiul vă privește în liniștit minut:
De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirei fapte din fața lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârșit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniștirea nopții se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Și de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești
Și simț o tânguire de lucruri omenești;
Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
.......................... ..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Și a huli viața în stare m-au adus.
.......................... ..........................
Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!"



Notă: * Poezie scrisă în 1828.


***
Heliade Rădulescu: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.



[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Înserarea" *



"Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Și zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale,
Singurătății încă petrecere de țiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos,
Ș-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care ostenește vederea alergînd,
Ș-a căria văzută de flori împestrițată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreață
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Și nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceață
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăși o gîrlă șărpuiește,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Și ni se pare încă în vînt că fîlfîiește,
Mișcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstorițe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Și lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-și depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce și altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrănește mare dor.

De lături și zefirul ascultă cu plăcere
Și pîntre frunzi se plimbă ca umbra de ușor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ție ceva mai multișor.

P-acea singurătate ce ochiul sus privește,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce și umbra de noapte se ivește
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet și luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Și plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Își caută de cale adesea mulțumind.

Acum și somnul vine ușor, de odihnește
În brațurile sale p-oricare muritor ;
Ființa milostivă de sus îi poruncește
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemișcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Și cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulțumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Și de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu știe, dar simte că lipsește
Ființa care poate să-l facă fericit,
Și neputînd găsi-o, în vreme ce-o dorește,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt."


Notă: * Poezie scrisă în 1828.




[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Rugăciune" *



"Ființă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ți fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îți vorbește
Vorbe în taină, smerit privește
A ta ființă de față stând;
Unde tu însuți simți datorie,
S-arăți oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuți oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre ușurință și spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simță de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Și să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuți se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăți, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească nație mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Neprețuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă ființă
A fi în astă grea neputință,
Acum s-ajungă așa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ți ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greșit ție, Părinte,
Milostivire în sfârșit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asuprește, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poți să suferi cu mulțumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinții tale
Nimic nu poate ca să te-nșale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zărește toate,
Mâna ta iarăși îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Și cu adâncă înțelepciune
Să-mprăștieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaște-i dreptul uitat de tine
Și de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Și-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Și-n norii cinstii mult să se-nalțe,
Pe calea vieții în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Și patriotul să aibă fală
A-și pune vița națională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Și neștiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta ființă
În veci închine recunoștință,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinții tale,
Cerând și râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Și dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrățișază,
Și că prin focuri încredințează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vestește soartă de raze plină,
Ce se gătește ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credință cu jurământ."


Notă: * Poezie scrisă în 1828.




[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]


***

* "Marșul oștirii române* " *
(1831*)


"Dragii mei copii războinici, ascultare mumii dați,
Iată vreme, mic și mare armele s-înbrățișați,
Strigînd toți c-o glăsuire,
Spre a mumii fericire
S-alergăm de obște frați.

Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat,
Ca să mergeți cu pas mare către slavă nencetat.
Vie-vă, copii, aminte
Că Europa însuși simte
În ce cale ați intrat.

Glasul patriii să sune în auzul tutulor,
Strigînd vouă : „Lenevirea rușinată subt picior”,
Toți acuma c-o mișcare,
Spre a voastră înălțare
Să dați mînă de-ajutor.

Acea armă ruginită și ascunsă în mormînt
Brațurile să-nfierbinte ; iasă iarăși pe pămînt.
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbînde foarte bune ;
Pe ea facă jurămînt.

Înaintea fieșcărui îndestul v-ați umilit,
Îndestul și lenevirea în somn greu v-a stăpînit.
Acea soartă fără milă,
Sau de voie, sau de silă,
În sfîrșit v-a slobozit.

Priviți slava de aproape ; voi în urmă-i ați călcat
Și pe fruntea fieșcărui raza ei a luminat.
Deci la arme dați năvală
Și la rînd ieșiți cu fală,
Corbul iată s-a-nălțat.

El subt aripă-i vă cheamă și vestește ca să știți,
Că d-acuma înainte nație să vă numiți.
Deci cu dînsul înainte
Alergați cît mai fierbinte,
Laudă să dobîndiți.

Pe această sfîntă cale înfruntați orice nevoi.
Biruința pretutindini să se ție dupe voi,
Și strigați c-o glăsuire :
„Slavă, dragoste, unire
În veci fie lîngă noi !”

Înainte-vă vrăjmașii să aplece fruntea lor,
Să-și cunoască neputința, ca să scape de omor ;
Dar atunci a voastră mînă
Pe ei fie mai blajină,
Dîndu-le și ajutor.

Vitejia și răbdarea aici încă moștenesc,
Încă curge pîntre vine acel sînge strămoșesc,
Ce la vreme se arată,
De nu piere niciodată,
Ca un dar dumnezeiesc.

Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd,
Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd și cînd,
Și p-a căria lungime
Să nu iasă cu iuțime
Cetile mereu la rînd?

Aici școala biruinții într-o vreme a stătut,
Ale căria ruinuri să văd încă vechi de mult.
Dar acum fără zăbavă
Acea strămoșească slavă
E să vie în minut.

Glasul vostru strigînd „slavă” pe strămoși a deșteptat,
Ale cărora țărînă în mormînturi s-a mișcat,
Ș-umbrile în veci tăcute
Stau cît colo nevăzute,
Privind corbul înălțat.

Ce privire dulce mie ! Steagul fîlfîie în vînt,
Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,
Tinerimea îndrăzneață,
Mîndră, falnică, măreață,
Ușor calcă pre pămînt.

Lacrămă de bucurie, curge, curge ne-ncetat !
Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sînt tu n-ai picat !
Arma iată că lucește,
Slava iată că zîmbește,
Corbul iată s-a-nălțat !"


Notă: * Poezie scrisă în 1831 cu ocazia înălțării steagului național.




[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "VASILE CÂRLOVA" *]

* * * Considerații istorico-literare * * *


* Vasile Cârlova de Garabet Ibrăileanu*

(fragmente)

"Poporului român, care a creat Miorița, nu i-a fost îngăduit să pună în forme culte de artă toată bogăția sufletului său. Pierzând bunurile culturii antice încă de la nașterea sa, izolat un mileniu și jumătate de Apusul Europei, împărțit sub stăpâniri diverse, înăbușit apoi de atâtea influențe străine -- slavism, grecism, franțuzism, rusism, maghiarism, germanism --, ținut până azi, în marea lui majoritate, în totală incultură și inconștiență, literatura nu a putut apărea decât într-o pătură foarte subțire și aproape numai în cele două Principate, abia de o sută de ani încoace. Dar și puținii scriitori, câți s-au putut ridica din această infimă categorie, și în acest scurt timp, au avut de luptat cu atâtea împrejurări protivnice, cu sărăcia și cu indiferența, încât n-au dat nici pe sfert din ceea ce ar fi fost în puterea lor. Ba, încă, soarta nemiloasă a voit ca foarte mulți, și dintre cei mai talentați, să fie secerați de o moarte prematură. Unul dintre aceștia e și Vasile Cârlova, născut la 1809, mort la 1831, când abia ieșise din adolescență.

Cârlova este cunoscut. Mai mult: este recunoscut, cu toate că a lăsat numai câteva poezii. Posteritatea, ca și contemporanii, au vibrat la cuvântul lui melodios. Totuși n-a fost și nu este prețuit după merit.

Cea mai frumoasă dintre poeziile lui Vasile Cârlova este Ruinurile Tărgoviștei. Târgoviștea, târg așezat în partea de munte, mai nobilă, a Valahiei, capitală a Țării Românești în vremuri vechi, loc de naștere a multor scriitori de dincolo de Milcov, a inspirat frumoase ode și elegii: O noapte pe ruinile Târgoviștei de Eliade Rădulescu, Adio. La Târgoviște de Gr. Alexandrescu și minunata poezie de care vorbim acum.

Corectând câteva provincialisme de fonetică și câteva arhaisme gramaticale, poezia aceasta pare scrisă de un modern și pentru a o gusta nu este nevoie de nici o considerație istorico-literară.

În Ruinurile Târgoviștei Cârlova exprimă un profund sentiment de melancolie în fața vremelniciei lucrurilor omenești, o stare de suflet care nu-și are asemănare decât doar în poeziile lui Eminescu.

Acest sentiment găsește expresii și imagini de o emoționantă sugestivitate:

"O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pe când un soare dulce și mult mai fericit
Își revărsa lumina pe-acest pământ robit.
Dar în sfârșit Saturn, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
(Cititorul să remarce printre aceste imagini pe eminescianul "în negura uitării".)

. . . . . . . . . . . . . .
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți,
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirii fapte din fața lumii pier,
Cum toate se răpune ca urma îndărăt
Pe aripile vremii de nu se mai arăt.
. . . . . . . . . . . . . . .
Și-ntocmai ca păstorul ce umblă pe câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijelii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri;
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O patrie a plânge cu multă jale cer.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Mă văd lângă mormântul al slavei strămoșești
Și simt o tânguire de lucruri omenești.
Aceste versuri sunt scrise acum o sută de ani de un tânăr ieșind din adolescență."

*

Cârlova însă ne apare și mai mare, dacă-l judecăm din punct de vedere istoric literar, dacă, cu alte cuvinte, ținem seamă de toate împrejurările vremii în care a apărut. Acele împrejurări au fost protivnice dezvoltării talentului său.

Autorul nostru este un adolescent. Adolescentul acesta n-a avut la îndemână școli unde să învețe. Țara pe vremea lui era adâncită într-o cumplită incultură. Un tânăr autodidact -- și ce-o fi putut el să învețe pe vremea aceea? -1 Ruinele. într-un mediu incult. Și mai mult: într-un mediu inferior sufletește, cum era societatea fanariotizată de la începutul veacului trecut, Cârlova nu găsește o tradiție literară. Obscurele și prozaicele versuri ale lui Văcărescu apar abia în 1830. Tradiția găsită de el se compune din câteva stihuri ale lui Momuleanu.

Cârlova nu are la îndemână nici limba literară, căci în afară de vechea limbă din cărțile bisericești, improprie pentru genul poeziei sale, nu exista o altă limbă literară. Originalitatea, noutatea lui Cârlova, ne apare cu toată claritatea și fără nevoia nici unei discuțiuni teoretice, dacă îi comparăm poeziile cu textele tuturor contemporanilor săi.

Pe lângă însemnătatea sa ca poet de valoare estetică, Vasile Cârlova merită toată atenția istoricului literar și prin rolul său de scriitor care face tranziția de la literatura veche la cea modernă.

Păstorul întristat este nou prin formă -- prin limbă și versificație --, nou și prin unele elemente de fond, care arată deja influența romantică; dar este vechi, amintește pe Conachi și Văcărescu, prin subiect și prin concepție. Amorul dulceag și "rafinat" dintre păstor și păstoriță este un ecou al genului idilic atât de cultivat în toate artele în Franța veacului al XVIII-lea, care a inspirat pe poeții boieri din Moldova și Muntenia, predecesorii lui Cârlova."





[* "Vasile Cârlova" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]


***

* "Ielele* " *



III.

"Asta-a bătrînilor povestire
De pricini multe-mi dă tălmăcire.
Cunosc acuma a cui e vina,
De ce zănatică-mi e vecina,
Ce rochi tot cumpără și rochi nare ;
Via, moșia-și dă spre vînzare.
De ce neomul ia nărăvire
Recunoștința a-i fi pieire.
De ce la doctori nu găsim vină
Cînd ne omoară cu iod sau chină
De ce moș popa citind pe carte
Altele spune băsniri deșarte.
De ce la poște cui nu aflarăm,
Ci cu birjarii pe drum plecarăm.
De ce găsirăm în cîrmuire
Loc de ispravnic, om în uimire,
Avînd întocmai asemănare
Cu sfrejit iepure-n leșinare !
Crezul dodată c-înnebunise,
Căci boier mare îl coconise ;
Cocon numindu-l, mintea-i zburase ;
Ielele hîrca-i goală lăsase.
Pe din afară iele-o pîrliră,
De păr cu totul îl jăfuiră.
Dar nu e-n stare nimeni s-înșire
A înielirii lui însușire.
Cui nu e milă, vrînd să s-încrează,
Cînd joacă bietul, vie să-l vază !
Auză-i jalea ! își spune doru :
De copii boala i-a dat amoru.
Văzînd nu vede, urechi de are
Tot le lungește spre îngîmfare.
Numai rău ! Doamne, milă să-ți fie
D-înviforat-așa sămeșie !
Ielele, ielele sînt de vină
C-a rămas mintea așa puțină !
D-asta românu rămase moale
Ca cel ce zace de mii de boale ;
Se zmreduiră de cusurașe
Și orășalele ca orașe.
Și astă boală ia drum, firește,
Precum ia drumul boala în pește,
Făr-a fi unu măcar să poată
Să-și ia căciula, să dea în gloată,
De loc nădejde nu mai rămîne,
Căci cad ca muște, bătrîni, bătrîne ;
Ș-întrec pe tineri la nebunie.
Tot mă mir doctor cine-o să fie ?"



IV.

* Literații *


"Voi carii sunteți îmboldiți
Spre-a artelor cultură,
Și asudați, și vă trudiți
Muncind literatură !
Tot spini sădiți, tot stînci săpați ;
Rod vouă nu se coace !
Oare de cine v-însuflați
D-un sfert de vac încoace ?
Acele care danțu-ntind,
Pe lîngă voi, cucoane
Sînt coconițele din Pind :
Dar s-au nuntat ș-au toane.
Ele d-Apolon își bat joc :
Carpații și Caucazii
Le dau de lăcuință loc,
Și dafini le sînt brazii.
Bucegiul l-au pe Elicon ;
De cînd se pripășiră,
De răcnet glasul lor ia ton,
Urîte-mbătrîniră.
Moșnegi cum mi-au împărtășit
Ascunsa lor știință,
Din număr eu am bănuit
A ielelor ființă.
Buna, nebun-am cunoscut
Șoptindu-mi la ureche :
— „Muzele-așa ne-am prefăcut,
În oameni băgăm streche !
Șchioapa le-arată mincinos
Izvor de bogăție :
Mulți limbii-n loc ai da folos,
Dau șchioapă Românie.”"





[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]


***

* "Ielele* " *



I.

"Umbre se plimbă,
Vîntul se schimbă,
Neguri s-adună,
Maluri răsună,
Chiote !
Țipete !
Chicote !
Urlete !
Hurur brumb ! Brumb ! (bis)

Trec zgomotoase
Scrîșniri dintoase,
Fluieră
Relele,
Danțeră
Ielele !
Hurur brumb ! Brumb ! (bis)

Cu mac pe frunte,
Pășsesc spre munte
În pielea goală ;
Înghit din oală
Prea nodoroase
Găluști vîrtoase ;
Deșert pahare
Acre, amare,
Capul își
Cleatănă,
Trupul își
Leagănă,
Hurur brumb !

Una e chioară,
C-un ochi de cioară ;
Alta spetită,
Mult obosită ;
Alta gușată
Tot ceartă cată ;
Alta bîrfește,
Prea neghiobește ;
Una gîngavă
Stă pe gîlceavă ;
Alta bogată,
Șchioapă-ngînfată ;
Alta calică,
Gheboasă, mică ;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă ;
Și cea mai bună
E cea nebună ;
Toate pizmașe,
De om vrăjmașe.
Nerușinate,
Înverșunate ;
Cît simt răcoare
Dau din picioare ;
Toți dracii strigă,
Ca să le frigă ;
Ei lor plăcere
Fac cum le-o cere.
Cu draci voioase
Zbor piste case ;
Înfricoșate
Trec piste sate,
Mult mai trufașe
Merg la orașe,
Hîrîie
Mîrîie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb ! Hurur brumb !

Tot miaurlăire !
Tot chiuire !
Tot de turbare
Rîs ! Văietare !
Hurur brumb !
Cîrduri și gloate
Se car pe roate,
Hurur brumb ! Brumb ! (bis)

Iar cînd frîng cară
Osînd-amară !
Foc și pieire !
Pe omenire !
Hurur brumb ! (tris)

De om oricare
Iau mădulare,
Lipsa să-și dreagă ;
Cu sînge-o-ncheagă.
Ard și ususcă
Orice apucă.
Chiote !
Țipete !
Chicote !
Urlete !

Fluieră
Relele,
Danțeră
Ielele,
Capul își
Cleatănă,
Trupul își
Leagănă.
Hîrîie,
Mîrîie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb ! Brumb !

Iar miaurlăire !
Iar chiuire !
Iar de turbare
Rîs ! Văietare !
Hurur brumb !"



II.




" Baba Neacșa, Moș Crăciun
Așa povestesc și spun :
Acum zic că s-au lăsat
Nu mai vin ielele-n sat,
De cînd un unchiaș bătrîn
A învățat pe român,
Să nu puie lor prinos
Cîte-o roată de prisos,
Precum ei obișnueau
Pe streașină de puneau ;
Acum caru-l pun întreg
De lemn ce-ntr-adîns aleg.
De atunci nu b]ntuiesc
Decît lăcașul popesc,
Casa de proprietar,
Unde n-au pe strășini car ;
Ș-acasă pe la zapciu
Des s-aude vai ! și chiu !
Iele prin orașe fac
Năravul lor după plac.
Mîini, picioare nu răpesc,
Nici alt mădular trupesc ;
Acum pe unde se duc
Numai creierii usuc ;
Cînd își frîng caru ș-îl dreg
De minți de oameni se leg.
Aleși preoți, dregători,
Prezidenți, judecători,
Coconași mai însemnați
Pe drum rămîn fermecați.
Și matroane vor, nu vor
Se fac astfel jertfa lor.
La așa împrejurări
N-auzi decît văietări !
Norodul se plînge mult,
Stăpînii vrăjiți n-ascult,
Stau țepeni, grei, ca de plumb ;
Prea rar răspund: hurur brumb."





[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]


(scrieri rare)

IX.

***

* "Cântec Românesc* " *

(anul 1821)


"Aidi Române! aidi voinice!
Lasă râpe, văi, colnice!
Aidi! moșnean de vitejie!
Lenea nu e dată ție.
Pe uscat, ca și pe mare,
Și pe jos, tu ești călare.
Șir de veacuri ție'ți spune
Că născut ești a supune,
Și cu fapte tot mărețe
Lumii 'ntregi a da povețe.


Aidi Române! căci e vreme,
De când țara ta tot geme,
Suferind rușini și groze
Supt cumplirea multor loze.
Aidi voinice! te arată,
Că tot ești, ce-ai fost o dată,
Cu unire și cu minte,
Cu de arme drepturi sfinte,
Cerul slava ta voesce
Aidi! voinice biruesce!"




* "Literații* " *




"Voi! carii sunteți îmboldiți
Spre a artelor cultură,
Și asudați, și ve trudiți
Muncind literatură!
Tot spini sădiți, tot stânci săpați;
Rod voă, nu se coce!
Ore de cine v'însuflați,
D'un sfert de vac în coce?
Acele care danțu 'ntind,
Pe lângă voi, cucone,
Sunt cuconițele din Pind:
Dar s'au nuntat, ș-au tone.
Iele d'Apolon 'și bat joc:
Carpații și Caucazii
Le dau de locuință loc.
Și dafini le sunt Bradzii.
Bucegiul l'au de Elicon:
De când se pripășiră,
De răcnet glasul lor iea ton,
Urîte 'mbetrâniră.
Moșnegi cum mi-au împărtășit
Ascunsa lor sciință,
Din numer eu am bănuit
A Ielelor ființă.
Buna nebuna'mi cunoscut,
Șoptindu'mi la ureche:
<<Musele așa ne-am prefăcut
<<În omeni băgăm streche!
<<Șchiopa le arată mincinos
<<Isvor de bogăție:
<<Mulți limbi, 'n loc a'i da folos,
<<Dau schiopă Românie."





[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]


(scrieri rare)

VIII.

***



* "Tînerul* " *




"Tîner nu pote
Se biruescă
Relele tote,
Ce se 'ntâlnescă
Are 'ntr'al vieței
Drum strâmtorat.
Căci sânta armă,
Tarea răbdare,
Carea desarmă
Reu cât de mare,
Nici betrâneței
Deplin s'a dat."



* "La pahar* " *




"Te bine-cuvînt pahar,
Se dobândesci acest dar;
Cu tine ce-oiu închina,
Tote a le 'ntîmpina.

Săverșirea voiu deplin,
De acum la câte 'nchin:
Toți s'avem pre buni mulți ani!
Vin, amor, prieteni, bani.

Ear tu tot se te 'ntăresci,
Și darul se-ți îmmulțesci,
În veci împlut de nectar,
Sfânt, nemuritor pahar.

Se faci fericiți se poți,
Pe noi și pe strănepoți,
Lângă tine adunați
Toți se ne cunoscem frați!

Și când n'om fi sinceri toți,
Tu din tire glas se scoți!
Se strigi: <<deplin fericiți
Că sunt numai cei uniți>>!"




* "Sorta rea* " *




"Muncescă-se cât va vrea,
Cel născut sub steaua rea,
În deșert se va sili
Ce-a dori a dobândi
Căci al lui noroc cumplit
L'are ast-fel osândit.
De ce-a fi apropiat
Se fie mai depărtat,
Și tocmai lângă folos
Se fiă mai ticălos.
Numai el se simță mult
Și de nime din câți l'ascult
Se n'asculte al lui dor,
Când cu foc cere-ajutor.
Nu pote sort'a-și schimba,
Nici pote murind scăpa."


* "Cele patru Virtuți* " *




"Înfrânarea calea vieței strălucit împodobesce.
Pe credință înțelepciunea, ca o pavăză păzesce.
Singură dreptatea țese adeverul fericirii,
Vitejia 'n grab produce dulce rodul isbândirii:
Omul aste virtuți harnic cultivându-le în sine,
Lui și patriei și lumii scump e făcetor de bine."



* "Floarea la închisoare* " *




"La rea 'nchisore
S'afla o flore,
Ce pismuită
E de-ori ce sortă;
Căci câți se 'nchină
L'a lor lumină,
Pe lâng'a florii
O ved puțină.

Și-eri ce-a vrea pote
O nedreptate,
Ce e 'n veci gata
La reutate!
Viiă cu mine
Acum ori-cine,
De e vre unul
Ce simte bine?!

Dați ajutore,
Vedeți ce flore!
Ce pătimesce!
Și în ce stare!
La faptă bună
Puțini s'adună,
Mult pot puțini
Buni împreună!

Ah! lucru mare
E-a ei scăpare!
Făpturii scumpă
Dă înălțare.
Face pe fire
Tot se se mire,
Vrend dreptă florii
Se dea mărire."



[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
vineri, 02 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]


(scrieri rare)

VII.

***



* "Piaza bună* " *




"Cum Sibila îmi predzise,
Câte îmi erau prescrise,
Reu 'n drum se despreună,
Și remâne piaza bună.
Ast-fel se întâmplă mie,
În altă călătorie.
Un lup îmi ese în cale,
Der semenii dumisale
Veri unde pot se se vadză;
Eu nu-i am de bună piadză.
Vas pe drum sec nu găsirăm,
Cu buți pline ne 'ntâlnirăm,
Mocan ne trecu nainte,
Opri calul, om cu minte,
Stătu, luându-și mesură,
Cam s'abătu de trăsură;
Și se pare c'avea vr'o vină
Umil pînă jos se 'nchină.
<<Cale bună! mei voinice!
- Mulți ani se trăesci!>> îmi dzice.
Și bietul mocan, sermanul,
Are piază, ca țiganul.
Întâlnindu-i omul, credză,
Bună amendoi c'au piază.
Câștig bun cu fericire,
Cu noroc s'aibi întâlnire!>>
Și eu ți-uredz astea tote,
Și mai mult decă se pote,
Na! se aibi de cheltuială!
Ia, ce-ți dau, n'avea sfială!>>
<<Mulți ani Dumnedzeu te ție!>>
Ce doresci, din cer să-ți vie!>>
Răpede 'ncurîndu-și calul,
Coboră și suie dealul,
Și din vîrf încă o dată,
Mulțumirea și-o arată.
Îmi cercură 'n sânge-o viă,
O sglobivă veseliă.
<<Aidi! încălecați! aidi! Ghiță!
Tu ești surugiu de viță;
Na! bacșiși! îl bat pe spete,
Iute! se te vedz băiete!
Mânați s'ajungem ca vîntul!
Nici să atingeți pămentul!>>

Lulelele scuturară,
În clipă încălecară,
Ca lei amânduoi răcniră,
Bicele 'ntreit plesniră.
Sburarăm în fuga mare,
Ca prin de aburi mișcare.
Când ajungem, spre noi vine
Un olac; în drum ne ține.
De praf negru ca arapul,
Sare, dă se-și spargă capul
Costache, c'un semn mi-arată,
C'are taină însemnată,
Se apropiă-mi vorbesce,
Din buze abia șoptesce.

<<Acum mergeți drept la vie?
Năi se dați pe la moșie?
Fiind că poșta-i vecină,
Acolea v'am gătit cină:
Am se v'arăt o minune.>>
- Ce este minunea? spune!
- <<Ve rog n'o luați drept glumă!
Trei aricei fără mumă,
I-am închis cu îngrijire,
Se n'aibă loc de eșire;
Numai prin ușă se pote,
Ei de-acolo a se scote.
Lacătul nu se deschuie
Nici cu cheiă, nici cu cuie.
Aricesa mâniată
A fierelor iarbă cată;
În tot chipul se muncesce,
Pînă 'n urmă o găsesce.
Buruiana e micșoară,
Ca rubinul roșioră.
Deschide, cum o aduce,
Își ia puii și se duce.
Lângă ușă vrend se iasă,
Din bot erbulița lasă,
Carea noă ne remâne.
Apoi, bine scii, stăpâne,
Cum jocă la vie focul,
Cunosci al comorii locul.
Nu mai credz și astă dată
S'o lăsăm nedesgropată.
Necruțând nici uă silință,
Credz, că ne-a fi cu putință!
- Tu ai voe, forte bine,
Mergi, desgrop'o fără mine!
Plec' acum, plecă degrabă!
Eu la postă drept am trebă.>>
Cum remâne vesced pomul;
Așia trist remase omul.
Strig! <<băieți! mai dați o gonă!>>
Cum venirăm înc'o tonă!
Ca Erete, mână Ghiță,
În gonă de porumbiță.
Sorele voios apune,
Radzele-i pre nuori supune,
Focuri reversând mărețe,
Serei dă de dzi albețe.
Purces, chipu-i se resfață
Pe a lunei lină față.
Tot vezduhl s'alineză:
E și dziuă, și 'nsereză.
În bolta de cer senină
Cu mii globuri de lumi plină,
Privesc tainica mișcare,
Ca cum n'ar fi 'n depărtare."




[* "Iancu Văcărescu" *]


th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

VI.

***



* "Piedza rea* " *




"De pieze bune, de pieze rele,
Multe-audzisem povești, momele.
Le credem și eu, care spun unii,
Zimbiam în gându-mi, dzicem: nebunii;
Cum e putință un om să credză,
Că ce se 'ntâmplă, vine din piază,
Ca basnă, piadză desprețuisem,
De-ori ce 'ntemplare cuvent găsisem.

Făcend o dată călătorie
Chemat la cină la o moșie.
Mânașiu-mi nu sciu pe drum ce vede!
Ved că opresce, perit se crede!
Își bate pieptul! fruntea își bate!
In grab trăsura din cale-abate,
Mereu, creștinul făcendu-și cruce,
Ca fulger iute pe-alt loc me duce.

<<Spune ce este? ce e Marine?
- Ce e Cucone! nu este bine!
Ne întâlnirăm c'o vrăjitore,
Fermecă luna, fermecă sore:
La morment urlă, cu scârșniri plânge,
De morți când seul, fălci, ose strînge,
Aci făclia neadormită
Dospesce,-aprinde, cade uimită;
Apoi se scola, fuge nebună,
In vas de noue frați sânge-adună.
De betrân câine culcușiu ia 'n ghiară
Îl resfrământă 'n turtă de ceră.
De sânge bețe, de-alun nuele
Frige și fierbe pe trei ulcele;
Fără zăstimpuri tocă din gură,
Descântec, hrană și beutură.
De lup la unul gut arătase,
Cucoșel negru 'n sînu-i băgase;
Se despoiase, se despletise,
De trei ori casa îi ocolise;
De trei-dzeci poștii în depărtare
Pornindu-l fuga, pe beț călare,
În trei minute s'ajungă-'l face,
Cu neplăcuta-i se se împace.
Ucig'o toca! bat'o pustia!
De-ale ei fermeci mi-i rea soția.>>

<<Jupân Mmarine! câte mi-ai spune
De vrăjitorea-ți, le credz de bune.
Dar' scii! c'am trebă? ian, te deșteptă!
Cată s'ajungem! căci me așteptă.>>


Meșter mânașiu, gându-i la piază
În rătăcire îl depărteză.
Mult ne abatem făr'a pricepe,
Gloduri, făgașiuri, un crîng începe,
Intrăm în desul unei pădure,
Blestemă omu 'ncepe se 'njure!
Nu avem mijloc de năintare;
Cercă să 'ntorcă, și loc nu are.
Adie vîntul, urlă, mugesce,
Vîjîă, șueră, tună, răcnesce.
Vedz o scînteie, o flăcărue,
Cât se lățesce ea, și se sue.
În clip' o mare de-aur s'arată,
Totă pădurea e 'n văpăiată.
Unde de flacări împle tot locul,
Alb, verde, galben, roșiu e focul.
Glasuri mulțime s'aud departe,
Pădurari, sate săr de-ori ce parte;
Muncesc mic, mare, cu bărbăție,
Ca elementul în freu să-l ție.
Epure etă ne stă în cale!
Ne ese-un popă mai de la vale!
Marin în senu-și scuipă cât pote,
Mână nainte, dă peste tote!

<<Stai! mei nebune! stai stai! opresce!
Desham' Arapul! frîu-i gătesce!
Drept șea încingă-i perna de piele!
Lasă-le naibei piezele rele,
Ce-o vre să facă, lasă pe sortă!
Cum scii, trăsura cu trei cai portă!
Strigați pe omeni, tu și feciorul,
Cu bani rugați-i, cu binișiorul!
La drum întorce, ca om de trebă!
Eu sbor, ca gândul, căci mi-i degrabă.>>

Nici dzece urme nu trăpădasem,
De-unde trăsura în foc lăsasem;
Când resvrătire de nuori cu ventul
Neguri revarsă pe tot pămentul.
Urlări detună, rostogolesce
Sgomot de groză, reu sforăesce.
Schinteea'și uflgerul des întinde,
Vesduhul repede se aprinde.
Se torn' șiroie, rîuri de ploe,
Răsbesc, din crescet în tălpi me moe.
Se 'ngroșă valul și de 'nserare;
Las freu 'n trapăd, în fuga mare.
Urmărez drumul cu îngrijire,
Fără nădejde de-adăpostire.
De-o dată calul se încordeză!
S'aruncă 'n laturi, se spăimenteză!
Se svîrcolesce! De frie'a multă
Nici bold, nici glasul nu-mi mai ascultă.
Ager descalec, vedz jos turtită,
Albind o trîmbă învăluită!
Vîntul stătu e, ploea 'ncetase,
O radz' a lunei se arătase.
Cea cât o mince stîrcită, mică
O blesnă mare 'n sus se ridică:
P'obraz lăsate cărunte plete,
Ca șerpi atîrnă încovoete;
Negră la față, din ochi sclipesce,
Nu se aude ce mormăesce.
O 'ntreb: <<Aprope de-aici ai casă?
Satul departe e jupânesă?
Ear' mai nainte de astea tote,
Ia! spune-mi, drumul unde me scote?
- Se'ți fie milă! se'ți faci pomană!
Cu o seracă cu o sermană,
Cării nădejdea și tot avutul,
E ajutorul, ce-i dă cerșutul.
Sunt o streină pre oropsită,
Unde-ajung, m'aflu crud isgonită;
Căci adeverul cunosc din stele:
Spuiu ce-o se vie, bune seu rele.>>
Nu pociu descrie, ce 'ntipărire
Face asupră-mi astă 'ntîlnire!
Îi întind mâna cu dărnicie;
Spre sărutare vrea se mi-o ție.
O 'nfiorare, un tremur rece,
Ca o săgeată me respetrece!
Îmi retrag mâna cum pot mai bine:
Ascundz cu grijă ce simț în mine.
Me rog, respunde-mi la întrebare!
Voiu se sciu drumul, am grabă mare.
- Unde-ți e gîndul, e mult departe!
De ce dorință aveai, n'ai parte.
Însă acestă redobîndire
De rea te scapă nenorocire.
Dziua de astă-dzi ți-a fost fatală,
Ce-ți făcu sorta, n'ai bănuială!
Ești însu-ți omul care-l căiseși.
D'acea vedere când te umiseși.
E pe moșie-ți arsa pădure!
Dar ca norocul se ți-se 'ndure,
Șterge din minte-ți ori ce 'ntristare,
În lupta vieței fii cu răbdare.
Răbdarea este marea sciință,
Ce dă 'nțeleptului biruință.
Omul, ce sufere răni și tace,
Silesce striscea să i se 'mpace.
De vrei să-ți fie bun viitorul,
Nu lăsa Muse, nici Amorul!
Ține-te liber, nu te supune,
L'ale măririi luciri nebune!
Închipuirea-ți, ce-ar de-astă țară,
Îneac-o 'n tine, fă-o se piară!
L'acesta gându-ți n'o se m'asculte,
Valuri și patimi vei avea multe!
Acum aprope-ți este locașul,
Și cu trăsura-ți vine mînașiul.
Mergi astă nopte, te odihnesce!
Mâine cu dziua călătoresce!
Se fii de vreme în capitală!
La miedzul nopții de bal în sală.
Începe-omega iubiri-ți, care,
Mare ca alfa-ți, putere are!>>
Forte ciudat a piezei minune
E, că: Sibila minciuni nu spune."




[* "Iancu Văcărescu" *]


th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

V.

***



* "Tipografia* " *




"Ânteiu Chinedzii, e vreme multă,
De-când ființă slabă mi-au dat;
Gutenberg, Șefer! laude-ascultă,
Căci de ispravă m'au ființat.

Când omenirea isvoditore
Încrede mie scrise născend,
Cu îmmulțirea lor pădzitore,
Împarț lumine minții curend.

La câte nemuri sunt priimită:
Scrise perdute le înviezu;
Învețătură dau înmulțită:
Un veac la altul apropiezu.

Și Romîniei eu cunoscută
De la o vreme încoce-am fost,
Și minții n'am fost puțin plăcută,
Nici omeniei de folos prost.

Acum isvore de isvodire,
Românii noue au dobendit,
Prin iubitorii de omenire
Patrioți multe s'au întocmit.

Învețătura se 'nsuflețesce,
Pravili, spitaluri s'au temeiat.
Zelul spre bine se înmulțesce,
În cât e lucru prea minunat!

Și eu acuma de trebuință
Nu apuc bine âncă se fiu;
Când părintesca a lor silință,
Etă 'ngrijesce în grab se viu.

Locaș temeinic îmi dau aprope
De minunatul acel isvor,
Mai cu 'nlesnire vren l se s'adape,
Duhuri, lumine de care vor;

L'astă serbare, adzi a mea muncă.
Și tu 'nceputul încă-ți serbezi,
Temeiu vieței dupe poruncă
Pravila 'ncepe să 'nființezi.

În viitorea de-acuma vreme
Luptă prea demnă noi vom avea,
Când bucurose sub teasc vor geme
Litere mândre, laude se dea.

Celor ce obștea este datore
Ca pe părinți-și a'i lăuda
Naținea 'ntregă cunoscetore
Stâlpari neveștedzi le va 'nălța.

La denșii astă-dzi fără sfială,
În haine proste me înfățișez,
Podobe bune cu ferbințelă
Se cer acuma, m'apropiez.

Voi! dar' spre lauda vostră mai mare
Dați ajutore patriotesci,
Prin datoria, ce scola are
Podobe 'ngrabă s'am românesci.

Atuncia vestea cu guri frumose,
Ce e ușore forte la sbor.
Prin mine 'n lumea tot' o se lase
Numele vostru NEMURITOR!"


Notă * (Ca din partea ei, când s'a aședzat în anul 1818 Aprilie 19, la Izvorul tămăduirei, în Cișmeua lui Mavrogheni, în dziua acestei serbători a bisericei de acolo.)



[* "Iancu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

IV.

***



* "Cununa lui Cârlova" *




"De unde aduci zefire
Suspinuri, mângâiose?
De-a lui Apolou lire
Par sunete-argintose!...

Nu sunt păreri deșerte...
Nescine-l moștenesce
Febul a nostră parte,
Pe când o părăsesce,

Tu! Eliade-mi spune,
Ce fiu ețti? cum te-arată
Cu numele, ce-ți spune,
Elios al teu tată?

Plecând el se se culce,
Spune-mi mai ai vr'un frate,
Cărui pe arpa-ți dulce,
S'atingă-l dă dreptate?

Stăpân de-a vestii gură!
Tu faci de aflu multe...
Ce simțu preste măsură.
Cârloave, fă s'asculte.

Fă-i deslușire vie;
Cum ori ce nem începe
Ânteiu prin poesii
Ființa de-și pricepe.

Și cât spre săverșire
S'apropia poeții,
Cum vin cu grămădire
Mijlocele vieții.

Pier proste vicleșuguri,
Se 'nalță 'nvățătura,
Sciințe, meșteșuguri,
Născend Literatura.

Dă-i astă înverdzită
De laure cunună,
De mine împletită
Cu obștea d'împreună!

Și dzi-i spre nemurire
Cu cât pășesce trepte.
De lauri înflorire
Că are se ascepte."





* "Sorta in viață" *



"Suflet altul n'are
Chin astfelu de mare,
Foc astfel de greu:
Trăesc morte vie
Fără se me scie
Altul de cât eu.

Dziua nu am pace,
Noptea n'am ce-mi face,
Reu mi-i într'ascuns:
Uunde cer dreptate,
Surdă reutate,
Nu-mi dă nici respuns!

Me 'ntind în putere,
Cu glas, cu vedere,
În sus și în jos:
Nu e nici o fire
Se aibă pornire
A-mi fi spre folos.

Ce e sus, s'ascunde,
Cine scie unde
Sub acea perdea,
Care n'o ridică
Dzicend că ni-i frică,
Nu-l putem vedea.

Ale lui slugi sânte
Mii de seci cuvinte
Tot făgăduesc,
La câți nu-i cunosce
De vulpi, șerpi, sau brosce
Ce 'ndeșert trăesc.

Vii la omenire,
Mai rea nesimțire:
De piatră sunt toți;
Mai de-aprope rude,
Mai reu nu te aude,
De-i striga cât poți.

Nu găsesci ființă,
Se aibă credință,
Nici într'acel ces,
Când paharul morții
Stă în pragul porții:
Alt n'a mai remas.

Căci nu am putere,
Se trec printre sfere!
Dar va fi un loc,
Unde nime face
Altu-i, ce nu-i place;
N'am stăpîn noroc:

Un loc prea departe
De vecinica morte,
Ce-acum pătimesc:
Numai pentr'un nume
Că me aflu 'n lume,
Și-adecă trăesc."



* "Glasul lui Michaiu-Vitezul" *

( Românce, fiți mărite voi în bărbații vostri!
Voi, bine cuventate, în fiii voștri fiți! )


"Din vîrful stâncei fiiul lui Romul,
Michaiu, nepotul lui Martiu, ve chiamă,
Ce fel virtutea-și repuse omul
Femei românce, va se-i dați semă!

Ve dzice! 'n robul, ce îl cunosceți,
Cătați sămînță cât o scîntee!
Găsiți-o ' pruncul, care îl născeți!
Păstrați-o strănsă cu dragi curmee!

Bobul virtuții curend se prinde,
Rădăcini sapă prea uriașe;
Ramuri încordă, prea nalt le 'ntinde,
Nu le doboră puteri trufașe.

Ear' tu Catinco! ca Egeri,
Chiamă Românii! dă-le de scire!
<<Uniți că 'ndată au ei tăria;
Că 'n tot fel d'arme: gata oștire!

Suflete cere, inimi asceptă;
Bunii viteji nu piardză vreme!
Se trecă stânca; tu îi desceptă,
Se'ncepă fapta, și-a nu se teme!>>"







[* "Iancu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

III.

***



* "Sfătuire și rugăciune" *
(făcute în anulu 1821)



"Frați uniți, nu ca tâlhari,
Ci ca Români, omeni mari,
Veniți să ne sfătuim,
Ce ar trebui, cum se fim!
Născuți din fire Români,
Fii de ai lumii stăpâni,
Pe străini ca noi credzend
Zavistia 'n noi crescend,
Trufia ne amăgind,
Rușinarea nesimțind,
Neînarmați, ne'nvețați,
Chiar de lege depărtați,
Înșelați, prea rătăciți,
Am ajuns să fim robiți!
Patimi, jigănii tirani,
Ne supun de-atâția ani;
Nne 'njunghia, ne tund pe noi,
Fiii leilor sunt oi!
Dar iată ne-a deșteptat
Dumnedzeu desmîniat;
Prin el suntem împăcați
Câți ne scim Romîni și frați;
Mâna lui pe noi vedem!
Veniți toți se 'ngenuchiem,
Lui laude se 'nălțăm,
Și fierbinte se'l rugăm
Fie, fie depărtat,
Tot duh reu și necurat!
Tu, ce pretutindeni ești,
Ce zidirea'ți cârmuiesci,
Care 'nalți împărății
Și cufundzi când te mînii,
Din toți sânții cel mai sânt,
Te coboră pe păment!
Lumineză-ne pre noi!
Spune-ne-ale tale voi,
Ce, jurăm toți a peri,
În ceas ce nu le-om păzi;
Nemul nostru 'i hărăzim,
Ție singur îl sâmțim!
Tu ce-ai ales din pescari
Pe ai legi sfetnici mari,
Și-ai înălțat din ciobani
Pe-ai noștri străbuni Romani,
Tu, Domne! Tu poți, tu scii,
S'arăți c'ai lor suntem fii!
La tine noi năzuim,
Voind să ne desrobim!"





* "Aduceri aminte" *

(Sonet)

"Puternici, prea scumpe aduceri aminte,
Prin voi al meu suflet ființa-și voesce;
Trecuți fericiți-mi ani ved înainte,
Prin voi mie pomul nădejdi 'nverdzesce.

Ear pricini de jale se-mi fiți de-am cuvinte,
Când voiu, lîngă mine și'n ceruri trăesce,
Prietenul, ruda, măritul părinte.
Prea dulci voue lacrimi simțirea-mi jertfesce.

Spre cea din primejdii ferice-mi scăpare
Gândind, o nespusă găsesc mulțămire;
Dar vrednic am numai de pus la uitare,

Că om, ticălosa-i acea plăsmuire,
Ce fuge, când fapta-și în ochi îi resare,
Poftind: ori-ce apă s'aib' a Letei fire."





[* "Iancu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

II.

***



* "Marș romînesc" *
(făcut la reînființarea miliției naționale, în anul 1829)


I.

"Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă:
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă.
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă;
Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă!"


II.

"Vulturu tot viteaz în zbor
Ca puii săi vă poartă;
Aripa-i sparge orce nor,
Nu vă temeți de soartă!
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă;
Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă!"


III.

"Cît de curînd vă înălțați,
Europa vă privește,
Și dafinul ce voi luați
Nu se mai vestejește.
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă;
Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă!"


IV.

"Uniți în dragoste aveți
Voi, orice biruință
Și oricevrăjmaș îi să-l vedeți
Pe loc în neființă.
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă;
Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă!"


V.

"Nădejdea voastră către cer
Țineți întemeiată;
Uniți romînii că nu pier
Tatăl de sus v-arată.
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă;
Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă!"


VI.

"Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă:
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă.
La rînd, romînilor, ieșiți!
Mergeți pe calea dreaptă;
Slava strămoșilor vestiți
În cale vă așteaptă!"



* "Răsăritul soarelui" *



"Aurora se coboră
Din brațele lui Titon,
Veselă și rumeoră,
Fără temă de vr'un svon.

P'a ei cale semănată
De trandafiri vii la fețe,
Vine porți deschide 'ndată
Zîmbitorei diminețe.

Focurile-și respândesce
Noptea lor se supuind,
Norii toți îi auresce,
Vieța firii înnoind.

Beșicuțele de rouă,
Ce pe erbă strălucesc,
Câmpului dau smalțuri noue,
Florile le 'nveselesc.

De mirose înmulțite
Balsam viu din ele dând,
Zefiri dulci suflări trimite,
Ici și colo se jucând.

Arătorul se silesce
Boii sei cei grei la pas,
Cântând, spune, ce doresce,
Tare răsună-al lui glas.

Plăcute sbierări de turme
Aerul îl împlu tot:
Ttauri grei p'ale lor urme,
Apăsate mugiri scot.

Călușeaoa d'altă parte
Lor răspunde nânchedzând;
Eco prelungind în parte
Al ei glas tot înălțând.

Ochiului s'arăt grămadă,
Turnuri, case, vii, grădini,
Munți verdzi, munți de o zăpadă
Lucitore fiind plini.

Ducend apă, cânt fetițe,
Mai încolo lîngă oi,
Spun, și ele, ciobănițe,
Că sunt bine, câți sunt doui.

Eco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simțire,
Și desmerdă ori ce gând.

Rîndureoa 'n sbor se 'ntrece,
Cu-o aripă rădzuesce.
Unde ce-și ia pe trup rece,
Recorită se 'ntăresce.

Face fluturi mii se sbore,
Cum va zefirașiu ușor;
Albini fac, din flore în flore,
Furtișag nestricător.

Se înalță cu mîndrie
Sorele pre răsărit:
Tote lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit."





[* "Iancu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

I.

***



* "La deschiderea Teatrului întîiași dată în București (în anul 1819)" *

SATURNU*


"Nici anii mei cei grămădiți,
Nici secera-mi tăioasă,
Nu face ca să vă zmintiți
Petrecerea frumoasă.

Eu vin la voi cu cîte dau
Plăceri, învățătură;
Vesel voi tot cu voi să stau,
Încît să spui n-am gură.

Cum mă vedeți, unchiaș bătrîn,
Nimica nu mă-ntrece:
Eu sînt al bunelor stăpîn.
Eu răul fac de trece.

M-așăz aici, nu mă mai duc:
Secera-mi lepădată
Ceasornicu-ndreptat v-aduc
P-Astrea prea bogată:

Cu toate bunele acum,
Un veac de aur vine;
Întîmpinați-o de pe drum
Precum vi se cuvine.

O Maică-Patrie aveți,
Un duh de frați vă poarte;
Supuși, unirei supuneți
Puterea relei soarte!

Uniți vă înțelegeți voi,
Cu de romani mărime,
La tot d-o glăsuire voi
L-a dragostei-ntregime.

V-am dat Teatru, vi-l păziți
Ca un lăcaș se Muse;
Cu el curînd veți fi vestiți,
Prin vești departe duse.

În el năravuri îndreptați,
Dați ascuțiri la minte;
Podoabe limbii voastre dați
Cu romînești cuvinte.

În el curînd sărbătoriți
Și vesele Baccanale
Și-n veci la toate fericiți
Fiți! eu găsesc cu cale!"



* "Despărțirea" *

(cîntec romînesc)

"De m-ei despărți, noroace,
De aceea ce iubesc,
Lumea nu-mi mai trebuiește,
Viața n-o mai priimesc;
Și cumplitele mijloace,
Ce-aveai ca să mă căznești,
Atunci le isprăvești toate,
Altele nu mai găsești.
Nu mai m-înșăli cu nimica
Ca să-mi placă să trăiesc,
Să mă aibi de jucărie,
Cum ei vrea să m-învîrtesc.
Toată lumea de m-ei da-o
'Nnoită desăvîrșit
Neavînd nimic într-însa
Neisprăvit și greșit
Ca s-am a ei stăpînire,
Dragoste, prieteșug,
Nu m-înșăli, nu-mi prefaci gîndu,
'Ți cunosc orice vicleșug;
Nimic poate a mă ține,
Nimic a mă speria,
Mă desparț pe loc de viață,
Cum m-ei despărți de ea."



[* "Iancu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]



***



* "Buna vestire" *


"Îmbărbătați-vă, români! Vă îndreptați greșala,
Acestor Table voi urmați și lepădați sfiala;
D-întâi temeiuri, Legea aveți și-întreaga moștenire
De nume, fapte de români și a Patriei iubire.
Oricare om veți auzi, ce către voi vorbește
Cu-al maicei voastre dulce glas răspundeți-i frățește,
Prea nobil este orice rang de orice stăpânire,
Dar toți românii sunt datori nobili a fi din fire.
Iubiți mărirea de români, cinstiți acest sfânt nume,
Și a-l cinsti îndatorați prin fapte mari pre lume,
De neamuri câte sunt greșeli vedeți în istorie,
De nedreptate vă feriți, de lene, de mândrie,
Pravili temeinice clădiți, fiți Bruți spre a le ține,
Ciceroni și Coriolani având, păstrați-i bine.
Voi duh aveți curând să fiți orice, puind silință,
D-ostași, plugași și învățați acum e trebuință,
Trei căpetenii d-aste stări ținând oblăduirea.
Pre toți ca mădulari d-un trup să-i poarte-n veci unirea,
Ostașu făr' a fi semeț, să simtă bucuria,
Când a lui sânge șiruind căștigă bătălia,
Plugașu nu pentru câștig, ci pentru cinstea mare,
Că și-a hrănit mulți frați ai săi, verse cu drag sudoare,
Iar învățatul e dator să dea poveți la toate,
Și-a fi-nvățat desăvârșit, iar nu pe jumătate;
El fie tot respunzător, el aibă îngrijire
De-a fi-ntre câte trele stări unire și iubire,
Urâți și numele de lux, de jaf, de tiranie
Și cel de aur veac la voi îndată o să vie."

*


* "La pravila țării" *
(sub pecetea acestui Prințipat, 1818)

(scrieri rare)


"Șaptesprezece înconjor
Semne de rodnicie,
Acvila, ce-a venit în zbor,
Din Roma la Dacie.

Pajere sfîntă, Ea, ș-aici,
Ca-n multele provinții,
Lesne-a supus pe daci voinici,
Cu dreptul biruinții.

Iar începînd a s-odihni,
În multă-ncredințare,
Că soarta-i d-a tot stăpîni,
Margini, hotară n-are -

Romanul suflet s-a adus
Singur la moleșire
Știind tot neam a-i fi supus
A izbîndi el, fire!

Încet s-adoarme cîtiva ani:
Toate se dau uitării,
Romîni se fac acei romani
Acvila - Corbu Țării.

Corb, ce-n pecete odihnit
A sta se mulțămește,
C-un semn de Lege dăruit,
În gură-i se păzește;

Romanul împărat cel sfînt,
Stînd la Mitropolie,
De Romanie c-un cuvînt
Îi dă lui mărturie.

Cu aste semne ori la ce
Pecetea, cînd s-așază,
Ea pentru vremi chezașă e,
Și martură și pază!

De-aceea-asemenea ș-acum,
La pravilă se pune,
Rumînilor deschide drum
De multe nădejdi bune.

Temeiul cel mai neclintit
Al omului păzește,
Nou rumînește alcătuit
Din scrise-mpărătește.

Cele ce-avem, a le păzi,
Pravila e datoare,
Și cumpăna a nu porni
Spre cap, nici spre picioare.

Ah! de-ar putea-ne dobîndi
Și cîte-avem pierdute!
Atunci ce duhuri n-ar gîndi!
Ce guri ar fi mai mute?

Atunci ș-acest Corb sărman,
Iar Acvilă s-ar face;
Ș-orice rumîn ar fi roman
Mare-n război și-n pace.

Sfînta dreptate s-arătînd
La suflete romane,
Stări ar da lor dup-al lor gînd,
Nu-nșelăciuni vicleane.

Iar nedreptatea, p-ăst pămînt,
N-ar fi Dumnezeire,
Spaimă făcînd cu orice vînt
La rumîneasca fire."

*



[* "Iancu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]



***

* "O zi și o noapte de primăvară la Văcărești"
sau
"Primăvara amorului" *

(scriere Completă)


II.

– „Dragul meu! d-acestea toate -
Zice el - îți mulțumesc;
Ți-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareșce am să-ți vorbesc.

Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Și acei ce sunt cu mine
Prea puține ori adorm.

Somnul, celor care place,
E vrăjmaș omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ș-a mai multă viață mor.

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te țiu tot deștept;
Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aștept.

Vorbind nu știu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu știu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.
Frumos caută, îmi zâmbește,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândețe el vorbește
D-aș vrea tot ca să-l ascult.

Zice: -"Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ți spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui".

Binișor mă ia de mână,
Ș-într-o clipă m-aflu eu
În crângșor, unde-o fântână
Curgând face heleșteu.

Pe acelui undă lină
A nopții făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.

Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.

Firei, glasul cântăreții.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeții,
Ș-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simțirea atingea.

Înfoca spuindu-și tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem șezând jos.

Ast loc, el, și vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
"- Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei ști,

Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.

Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzește tigrii, leii,
Ș-înalță pe om, sunt eu".

Câte-a făcut biruințe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuințe;
Ercule cum umple fus.

"- Slavă - zice - îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braț viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.
Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.

Mare foarte a fost jocu
Și de tot ne-așteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.

A puterei săvârșire,
Frumusețele deplin,
Daruri mari au strâns oștire,
Și oricâte spui, zic puțin.

La un loc toți nurii crește,
Șaisprezece anișori,
Ș-în fetiță-nchipuește
Fulger de biruitori!

Tocmai prin această țară
Ce-o știam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,

Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppușii mei venind.

Zăresc, văz așa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Tot dodată desarmat.
Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meșteșugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.

Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deșii mărăcini m-au zmult.

Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmașul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.

A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredințat,
Și d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.

Aș zbura d-aș avea stare,
La maică, la dumnezei;
De rușine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!

Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Și mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aștept!

Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru".

Mișcare puțină face,
Stă, ș-îl văz iar se mișcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.

Ea îi simte-ntâi puterea,
Și cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.

Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Și deodată lună, stele,
De tot fața-și perd albind.

Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător și ciobănaș;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraș.

Toate se deștept, simt, cere
Magnetul însuflețit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.

Se deștept cele-nsoțite
Spre-a-nălța slavă l-Amor;
Ne-nsoțite, despărțite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din brațele lui Titon
Veselă și rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.

P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feți
Vine, porți deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineți.

Focurile-și respândește
Noaptea lor se suppuind,
Norii toți îi aurește
Viața firei înnoind.

Bășicuțele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.

De miroase îmmulțite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici și colo se jucând.

Arătorul ce silește
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce dorește
Tare răsun-al lui glas.

Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Călușaoa d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălțând.

Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munți verzi, munți d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.

Ducând apă cânt fetițe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobănițe
Că sunt bine câți sunt doi.

Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simțire
Și desmiardă orice gând.

Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-și torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.

Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraș ușor;
Albini fac din floare-n floare
Furtișag nestricător.

Se înalță cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mișcare pusă;
Orice ton resun-amor!!

Înlățită mi-e simțirea
Acum simț deosebit,
Simțind văz deosebirea
De simțit și de simțit.

Sângele mi s-înnoește,
Mințile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbește,
Orice ton eu înțeleg.

Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simțirile-nălțate
Al meu glas e neajuns.

Dar mi-e inima deschisă
Ș-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simț mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deșteptat.

"- Tinere iubite!-mi zice,
Destul, te cunosc acum;
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ș-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!

Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omenești;
Gând, păreri, încredințare,
Toate să mi le jertfești!"



*



[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]



***

* "O zi și o noapte de primăvară la Văcărești"
sau
"Primăvara amorului" *

(scriere Completă)


I.

"N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munți;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea își face punți.

La Carpați mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulțesc!

Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.

Citera mea oropsită,
Al Arahni-acum război,
De blăstemul meu găsită,
Să mă-mpac cu dînsa voi.

Acum înțeleg că nu e
Vina, pricina din ea,
Cînd la cîte vream să-mi spuie,
Coardă, coardă se spărgea.

Dar al vostru este Muse,
Citera ce-am cutezat
S-o arunc, căci nu putuse
A nu mă fi rușinat.

Împlinite căci văzusem
Foarte lesne alte voi,
Instrumentului cerusem
Lucru greu la toate voi.

Nici Apollo nu se prinde,
Cel mai 'nalt din cîntători,
L-acel cîntec că-și întinde
Coarde și vărsînd sudori,

A cînta îndestul toate
Armele ce mă omor,
Nimenea la cale-o scoate;
Martur mi-e însuși Amor.

El, ce d-arma frumuseții
Vinerii își bate joc,
Ce săgețile semeții
Dianei, le ia cu toc.

Lui Apollo cînd va frînge
Organu cel mai iubit;
Sabia plină de sînge
A lui Marț a stăpînit.

Baccu, lui Tirsu-și închină;
Ceres, Pan, Fauni, Silvani,
Spre a nu le găsi vină
Slujesc lui zi, noapte, ani.

Alții fug de subt egida
Minervei, ș-îi se supun;
Tridinț alt are-n pofida
Tridințului lui Neptun;

Ruginosul șeptru-l fură
De la Pluton, cînd o vrea;
Și chiar Joiului se jură
Din mîini fulgeru că-l ia.

Ce putere, care arme,
Care arepi, care gînd,
Deștepte, cît el cînd doarme,
Pot orice să facă, vrînd.

Mîndrie, primejduială,
Frică, temere, necaz,
Vreme, lipsă, osteneală,
În potrivă-i n-au obraz.

Lumea de stăpîn îl știe,
Toate lui i se jertfesc;
Prăpădește cu mînie
Cîte i s-împotrivesc.

El e-n fundurile mării,
În cer, pre pămînt, în vînt,
Voiei, minții, vîrstei, stării,
Monarc silnic c-un cuvînt.

Dar o tînără copilă
Din romîni a răsărit,
Ca să rîză d-a lui silă
Într-un chip deosebit.

Arme împotrivă-i are
Ce vederea nălucesc,
Și c-o dulce fermecare
Chiar p-Amor îl biruiesc.

El, în marea stăpînire
Ce-avea singur piste tot,
N-a găsit puteri în fire
A putea cît astea pot.

Pîn-a nu-i fi cunoscută
Ce lucrare ele au;
Semeția-i e căzută,
Săgeți, arcuri frînte-i stau.

La grea deznădejduire
Se văzînd d-odat-ajuns,
Fuge de mai rea pieire,
Loc cătînd cel mai ascuns.

Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpați,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudați;

Surpături sunt de o parte,
D-un oraș ce a domnit;
O gârliță-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu cășcioară
Pe un vârf de delișor;
Curge-n vale-i o apșoară
Murmurând încetișor.

În potrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ș-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, șăd.

Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi și fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredințare,
Vrăjmași calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoțit,
Toat-a vieții bunătatea
Dobândeam eu îmmulțit.

Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puțină
Pildă dam la muncitori.
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin țevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.

Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.

Trăgeam mulți din lăcuința
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câți, dând la-nșălări credința,
Undiți lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Și-mi dau-nvederat folos.

Curăția și măsura
Masa mea împodobia,
Mulțumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.

Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.

Cu nespusa lor dulceață
Mințile mi le-mmulțeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viață
Toate mi le-nsuflețeau.
Atunci cu încredințare
Deslușeam un veac mai bun;
Cu a cărui așteptare
Răul, oamenii suppun.

D-amărunt privind natura,
Planeți, răsărit, apus,
Stam gândind: Așa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!

Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ș-însumi mulțumit cu mine
Mă duceam și mă culcam.

Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deștept, înțeleg șoapte,
Simț că de copil e glas.

Strigând întreb: "- Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?"

Mă uit!... Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaș
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaș.

Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâșiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,
-"Las' - îi zic - om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ți-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei".


[* "Iancu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]



***



* "Ceasornicul îndreptat" *

(completat, sub textul original)

"Tu, care vremea ne spui că trece,
Ne aduci aminte des mortea rece,
Vino acuma, ia 'nvățătură,
Schimbă nedrepta ta măsură!
Scii, ticălosul om, ce puține
Pote să aibă cesuri de bine.

Când dar asupră-i răul se scolă,
Când stăpânesce războiu sau bola,
Vezi sărăcie, necaz, durere;
Când vezi primejdia 'n putere:
Atunci fă anul d'un sfert să fie,
Ș'ăl sfert să trecă, să nu mai vie!

Iar când tu vrajba vezi lepădată,
De soț soția apropiată,
Părinți, fii, frați 'și arăt iubire,
Cum lor povață dă sfînta fire;
Când a orî-căruia cuget spune
Mulțumiri scumpe de fapte bune,
Chiar când vrăjmașului meu fac bine:
Cât ziua sfertul atuncea ține!

Vezi a mândriei la om peire,
Nemilostivă neomenire,
Nelegiuire că se uneltesce,
Prieteșug că se răcesce;
Vezi patrioții cu neunire,
Siliți, iubiții, spre despărțire,
Vezi tu un cuget fără de lege,
Că sfinte noduri va să deslege,
De simțiri inima când vezi secă:
Fă ca minutul, anul să trecă!

Când vezi dreptatea că biruesce,
Când despărțiții înger unesce,
Când toți Românii au cinste mare,
A simpatiei când vezî lucrare,
Când obștea nostră e fericită,
Cînd vezi în brațe-mi p-a mea iubită,
Vezi că sînt mințile mele duse,
D-ale iubirei plăceri nespuse;
Atunci secunda fă s'întârzie,
D'un bun an visect fă-o să fie!

Așa, plăcută, tu dându-mi pace,
Și eu prieten al tea m'oiu face;
Iar cum bați cesuri de vel mal bate,
Nemu-ți dărăpăn, după dreptate!
Căci fără nici o milostivire
Superi auzul ș'ori-ce simțire,
Când fără vreme spui că e vreme:
De rău, de morte, tot a ne teme"

*


* "La mincinosul" *



"Tu, ce pui cucul în colivie
Ș-îl faci și iarna de cîntă ție,
Tu îmblînzești lei și orice fiară,
O-njugi la caru-ți, și ea nu zbeară;
Vel-mincinoase boier preamare !
Preț adevărul te juri că n-are ?!"

*

* "Bineînțeleșii" *


"Preotului, ce citise
Pe una ce-n grab' murise,
Zicea o cocoană bună:
"— Șade rău să spui minciună !
L-alții n-ai tăgăduit-o,
C-ai fost d-ai și spovedit-o !
Părinte-o socotești glumă ?
Ori nu știi ce este ciumă ?
Astfel cugetă creștinii,
Să zmreduiești toți vecinii ?
Nu știi că-ți rîdică daru ?
Dar an nu băuș paharu ?
Ba două pahare rele,
Doi feciori nu-s bagatele !"
Fără multă judecată
Preotu răspunse-ndată:
"— Cocoană, ce-ți spun nu crede
Cîți cu ochii lor nu vede !
Paharele seci sînt rele;
Dar nu-s astfel ale mele.
Zeu, Dumnezeu, le beau pline,
Și eu cîte beau ? puține !
Nu le număr să țiu minte !
Că opt abia-mi ud un dinte;
Și mi-au spus mulți că e-a minții,
Des așa tot să-mi spăl dinții,
De a cărora păstrare
Îngrijesc ca lucru mare"."



*



[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]



***



* "Adevărata iubire" *


"Din ceasu-n care te-am văzut,
Nu am odihnă nici minut,
Și nicăiri nu găsesc loc
Să dau astîmpăr l-așa foc,
Plec grabnic, cînd voiesc să șăz,
Cînd voi să plec, atunci m-așăz.

Deștept sînt, dorm, aievea-n vis
Chipul tău stă-nainte-mi scris!
Cu orice om mă întîlnesc,
Întîi de tine-oi să-i vorbesc,
Oricum simț bine, ori simț rău,
Spui, cer, chem, cînt numele tău.

Dar cînd te-ntîmpin undeva,
Rîz, plîng, încep a tremura,
Și gat-a fi prea vorbitor,
Vrînd mila-ți cere l-al meu dor,
Cînd sînt aproape s-îndrăznesc,
Cuvîntu-mi piere, amuțesc."

*


* "Adevărul" *



" Nimic nu e nou,
Nimica neștiut
Din cîte arăt vouă :
Lumina nouă nu e,
Dar ea desființează
Grămada-ntunecimei.
Cercarea am pornit-o,
V-am dat făgăduială ;
Dar n-alerg să vă-mbăt.
Precum fac demagoghii,
Ce, îmbătați de fumul
Atotputerniciei,
Umblă ș-înșală lumea
Cu jertfe, mîglisire
Sub fățăria
Blîndeței, omeniei
Și facerii de bine,
Cît izbutesc d-ajunge
Aleși să stăpînească ;
Îndată dau de față
Cumplita tiranie,
Cheamă pre înțeleșii
Ministri să slujească.
A lor deșertăciune.
Adun, ascund comori
Din biruri înfocate,
În sfaturi tot greșite,
Mii izvodiri fac nouă ;
Vor să dezgroape morții,
Cînd nu le mai ajunge
A viilor avere.
În lupta desfrînării
Iubirii de domnire,
Se-nșală între dînșii,
Se rod în vicleșuguri,
Se luptă să apese
Strigarea pătimirii !
Stau pînă cînd vîlvoarea
Odată-i prididește ;
Atunci tiranul vina
Descarcă pre ministri,
Ministrii pe tiran ;
Cuvinte de-ndreptare
De joc, de rîsul lumei !
Întărîtînd norodul
Pînă cînd se deșteaptă,
Și cere socoteală,
Și răzbunare cere,
Groaznică-n sfîrșit vine,
Nu de la cer pedeapsa,
Ci de la harnici oameni :
Oameni ce s-înțeleg
Ca dumnezeii vieții !
Vrednici de închinare,
Dar prea puțin folosul !
Numai un punt de vreme
Răsare-a minții floare ;
Rodul al ei, dreptatea,
Puțin ca dînsa ține :
Abia cît rugăciunea
Către cerescul tată.
Îndată zdrevenia,
Frumoasa bărbăție
Se duce, piere,
Nu i se mai află urma.
Nenumărate rele
Ca norii se răscoală.
În suflet-se-mbuibează :
O zmreduire
Ca-n trupuri încuibată,
Suflet lipind de suflet,
Le dă turbarea
Furtunei mării,
Se luptă vijelie
Cu vijelie :
Turlace bubuie,
Se sparg în răcnete,
Mințile omului
Uimirea întunecă,
Îl lasă îngerii,
Dumnezeu n-are,
Soțietatea turmă
De lupi se face,
Orbiri de pătimi
Iau năvălire,
Desăvîrșită
E sfîșierea !!!
Pre leu
Strein, sălbatic,
Prileju-l bucură,
Pe turmă tabără
Și prad-o face.
Se liniștește iarăși !
Iar vezi pre om
Sub tirania nouă,
Ca vita ce cu jugul
A fot obicinuită,
Cu soarta-și mulțumit,
Visează fericire ;
Ba crede că e slobod
Sub prefăcute pravili ;
Și iar din cap începe
Ș-înșale, să s-înșale :
D-ăst cearcăn al greșalei
E toată istoria.
Doresc ca floarea minții
A fi nemuritoare,
Și rodu-i să ne fie
Pîine, de totdauna.
Voi, înțeleșii zdraveni
Să-i fie grădinari
Și săditori, și paznici,
Împlinitori de lipse,
În veci să nu lipsească !
Voi, cei d-aproape mie,
Românii să dea pilda
Ca cei ce se coboară
Din neamu-ntîei pilde !
Cunoaștem pre mulți oameni
Cu mare-nțelepciune
Ce-au săvîrșit științe,
Arte și meșteșuguri.
Sînt monumente, vrednici
Dovezi de nemurirea
A duhului de om ;
Dar n-au făcut ispravă,
Căci partea muritoare,
Partea ce are vita
Plămadă-n firea noastră,
Tot spre dărăpănare
Ne-atîrnă și spre moarte.
E-n veci neînțeleasă :
Noi lesne n-o supunem
Și vîrsta de mirare,
Ce preschimbări croiește
Din șapte ani în șapte :
Năravuri felurite,
În om se pun altoaie
Cînd rele, și cînd bune.
Pravila-nvățătura,
Religia, guvernul
Nu pot să mîie frîul
Al regulării vieții,
Opinia a lumei
Prea slab se-nfiorează.
Așa n-avem zăbală,
S-înduplece pornirea.
Soțietatea încă
Nu-și cată izvodirea
De om îngrijitoare,
Ca p-un copil să-l poarte,
În veci să-l ție slobod
Cu cele spre odihnă-i,
Ferit de tiranie !
Ș-în veci răspunzătoare
Să ție a lui ființă
De orice lenvire-i !
Molranic lui, și lumei
Lucrînd l-al vieții bine.
Religii de tot felul
Tot s-au crezut de oameni,
Din toate-n hristiana
Lucește adevărul :
Pe toate tirania
Și le-a făcut unelte !
Guvernurile toată
Încrederea pierdură,
Căci lege, pravili, școale
Și toate vicleniră.
Albinele, castorii
Statornic ne dau pilde,
Ce-ar face omenirea
La ei s-ajungă țintă !
Cum să-aibă lăcuințe
Cum duhul să-și hrănească
Cu trupul dopotrivă,
Roduri să dea prin fapte,
Secundă făr-a pierde.
Nu în de păsări cuiburi
Nu-n vizuini de fiare,
Să aibă constituții
Ce-ncrederea înșală,
S-încep a forma oameni
Din jos de două vîrste,
Îngrijitor părinte
Constituindu-și rege,
Ființă, iar nu vorbă...
În faptă să n-adoarmă
Nici mintea-i, nici iubirea-i
Să ție-ntru dreptate
El, loc de Dumnezeu.
Tot vie moștenirea
De înțeleși păzind-o,
Întocmai ca vestale
Nestinsă să păstreze
Aprinsa lor lumină
Să poată adevărul
Minciuna s-o zdrobească,
Prin focul său de viață,
Materia a morții
Cu duhu-mpreunînd."

*

* "Glasul poporului subt despotism" *


"Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală !
Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală !
Să tremure, să tremure cumplita tiranie:
Zdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie !
Ființa ei și numele în iad să se coboare !
Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare !
Drept îndreptînd oricare drept poporu n-are plată;
Minte-nțeleaptă mintea lui prin fapte se arată.
Ai libertății fii sînt toți sub steagu-i cîți se-adună,
Toți robii își rup fiarăle ! Toți bunii s-împreună.
Poporu-ncrede cîrmele-i la fiii făr'de lege.
Să tremure ! să tremure cumplita tiranie !
Zdrobit va fi cine-o-ndrăzni gînd de tiran să-i vie."



*



[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "IANCU VĂCĂRESCU" *]



***



* "La pravila țării" *


"Ah! de-ar putea a ne dobîndi
Și câte avem pierdute!
Atunci, ce duhuri n'ar grăi?
Ce guri ar mai fi mute?

Atunci și acest Corb sîrman
Iar Aquila s'ar face,
Și ori-ce Român ar fi Roman,
Mare 'n războiu și 'n pace!"

*


* "Stanțe la List" *


I.

"Cum va-ndrăzni poetu
Să cerce să te cînte,
Ș-a-ți nemeri portretu
Văpsele să frămînte ?"

II.

"Cînd însuți ți-ești cîntarea,
Zugravu și sculptoru,
În inimi sapi mirarea
Și lauda-ți și-amoru ?"

III.

"Dar lumea ce te știe
Mult să se-nveselească !
Talentu-ți se descrie
Prin limba românească :"

IV.

"Acum l-a ei rostire
Dă adevăru biru ;
Prin a virtute-ți fire,
Tu list, cînți cu claviru"

V.

"Tu cînți ca melodia
De glas, susur, murmură,
Tu cînți ca armonia
De stele, de natură."

VI.

"Tu cînți și ca lumina,
Ca fulgeru, ca tunet ;
Cînți d-aure, zefiri lina
Suflare și răsunet."

VII.

"Tu cînți ca libertatea
În inimi împilate ;
C-amoru, ca dreptatea
Cînți ; răni sînt alinate."

VIII.

"Tot tonu-ți din simțire
Românul nu-și mai scoate ;
A ta întipărire
El a uita nu poate."

IX.

"Adu-ți și tu aminte.
Oriund-ei fi ferice,
D-aceste dragi cuvinte,
Ce dragostea-i îți zice."

*

* "Pacea" *


" Crești în sîn pe Plutu, pace mult bogată,
Ramură măslinu-ți dă veselitoare,
Șarpe la picioare ai nevinovată ;
D-orice măiestrie, zboară, iubitoare !

Cornu-nbilșugării adun-ne îndată !
D-armaturi, de păvăzi, vino arzătoare,
Grasul, roditorul, albul piept ne-arată,
Puie caduceu-ți iar negoțu-n floare.

Scump însărcinată de flori, spicuri, poame,
Dăruiește nouă faceri mii de bine !
Izgonește rele, boale, ciumă, foame !

Prea întemeiete fă s-avem cu tine
Sfintele de neamuri prăvili econoame !
Fericirea noastră nezmintită ține !"



*



[* "Iancu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "NICOLAE VĂCĂRESCU" *]

***



* "Ca un pom ce dă dă ploaie" *

“Ca un pom ce dă dă ploaie
Şi pă lângă el să moaie
Uscăciunea ce-l seca,

Tocma-aşa fără-ndoială
Cu firească orânduială
Acum şi inima mea

D-o dumnezeiască ştire
Ş-au mai dat şi ea în fire
Ş-a-nceput a să-ndrepta.”


* "În rai fără tine, e moarte, e gheaţă" *

“În rai fără tine, e moarte, e gheaţă!
Ş-în iad lângă tine e bine, e viaţă!
Ş-în iarnă cu tine sunt toate-nflorite,
Ş-în vară când nu eşti, sunt toate pierite.
Tu eşti sufleţire dă duhuri isteţe,
Ş-ai fi mângâere d-ai fi cu blândeţe,
Eşti inimi trufaşe în trează plăcere,
Cu orice mişcare şi chiar cu tăcere.”




[* "Nicolae Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "NICOLAE VĂCĂRESCU" *]

***



* "Durda" *

“Primăvara se iveşte,
Să vezi, muguru frunzeşte
Şi iarba cum încolţeşte,
Codrul cată, se-ndeseşte,
Inima-mi zburdă şi creşte!

Cucul a-nceput să cânte
Nu pe crăci uscate, frânte;
Micşuneaua cam plăpândă
Altor flori miros comindă
Daleo, Doamne, ce orândă!

Roibul meu, iarna mai toată
N-a văzut vifor, nici zloată,
Că-l ţineam tot pe cătare,
Pe bere şi pe mâncare,
Vai de draga lui spinare!

Roibule, mi te găteşte,
Şalele-ţi înţepeneşte.
Să mă duci peste pripoare.
Văi şi coaste la strâmtoare,
Pre potecă făr' de soare.

Daleo, daleo, dragă durdă,
Fă-te-ncoacea, nu fii surdă!
Vin' să te-ngrijesc mai bine,
C-a-mpuiat greierii-n tine,
Daleo, durdă, vai de mine.
Oleoleo! vremea-nvitează
P-ăl cu inima vitează,
Să nu stea să se clocească,
Ci-n sânge să bălăcească,
Pomina să-şi înflorească.”


* "A trăi" *

“A trăi fără-a iubi,
Mă mir ce trai o mai fi!
A iubi făr-a simţi,
Mă mir ce dragoste-o fi!
A simţi făr-a dori,
Mă mir ce simţire-o fi!
A dori făr-a jertfi,
Mă mir ce dor o mai fi?”


* "Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie" *

“Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,
Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie,
Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă,
Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să se rumpă.

Dar când de nădejde dă leac nu să simte,
Şi nici cum să-mi vie nu-mi trece prin minte,
D-amor... nu e vorbă, dar nici dă viaţă,
S-au săvârşit toate !... ah, rumpe-te, aţă !

Şi poate atuncea, de n-o fi simţire,
Să fiu în odihnă, să am fericire.




[* "Nicolae Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "ALECU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

III.

***



* "Tu ești amorul meu" *


"Cine are pept se porte
Focuri și dureri de morte
Și se fie odihnit,
Suferind cu mulțumită
Așa patimă cumplită
Făr'd'a s'arăta mîhnit?

Numai eu me ved în stare
Se me ardz fără 'ntristare
Și rîdzend se me topesc,
Numerând drept datorie
A muri cu bucurie
Pentru ceea ce iubesc!

Mulți gândesc că despărțire
N'am din cei fără simțire;
Petră'mi dzic că sunt și fer!
Vedzend ast-fel de răbdare,
Făr' d'ave asemănare,
Și se miră cum nu per!

Și măcar că au dreptate,
De urmări așa ciudate
Toți de obște-a se mira,
Se am morte drept plăcere
Și se sufer cu tăcere,
Făr' d'a nu me supăra.

Dar greșesc, căci n'au sciință,
Că cu pohtă și voință
A răbda este dator
Cine-o ști se te 'nțelegă,
Și o mucenie 'tregă,
Nu ca un nesimțitor.

De aceea cu 'ntregime
De simțiri, nu cu prostime,
Câtă ești înțelegend,
Ș'al meu suflet te iubesce,
Și de voe se trudesce
Și se bucură ardzend.

Dar me rog, și tu 'nțelege
Că la peptul meu e lege
Pentru tine a ohta,
Ș'a răbda dureri și chinuri,
Patimi, focuri și suspinuri
Și a nu se văeta!

Și rămâi încredințată
Că și de-oiu muri vr'o dată,
Tot acela fiind eu;
Și în iad și fie unde
Voiu striga făr'a ascunde,
Că tu ești amorul meu!"

*


* "Mila" *


"De me credzi pe mine
Întrebă pe ori-cine
Și vedzi cât pătimesce
Un suflet ce iubesce!

Întrebă 'cai pe lume,
Se vedzi că nu sunt glume
Necauzrile mele,
Care petrec cu ele!

De lacrămi vers pârae
Cu groznice văpae,
Și sufletul îmi ese
De ohtături adese!

Un ces nu ved odihnă!
Nu dorm vr'odată 'n tihnă!
Durerile 'mi sunt hrană
Și mângîeri la rană!

Me ardz peste mesură!
Slăbesc fără căldură
Sunt bolnav în picere,
Și mor făcend tăcere!

Când nu te vedz am chinuri,
Și când te vedz, leșinuri;
Un ces nu 'mi prisosesce
Se 'ți spuiu ce me trudesce.

Și tu 'loc de repaos,
Mai mult 'mi faci adaos
De chinuri, cu voință,
Ne vrend se'mi dai credință.

Nu credzi cum că firesce
Se desnădăjdnesce
O inimă 'mpetrită,
Când nu e miluită!"

*

* "La o gevrea" *


"Cum se'torce dupe sore
Pururen acestă flore:
Așa inima din mine
În veci umblă dupe tine."



*

* "Trandafirul" *


"Trandafiraș înflorit,
Care te-ai învrednicit
Se împodobesci acel sîn
Unde pururea me'nchin!

Rogă-te și pentru mine,
Se me aibă la mai bine!
Găsesce vre-un mijloc
Se m'aședze 'tr'al teu loc,

Și'i spune că am durere
Nu dragoste cu părere;
Poți să'i și făgăduiesci
Că tu, de te vestejesci,
Eu firea nu 'mi o prefac,

D'oiu ave noroc să'i plac.
Arată'i cu umilință
Că'n loc de ghimpi, am credință;
Fă-me s'ajung la devlet
Și iea'mi și vieța rușfet."



*


* "La amor" *


"Ori cine ești, stăpenul teu vedzi'l! și rob te scrie;
Că ori 'ți a fost, ori 'ți este adzi, seu mâne o se ți fie!







[* "Alecu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
joi, 01 iunie 2017



[* "ALECU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

II.

***



* "Fluturele" *


"În flacăra care me ard,
În loc de chinuri și necaz,
Găsesc tot mângâere,
Dulceață și plăcere!

Ca pervaneaoa am ajuns,
(Nu e vr'un lucru de ascuns)
Singur alerg de voe
În foc, fără nevoe!

Când nu te vedz, îngheț de frig,
Voiu se te vedz și se me frig!
A ochilor tei radză
Îmi place se me ardză;

În focuri când me prigonesc
Atunci îm pare că trăesc!
Atunci me țiu cu vieță!
Altminteri sunt de ghiață.

Acestă parte 'mi am ales,
Din flacăra'ți se nu mai es!
Nu voiu se am scăpare,
De foc ce raiu îmi pare!

Se ardz trăind! se mor ardzend!
Ș'al teu obradz numai vedzend,
Se 'mi pară focul vieță!
Și mortea o dulceță!

Așa m'am hotărît se fiu
Cît voiu trăi, cât voiu fi viu,
În pept purtându'ți focul,
Se'mi fericesc norocul!

Iar când pe urmă voiu muri,
Nici între morți me voiu feri,
D'a spune la ori-cine,
C'așa ți se cuvine!"

*


* "Resplătirea" *


"Cum nu socotesci vr'o dată
Cum că e și judecată,
Care 'ntrebă pe ori cine
D'a făcut seu reu seu bine;

Și gândind la resplătire,
Se'ți vii singură'n simțire
Și se lași atâte rele
Care faci inimei mele.

De gândesci că n'or se'ți vie
Câte mi le faci tu mie,
Vei vede vr'o dinioră
Cât de mult o să te doră!

Ale mele tote dzise
De le numeri tot drept vise
Și drept basme așa numa,
Ai greșele; lasă gluma.

Și'nțelege, te deșteptă,
Judecata că te-așteptă
Unde n'or să fie jocuri
Câte 'mi dai dureri și focuri;

Ci o se dai respuns la tote,
Câte una, când le-a scote,
Arătând din ce pricină
M'ai căsnit, ne avend vină.

De aceia, de 'ți e temă
De dreptate, bagă semă,
Nu versa 'n zadar un sânge,
Ce atunci se pote plânge!

Ci îți vino în simțire
Și cunosce că din fire
Nu poți face strâmbătate,
Unde vedzi numai dreptate."

*

* "Ochișori frumoși" *


"Ochițori frumoși,
Dulci și mângâioși!
Ce sunteți mânioși?

Voi ve bucurați
Când me'ntîmpinați,
Iar nu ve turburați.

Ve sciam porniți
Se me miluiți,
Nu se me chinuiți;

Dar acum pricep
Că sunt la gazep,
Nu sciu cum se'ncep,

Ca se ve 'blândzesc
Că me tot sfiesc
Se nu ve necăjesc.

Vinovat nu sunt!
Ve fac jurăment.
Apoi cu ce cuvent,

Se ve necăjiți
Și se urgisiți
P'un rob ce stăpeniți?

De sunt vinovat
Spuneți'mi curat
Se sciu adeverat

Ce fel se urmez
Se ve 'ncredințez,
Și cum se me 'dreptez.

Ochișori cu haz!
Nu 'mi faceți necaz!
Ajunge'mi cât me ardz!"



*

* "Inșelăciunea" *


"Cu lațurile ce'ntindzi
Din ochii tei cei frumoși
Sciu bine că pui nu prindzi,
Ci inimi de ticăloși.

Și 'ncai dupe ce le prindzi
De ce nu le și omori?
Ci numai vei se le aprindzi
Pe cesuri de mii de ori.

Le ardzi pînă le deprindzi
Cu flacăra de o fac haz,
Apoi d'aci le desprindzi
Pentru mai mare necaz.

Âncă te faci că 'ți desprindzi
Și mrejile, și că 'ți uiți
Cum că însăși aprindzi
Cu ochii 'ncotro te uiți.

Dar aste, de ni le vindzi
Drept marghiolii, te-amăgesci
Că mințile sunt oglindzi,
Și ved curat ce gândesci."


[* "Alecu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "ALECU VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

***



* "N'ai potivnică sub sore" *


"Cât e dziua e frumosă
Lîng'o nopte 'ntunecosă,
Atât ești tu între tote,
Hotărât și foră pote.
Singură ești numai una,
Care ai luat cununa
Darurilor de la fire,
Mai pe sus de omenire!
N'ai potrivnică sub sore!
Și me jur și pui prinsore
Că ești mai deosebită
Și cu tote 'mpodobită.
Frumusețe, 'nțelepciune,
Vorbă, duh și isteciune,
Le ved tote adunate
Și la tine 'mpreunate.
Ah! dar cât ești de frumosă,
De ai fi și credinciosă,
Eu și sufletul din mine,
L'aș da jertfă pentru tine!"

*


* "Întelnirea" *


"Ochilor! ajung' atât!
Nu mai plângeți amărît;
Vremea este se uscați
Pîraele ce versați.

Și tu limbă! ce tăcuși
Ca o mută pen'acuși,
Deslegă-te ca se spui,
Focul unde te supui.

Peptule! ce pene adzi
Nu sciuși decât se ardzi,
Aflând acum unde mergi,
Bate-te ceasuri întregi.

Mânilor! nu ve 'nlemniți,
Ci vedeți se pipăiți
Și se strîngeți binișor
Acel minunat trupșor.

Piciorelor! alergați,
Săriți nu mai tremurați!
Duceți-me se 'ntîlnesc
Stăpîna care-o slăvesc!

Iar voi buze, ce 'mi țineți
Sufletul, acum vedeți
Fără sațiu sărutând,
Să'l faceți teslim ridzend."

*

* "Moștenitorea Afroditei" *


"Afrodita întristată,
Căci nu s'află pe păment
Frumusețe 'ndestulată
Și de duh și de cuvent,
Te zări d'abia pe tine
Și te hotărî de om
Căruia i se cuvine
Ca se'i fie chlironom;
Și zîmbind îți lăsă ție,
Dupe cum s'a cuvenit,
Skiptrul seu de 'mperăție
Și puternicul magnit;
Dăruindu'ți și putere
Ca se poți se stăpânesci
Și se tragi la a ta vrere
Inimile omenesci.
Dar când te-a făcut stăpenă
Pe tot nemul omenesc
Ți-a și dzis se fii blajină
Către cei ce te slăvesc;
Iar se nu te-arăți tirană
Și judecător nedrept,
Către unul ce-are rană
Și atîta foc în pept.
Dar se vede amăgită
L'acel dupe urmă gend
Și stăpena Afrodită,
Căci tu, cînd me vedzi plângend,
Nu că numai milostivă
Nu'mi ești nici de cum atunci,
Ci te-arăți și împotrivă
L'ale ei sfinte porunci!"


[* "Alecu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "IENACHIȚĂ VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

***



* "Stihuri despre împerații otomani" *

III.


"Un lucru necuviincios când se va da odată,
Urmeză 'n urmă multe mii, înțelepții toți ne-arată.
'N cea dupe urmă de 'ntristări, când nu avem scăpare,
Scăpăm de vieță cu 'ntristări, cu bucurie mare."

*


"Răsboiele prietenesci, pururea sunt mai rele,
De cât acele vrăjmășesci, ce fug toți de ele,
Cu pagube de multe
ieri, cu ai sei vrășmași se'mpacă
Supușii și prietenii, ce alt au să'i mai facă.
Cu mijlocul cel aretat, pierdu și-o 'mperăție,
Și vieța 'n urmă, Mustafa, pentru melancolie."

*


"Ahmet cu înțelepciunea, ce forte mult iubi,
Și cu luări de locuri, devletu 'mpodobi.
Griji mai mult de tote, a fi înlinescit,
Dar, și el la acesta, remase amăgit."

*


"Mahmut apoi la tote, remase lăudat,
Căci toți 'l socotiră, de vrednic împerat.
Aduse și isbânde, făcu și dobândiri.
Și-și veseli supușii cu multe fericiri.
Și așia trăind cu slavă, devletu'și desfetă,
Imperățind cu pace, până se strămută."

*


"Pucina viețuire, nu dete păsuire
Acestui împerat,
S'arate vr'o mărire, ca cu deosebire
Să fie lăudat."

*


"O picătură de noroc, nu un borcan de minte,
Un om dzicea, voesc se aib, și nu sciu cu ce minte
Pe semne el proorocea, ce va se fie'n vreme.
Dar înțeleptul Mustafa dicea și 'n astă vreme,
De minte o stropitură voiu, de cât de norocire
O adâncime a dobândi, fiu cu nenorocire."



* TESTAMENTUL *


"Urmașilor mei Văcăresci
Las voue moștenire:
Crescerea limbei Românesci
Și-a patriei cinstire!"



[* "Ienachiță Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "IENACHIȚĂ VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

***



* "Stihuri despre împerații otomani" *

II.


"Marte ni se fălesce,
Și dzice că'l cinstesce
Murat cât el voiesce;
Iar nu el pe Murat.
Minerva 'l dojenesce
Și-i spune că-l slăvesce
Pe ea, căci o iubesce,
D'aceea-i lăudat."

*


"Marte vedzend p'acest Mehmed, în extasis remase,
Acesta-i Marte ne dzicea, așia se'nfricoșase.
Și cu Saturn resboie
D'o face 'l despoie,
Striga ne 'nrușinat.
Unde a remas pămentul
A nu-i face cuventul
Și a sta nevetemat,
Și așia dzicend tăcu de tot, și ne lăsă a crede
Că cel mai mare între sultani el fu, precum se vede."

*


"Impreună cu Minerva și mâna ta pornesce,
Un sfătuit de densa, așia ne sfătuesce;
Dar Baiazid acesta, pe semne n'o aflase,
Deci dete 'mperăția, căci Marte nu rebdase."

*


"Impereția și de-i fu scurtă din viețuire
Dar forte lungă s'aretă din multa dobendire,
Arabia și Persia și cele din Asia,
Și Egipetul din Africa 'i tremurâ vitejia,
Iar firea întristându-se de frați și de părinte,
'I desfaimâ faptele la toți, cu jalnice cuvinte."

*


"Și Suleiman împodobi numele 'mperăției
Și armele tărie dând, încă și vitejiei.
Africa și Persia
Evropa și Asia
Cu slavă-l primesc;
Și 'n ele cât'odată,
Ca 'n tote tot-d'odată,
Pururea-l găzduesc.
Efratul, Tigrul, Dunărea cu Nilul 'și fac certare,
Din ele care mai ades să-i facă adăpare."

*


"'N palaturi de 'ndrăsnise
Odihna, și venise,
Nu este așia ciudat,
Căci Chipru și Livia
Arată vrednicia
Și-acestui împerat."

*


"Măcar că Venera avu cinste într'acea vreme,
Dar birui și Perși și Nemți, Murat făr' d'a se teme."

*


"Toți pentru Egre-l laudă, dar firea 'l desfaimă,
Căci cu omor d'atâția frați, și ei 'i-aduse spaimă"

*


"Toți Dumnedzeii elinesci cu ale lor neveste
Vrură gemia a vede, dacă luară veste,
Vedzend tăcură, nedzicend nici vorbă, nici poveste."

*


"'N cea dupe urmă Venera cu Bachus împreună,
Și pe 'mperați 'i fac lipsiți, până și de cunună.
Pierdu cu stăpânirea Osman și viețuirea,
Făr' de a nu gândi.
Pote că n'avu cine, se'l sfătuescă bine,
Ci dar se osândi."

*


"Și patimile 'nvețături, când nu pot'se se facă,
Veri-cine pote tot așa, ei fiteși-care tacă.
La cel ce prisosesce virtutea nu se temă
Că și vițiu de are, nu-i pre băgat în semă.
Azachul și Hanea, pe lâng'aceste tote,
'I arată împerăția, că ce voesce pote"

*


"Cara-ți fuse și numele, Cara-ți fuse și treba,
Căci prăpădiși atâtea țeri, întru'n zadar și geba:
Eratostrate te înveță, se-ți lași o pomenire
Și-o vei ave cât și-a lui, fără de nemurire."

*


"Mare 'mperat sultan Mehmed, și mic tot într'o vreme,
Căci unde toți 'l tremura, ajunse d'a se teme
Innorocit, ne'nnorocit, și acestea tot-odată,
C'așia pat cei ce trebile singuri nu 'și le cată,
Stă și la slugi adeverat, o cinste stăpânescă,
Insă 'ntre slugi sunt osebiri, stăpânii dar grigescă,
Că-s Chiprulii, și Panaioți, și Cara Mustafale,
Și-acei d'ântâiu aduc folos, cei după urmă jale."


*


"Și Suleiman silință, făcu după putință
D'a fi biruitor,
Dar nu fu cu putință, să facă vr'o silințiă
D'a fi nemuritor."


[* "Ienachiță Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "IENACHIȚĂ VĂCĂRESCU" *]

(scrieri rare)

***



* "Turturica" *

"Amărâta turturea
Când remâne singurea,
Căci soția și-a repus,
Jalea ei nu e de spus!

Cât trăesce, tot jelesce,
Și nu se mai însoțesce
Trece prin flori, prin livede,
Nu se uită, nici nu vede,

Și când șade câte-odată
Tot pe ramură uscată.
Umblă prin dumbravă adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o tulbură și trece;
Unde e apa mai rea,
O mai tulbură și bea.

Trece prin pădurea verde
Și se duce de se pierde,
Sboră până de tot cade,
Dar pe lemn verde nu șade.

Unde vede venătorul
Acolo o duce dorul,
Ca s'o vadă s'o lovescă
Se nu se mai pedepsescă.

Când o bietă păsărică,
Atât inima își strică,
In cât doresce se moră
Pentru a sa soțioră,

Dar eu, om de naltăfire,
De cât ea mai cu simțire.
Cum pote se mi fie bine?..
Oh! amar și vai de mine!.."



* "Stihuri despre împerații otomani" *

"Moamet stătu 'n lume, om forte minunat,
Căci s'aretâ din slugă, prooroc și împerat,
Și dătătoriu d'o lege, ce dupe ce-o 'ntocmi,
În trei părți ale lumii, de mulți se primi."

*


"Dreptatea lui Ortugluli 'i-aduse stăpânire,
Căci Aladin se 'ndatori se'i facă mulțămire,
D'aceea și 'l făcu vechil pe ale sale tote,
Și cu deadins ne aretă, dreptatea ce mult pote."

*


"D'a se numi Erou în lume cineva,
Osman trebue să fiă, dar nu dor alt-ceva.
Făcu 'nteiu stăpânirea, apoi s'a aretat,
Fără resboiu și 'n grabă, chalif și împerat,
'Și-adăogă devletul cu țeri, și se făcu
'Ncepere și părinte 'mperaților d'acu."

*


"Coprinsul stăpânirii acesti otomănesci,
E 'mpărțit de lege ca faptel' omenesci,
Pravila se întrebă, apoi se dau porunci,
Și așa resboiu, seu pace, tote se fac atunci.
Când nu slobode legea nimic nu e urmat,
Fetfa când nu se scrie, tot lucru 'i nelucrat."

*


" 'N Evropa ânteiași dată
'Mperat, Orhan s'arată
Din cei othomănesci.
Tracii în Romania
Și în Macedonia
Primesc aceste vesti."

*


"Murat peri la pace,
Iar nu când se bătea,
Ci dar Minerva tace,
Iar Marte cât putea
Striga la toți să credă
Că și-acu e slăvit.
Și cum peri, toți să vadză
Că-i de vrăjmașiu lovit."

*


"Slavă și dobândire, la împerați e fire
Și sunt îndatorați
Pururea se le ceră, până măcar se pieră,
Și atunci sunt lăudați.
Și fulgerul se trece, nescine ce se cerce
Nu-i lucru necredzut,
Și Bbaiazid de piere, cinstea lui așa cere,
De față e vedut."

*


"Uni împerăția Mehmed cea desghinată,
Pentru nu ca a Romei, se pațiă reu vr'odată;
Valachia se 'nchină, la elu, de bună voie,
Ca nu cu vreme 'n urmă, se-i vie vr'o nevoie.
Dreptatea, 'nțelepciunea, și de cuvent ținerea,
Unite 'n bunătate, 'i fu totă averea."

*


[* "Ienachiță Văcărescu" *]


th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



* „PRECUVÎNTARE” *
„Daca acum de aprope optspredzece sutimi de ani, poporul românesc își păstreză âncă ființa sa nestrămutată, printre atâte nemuri străine și inimice, ce ’l încunjoră și ‘l strivescu de tote părțile, nu mai remâne îndoială că el acestă tărie o datoresce mai cu semă LIMBEI sale.
Romanii, pe cari abia cu un secol după Cristos, Traian ’i’a strămutatu pe văile de la polele Carpaților și pe șesurile de-a-stînga Dunării, aceia, ori cât de mult ’i au copleșit seu ’i au adimenit străinii, ei tot au păstrat din graiul lor cel părintesc, atît încât nimeni să nu’i potă fi iertat a spune, cu buna credință, că Românii de astădzi nu sunt drepți moștenitori ai colonilor aduși aici de preste Alpi.
Dar au venit timpuri grele, când ei s’au vedzut siliți să facă loc pe câmpiile lor, nevălirilor pustietore a tot felul de nemuri păgâne și selbatice. Ei atunci, s’au strîns la o laltă și s’au pitulat în văile munților, iar când vre unii dintr’înșii, mai îndrăzneți sau mai nesocotiți încercau fără de spor să se repedză și să respingă pe cotropitori, alții, mai miloși, mai înțelepți și mai prevedzetori, le strigau pe a lor limbă, - ore cum schimbată de ce fusese mai nainte, dar remasă tot latinescă în sunetele și cuvintele ei - : <Torna! Torna! Fratre!>
Mai apoi, străinii umblară să nimicescă pe Români, prin alte mijloce, mai puțin grosolane. Ei se încercară să le stingă sângele lor latinesc și firea lor națională, citindu-le mereu Ceslovul slavonesci la mână pentru stăpânirea ori cărei sforicele de moșia, ori cărui drept cetățenesc.
Astfel socoteau pote că poporul Român se va amăgi a crede că limbă a celor sânte și limbă de folos și de omeniă, nu pote fi decât o limbă străină; bune-oră cea slavonescă dincoce de Carpați și cea ungurescă dincolo. Dar pe când Vlădica în biserică, iar Domnul și Boierii în divan, bolboroseau graiuri străine, poporul de rând stăruia a vorbi în căminul seu tot românesce, a se închina lui Dumnedzeu tot românesce, a cânta tot românesce doina de jale și de vitejia a trecutului.
Așa încât, de câte ori se întempla ca, dintre omenii cu sciință de carte străină de la noi, să se ivesă vre-unul cu minte mai deschisă, cu inimă mai generosă, el pe dată, folosindu-se de sciința sa, cerceta coliba țeranului, a celui care, numai densul, pe atunci mai cuteza a se numi RUMÂN, și recunoscend din graiul lui, că densul e viță de Roman, dzicea și el îndată cu mirare și cu mândrie, despre poporul acestei țeri:
“Când au adus într’însa rumâneasca limbă
De bun nem și ferită de calea strîmbă,
Se trage din sânge rudă împerătescă.
Dumnedzeu l’au sporitu’l nainte să crescă!”

[*text extras din seria “Biblioteca Poporului Român” , “Colecțiune de Poesii Vechi” 1878]

th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "ALECU VĂCĂRESCU" *]

***

* "Rabdă, inimă!" *

Rabdă, inimă, cît poți,
Nu-ți da haina pe la toți;
Patimile vrînd să-ți spui,
Nu te-ncrede fiecui,

Căci anevoie găsești
O inimă pe cum ești,
Să aibă prieteșug
Curat, fără vicleșug.

Și astăzi văz foarte rar
Întră oameni acest dar,
Cât poci să zic c-așa firi
Nu mai găsești nicăiri.

Nu le căta că-ți zâmbesc
Și îți rîd când îți vorbesc,
C-acelea sînt fățării
Și te mușcă, când nu știi,

S-arată bine de loc
Dar, ș-într-ascuns își bat joc
Și caută vreme, cînd,
Să te strice mai curând.

D-aceea aș vrea să văz
Să nu te prea-ncredințezi,
Să faci astfel de mișcări
Făr’ de-a face cercetări.

Și vrînd să te jeluiești
Și să spui că pătimești:
Cearcă-ntîi pe cineva
Și vezi de poate și va

Să-ți dea vreun ajutor,
Ș-atunci spune-ți al tău dor:
Iar altfel foarte te rog
Să fii al obștii zălog.

* "oht" *

"De lacrămi vărs părae
Cu groaznică văpae,
Și sufletul îmi este
De ohtături adese

Mă arz peste măsură,
Slăbesc fără căldură,
Sînt bolnav în picere
Și mor făcând tăcere.

Cînd nu te văz am chinuri
Și cînd te văz leșinuri"



* "laudă iubitei" *

"Singură ești numai una
Care ai luat cununa"
*
"Mîinilor nu vă-nlemniți
Ci vedeți să pipăiți
Și să strîngeți binișor
Acel minunat trupșor.

Picerelor, alergați,
Săriți, nu mai tremurați."


* "floarea soarelui" *

"Cum să-ntoarce după soare
Pururea această floare,
Așa inima din mine
În veci umblă după tine."


[* "Alecu Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "ALECU VĂCĂRESCU" *]

***


* "Foarte multă văz plăcere" *

" Foarte multă văz plăcere
La a tuturor părere,
Hotărînd cu o pornire,
Făr' d-a face osebire :

Cum că lucruri delicate
Trei se află-n lume date
Care pot să îndulcească
O vedere omenească.

Zic : c-o apă și-o verdeață
Și un chip frumos la față
Au fireasc-a lor putere
Să mîngîie o vedere.

Arătînd că pot să facă
Orice suflet ca să placă,
Și cusur să nu rămîie
Pe cît simte să-l mîngîie.

Dar o minte cu simțire,
Delicată și supțire,
Vrînd acestea să le-adune,
Face judecăți mai bune ;

Nu dă făr' de cercetare
Privileghiu așa mare :
Tot un fel sînt cîte trele
Dopotrivă între ele.

Căci la apă și verdeață
Și dă este vro dulceață,
Dar o știm cu legătură
Într-un fel dă la natură.

Dînd dă obște o plăcere
La a tuturor vedere,
Și mai mult nu se-nmulțește,
Nici mai scade, nici mai crește.

Iar viind la frumusețe,
Aici voi, idei istețe !
Căci intrăm în adîncime
Și dă tălmăciri mulțime.

Vedem chipuri milioane,
Dar sînt cadre și icoane —
Care-mpodobesc păreții —
Cu năpastea frumuseții !

Și măcar că-s mișcătoare,
Mai ales și vorbitoare,
Dar le-arată tot cuvîntul
Că umblînd geme pămîntul.

Merg acelea, bunioară,
La verdeață, la apșoară,
Să-mi dea singure credință,
Cît nu sînt de trebuință !

Cînd voi zice frumusețe,
Voi fi suflet cu blîndețe,
Cu simțiri, cu isteciune,
Depărtat de-nșelăciune.

Și un nu știu ce prea dulce
Ce simbadie aduce !
Și să-nnoadă cu strînsoare
Unde va fi dat prinsoare.

Atunci este însușită :
Frumusețe săvîrșită,
Care poate să numească
Fitecine și cerească.

Atunci fermecă din fire
Orice suflet cu simțire,
Și mîngîie și vederea,
Și adăogă plăcerea.

Acest dar al frumuseții
Cu al apei și-al verdeții,
Avînd și singurătatea,
Face rai pustietatea !"

* "filosofice" *

"Oricare în faţa mea este al meu, dar, îndată ce lipsesc, este al lumii."

"Dacă treci la servitorii dumnezeieşti, îi găseşti cu masca pe faţă."

" [ ... ] nu sunt dator să le tălmăcesc [ ... ] ca eu n-am fost stihurgos pentru gustul lumii, decât pentru trebuințele mele"(probabil 1795)

* "suferință" *

"Din lacrămi vărs pârae
Cu groaznică văpae"


* "Însemnări I" *

"»Ca perveneaua am ajuns
«Nu-i vre-un lucru de ascuns;
«Singur alerg de voie
In foc, fără nevoie.
Să ard trăind, să mor arzând
Şi al tău obraz numai văzând
Să-mi pară focul viaţă,
Şi moartea o dulceaţă«. "


* "Însemnări II" *

"»cum să întoarce după soare,
pururea aceasta floare» ' "


* "Însemnări III" *

"«Ochişori frumoși«,
Dulci şi mângăioşi,
Ce sunteţi mânioşi
Şi vă năcăjiţi
Şi să urgisiţi
P'un rob, ce stăpâniţi."
(*Ochişori frumoși)

(*culese din "Unirea" 1908)



[* "Alecu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "ALECU VĂCĂRESCU" *]

***



* "Oglinda cînd ți-ar arăta" *

"Oglinda cînd ți-ar arăta
Întreaga frumusețea ta,
Atunci și tu, ca mine
Te-ai închina la tine.

N-ar fi mijloc să te privești
Asemenea după cum ești
Și idolatrie
Să nu-ți aduci tu ție.

Ochii în ea cînd ți-i arunci
Dă tot să-ntunecă atunci
Și dă te și arată
Iar nu adevărată.

D-aceea nu da crezămînt
Oglinzii ce cu scăzămînt
Îți face înșălăciune
Și tot minciuni îți spune.

Ci cîtă ești să știi, dă vei,
Da crezămînt ochilor miei,
Fiindcă nu te-nșală
Nici fac vreo greșeală.

În ei te cată să te vezi
Întocma pă cît luminezi
Și d-într-a lor vedere
Vezi cît ai putere.

Crede-i săracii cînd îți spun
Că numai ție să supun
Și că le ești din fire
A lor dumnezeire."


* "În flacăra care mă arz" *

" În flacăra care mă arz
În loc de chinuri și necaz
Găsesc tot mîngîiere,
Dulceață și plăcere.

Ca pervaneoasa am ajuns
Nu e vrun lucru de ascuns,
Singur alerg de voie,
În foc fără nevoie !

Cînd nu te văz, îngheț de frig.
Voi să te văz și să mă frig !
A ochilor tăi rază
Îmi place să mă arză !

În focu-ți cînd mă prigoresc,
Atunci îmi pare că trăiesc !
Atunci mă știu cu viață,
Aminteri sînt de gheață.

Această parte mi-am ales
Din flacără-ți să nu mai ies !
Nu voi să am scăpare
D-un foc ce rai îmi pare !

Să arz trăind, să mor arzînd !
Și-al tău obraz numai văzînd,
Să-mi pară focul viață,
Și moartea o dulceață !

Așa m-am hotărît să fiu
Cît voi trăi, cît voi fi viu,
În piept purtîndu-ți focul,
Să-mi fericesc norocul !

Iar cînd pă urmă voi muri,
Nici între morți nu voi feri
D-a spune la oricine
C-așa ți se cuvine."


[* "Alecu Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "MIHAIL HALICI" *]

***


* "ODĂ" *
(1674)


"Carmen primo et uni genitum
Linguae Romano-Rumanae
Honoribus
Fortunae et Auspiciis Impenetrabilis Dacici Argonautae
Praenobilis Domini
Francisci Paricii, Papensis etc.
Veteris oculissimi in Illustri Enyedina
Haliciastri: natum."



"Cânt sănătate, sărind la voi, Rumanus Apollo,
La toți, câț svânta-n Împărăție ședeți!
De unde cunoștince așteptem și ștință: ferice
De Amstelodam, prin chărți este-n omenie tipar.
Lege dreaptă au dată frumoasă cetate Geneva:
Ecz vine Franciscus, cinete Leyda, Paris!
Prindeți mâne surori, cu cest nou oaspe: nainte
Frați, fârtați, Nimfele iasă curând
Domni buni, mari doctori, Dascălu și bunule Doamne
Cu pace ei fitz, cu pâne și sare, rugăm."



[* "Mihail Halici" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "IENACHIȚĂ VĂCĂRESCU" *]

***



* "Însemnări I" *

"Intr'un copaciu zărifior
Un şoim prins în lănţişor
Strigă amar ciripind,
Norocul seu blăstămând:
«Multe paseri am vânat
»Şi-mi ziceam »șoim« minunat,
«Iat aici laţul fiind întins,
«Cum am dat, pe loc m'am prins.
"


* "Însemnări II" *

"«Amărâtă turturică, of.
«Când rămâne sindurică, of.
»Cât trăieşte tot jeleşte,
«Şi nu se mai însoţeşte.
«Unde vede apă rece,
«Ia o tulbură şi-o trece,
«Unde vade vânătorul,
«Acolo o duce dorul*. "

(*culese din "Unirea" 1908)


* "Invocare" *

"Muză, putere dă, mă rog, la graiurile mele,
Zi-mi cum s-încep? 'n ce fel s-arăt gîndirea mea prin ele."


* "Stihuri din "Gramatică" *

"Și ce voiesc cum poci s-arăt? am glas? Muză, grăiește
Zi ce să cuvine sau fă-mă a-nțelege.
Cum să arăt mai pă-nțeles în grai curgere bună,
Cugete frumoase, cu poetice faceri."


* "stihuri" *

"La puterea ta cea mare
Caz, alerg și năvălesc
Și crez că găsesc scăparea,
După cum nădăjduiesc."
(închinate în cinstea Fecioarei Maria)


* "șoim minunat" *

"Într-un copaciu zarifior
Un șoim prins în lănțișor
Strigă amar, ciripind,
Norocul său, blestemând:
- Multe păsări am vînat
Și-mi ziceau șoim minunat.
Iar aici laț fiind întins,
Cum am dat, pe loc m-am prins,
De inimă... nu de cap!
N-am nădejde să mai scap"


* "de iubire" *

"Tu ești puișor canar!
Nu te hrănești cu zahar,
Nici măcar cu cînepioară,
Ci hrăpești o inimioară,
Ce-ai făcut-o jertfă ție...
Ce-ai cu ea de gînd, nu știe!"

[* "Ienachiță Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU" *]

***



* "Zilele ce oi fi viu" *

"Zilele ce oi fi viu
vrednic aș vrea ca să fiu,
Oftând, ca să te slăvesc,
dar cum poci să îndrăznesc?
Iscusit aș trebui
să fiu, să poci zugrăvi
Chipul tău care dă rază
soarelui, și-l luminează.
Oi putea oare vreodată,
păn' nu merg pe lume-ailaltă,
Măcar pe scurt să-ți vorbesc,
să vezi cum mă chinuiesc?
Oftările-mi sărcinează
pieptul, viața-mi scurtează,
Răpaus, viaț-oi avea
numai Stixul când o vrea."


* "A socoti că poate" *

"A socoti că poate
Un om să facă toate
Oricâte va gândi,
Nu-i dus dă isteciune,
Nici semn dă-nțelepciune,
Și n-o va dobândi."


* "La o-ntristare" *

"La o-ntristare
Amară foarte,
'Ncât cel ce-o are
Să-și roage moarte,
N-ai ce să faci.

Nu-i mângâiere,
Nici e putință
Acel ce piere
Să-ți dea credința,
Trebuie să taci."

* "Gramatica" *

"Gramatica e meștesug ce-arat-alcătuire,
Și toți printr-însa pot afla verce povățuire
S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate,
Pă toți învață d-a le ști fără greșală toate
Și versuri înmeșteșugite arată d-a se face;
Siliți-vă a o-nvăța, sau faceți cum vă place."

* "Ce ai să-mi zici dă mândrie?" *

"Ce ai să-mi zici dă mândrie?
Eu n-aș fi mai vrut să fie.
Căci să-npotrivește firii,
Și legii, și omenirii.

Om la om să să arate
Ca cum nu-i e ca un frate,
Tot cu rea dăosibire,
Face pă la toți privire.

Cu turbare ca o vită,
Și natura n-e urâtă
Aib-o cin' va vrea s-o aibă,
Cu-nțelepții treabă n-aibă."


* "De-a avea milostivire" *

"De-a avea milostivire,
Nu-i lucru pâste fire,
Și cei ce au simțire
Nu pot tăgădui.
Iar firea arată
D-a fi nenduplecată,
Dă obște desfăimată,
N-am ce povățui."


[* "Ienăchiță Văcărescu" *]
th3mirr0r (autor)
miercuri, 31 mai 2017



[* "IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU" *]

***



* Citate *

"Marele Ban Ioan Văcărescu a stătut
cel dintâi în Ţeara Româneasca, ce a deschis
drumul Românilor spre cultura limbei şi pe
urmă a lăsat ca o datorie fiilor şi nepoţilor săi
cercetarea limbei. Scumpă trebue să fie pomenirea
lui la toţi Românii"
(*Eliade - din "Foaia Diecezană" 1924)

* *

"Poezioara
lui Ienăchiţă Vacărescu :
<"Urmașilor mei, Văcărești!
Las vouă moștenire,
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire!">
inspiră un nobil patriotism şi e un frumos testament,
iară el un exemplu de muncitor conştienţios,
pe care nici maortea nul poate despărţi de iubirea de
patrie şi limba românească. Şi să nu credem că aceşti
apostoli ai inobilării limbei româneşti, nu şi-au avut
şi ei greutăţile lor de învins. Dacă noi preoţimea ne
plângem, că ne cutropesc sectele şi ne tulbură lucrarea,
apoi şi ei au avut lupte de purtat tot aşa de
cu influinţele de denaţionalizare a Fanarioţilor şi Slavilor.
Prin muncă continuă însă iată că azi limba şi
graiul ne sunt curate şi sonore. Tot din procesul de
inobilare a limbei şi literaturei mai putem estrage în
demnuri pentru lucrarea noastră de imobilare morală
a poporului când ştim un literat bun, nici odată nu
a rupt cu literatura, cu toate-că mulţi dintre aceşti literaţi
înfrunta sărăcia până la disperare. Deci un păstor
sufletesc, care pe motivul sărăciei ăr întrerupe munca
pastorală şi n'ar observa legea continuităţii ar
greşi şi greşeala nui s'ar putea scuza.
A treia şi cea din urmă regulă, care trebuie luată
în considerare la munca de inobilare a poporului
nostru e : Exemplul. Nu există educaţie fără exemplu.
A predica ordinea fără a fi tu ordonat, curăţenia, fă­
ră a fi tu curat, cinstea fără a fi tu cinstit, abstinenţa
fără a fi tu asbtinent, înseamnă a lua în bătaie de joc
toate acelea idealuri, după cari nizuieşte sufletul
omului de când e lumea. Aici am ajuns la punctul cel
mai greu dar tot odată şi la mijlocul cel mai puternic,
care poate să asigure lucrări noastre succese
depline.
Istoria neamului, istoria bisericei e plină de figuri
nobile cari în lucrarea lor de inobilare a poporului
nostru s'au făcut pe sine exemplu. Şi e ştiut că
îmbunătăţirea sufletească a poporului stă în raport
direct cu exemplul viu ce-1 dau conducătorii lui Şi
dacă în timpul din urmă moravurile să sălbăticesc,
credinţele bune dispar e esplicapil lucru, căci şi exe
mplele bune dispar, iară cele rele să înmulţesc. Toţi
aceia, cari au rolul de educatori, fie ai tinerimei, fie
opiniei pubiicn, vor greşi foarte, dacă vor crede, că
prin discursuri bombastice, vor îmbunătăţi întru câtva
sufletul destrămat a societăţii şi poporului din care
fac parte, dacă viaţa lor morală stă în contrazicere
cu ceea-ce spun. Să nu creadă nimeni, că zicătoarea
lapidară a poporului nostru „fă ce spune popa nu ce
face popa" s'ar referi numai la preotul lui, pe care
de veacuri l'a avut ds singurul educator! Azi poporul
ştie face Aariante şi ar fi foarte dureros, ca zică­
toarea lui să culmizeze prin formula finală: „fă ce
spune ministrul nu ce face ministrul" ! Dar şi până
când ceialalţi conducători şi educatori se vor face pe
ei exemplu în lucrarea lor să nu uităm de datorinţă
noastră să nu uităm că noi ne-am luat marele angajament
de a fi ostaşi lui Hristos de a lucra cu modestie,
după-cum El însuşi a lucrat, de a ne face pe
noi exemplu, după cum El însuş exemplu s'a făcut
nouă; de-a fi cu paciinţă în lucrare, cu răbdare, după
cum El însuşi numai după îndelungă şi nesfârşită răb
dare a adus omenimei mântuirea. Exemplul nostru
bun, încetul cu încetul se va întinde, fapta bunătatea
si omenia se va spori, pornirile rele vor scădea. Va
veni aceasta vreme peste o generaţie sau două sau
mai curând nu putem cnlcula; datorinţă morală ne
îndeamnă, să lucrăm necontenit, ca aceasta ţară aşa
de frumoasă şi aşa de bogată să fie locuită de o societate
de oameni morali, ordonaţi, oneşti, buni şi între
sine înfrăţiţi.
Problema de inobilare a poporului nostru, e o
problemă de interes capital şi general. Sarcina e grea
e mare, dar dela curagiul cu care vom şti-a îndplini,
atârnă viitorul bisericei noastre şi al nostru. O uriaşă
sforţare împreună spre a face educaţia poporului nostru
din punct de vedere cultural şi religios şi această
sforţare va schimba numeţe nostru de preoţi liturgisitori,
în păstori sufleteşti şi educatori morali, a unui
popor de 16 milioane dela porţile Orientului.
On Preoţime ! Lucrarea de faţă ar cere o şi mai
minuţioasă desvoltare teoretică, mă mărginesc însă la
atâta'şi doresc lucrării mele o critică sinceră, pe urma
căreia să pot complecta golurile şi repara greşelile
acestei lucrări. Punerea în practică a acestor reguli
va forma partea doua a lucrării mele, în care
voiu arăta; cari sunt mijloacele prin cari mai uşor
s'ar înfăptui problema de inobilare a poporului
nostru."
[Ioan Evuţian, preot. ](*preluat din "Biserica și Școala" 1924)


* *

"Publicul nu își dă bine seamă de influenţa
pe care o are literatura populară
asupra scriitorilor noştri. Ne mărginim pentru
moment să reamintim, că toţi poeţii noştri mari
şi unii din prosatorl au fost colecţionatorl
şi cunoscători adânci al literaturel
populare. Cu mult înainte de Alecsandri,
Văcăreştil o preţuiau. S'a găsit într'o
corespondenţă între Nicolae Văcărescu,
fiul marelui Ienăchiţă, şi între nepotul sőa
Iancu Văcărescu — corespondenţă ce se
opreşte la anul 1814 — o colecţiune de
vre-o douăzeci de poesii populare, cari
s'au păstrat întocmai aşa în memoria poporului,
şi pe cari le auzim şi acum. "
(*Nerva Hodoș - fragment din "Tribuna Poporului" 1902)

[* "Ienăchiță Văcărescu" *]

th3mirr0r (autor)
marţi, 30 mai 2017



[* "IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU" *]

***



* "Testament" *

"Urmașilor mei, Văcărești!
Las vouă moștenire,
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire!"


* "Într-o grădină" *

"Într-o grădină
Lâng-o tulpină
Zării o floare ca o lumină.

S-o tai, să strică,
S-o las mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică!"


* "Amărâtă turturea" *

"Amărâtă turturea
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede:
Nu să uită nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde;
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade, câteodată,
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrav-adâncă;
Nici nu bea nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară;

Dar eu om de 'naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!"

* "Spune, inimioară" *

"Spune, inimioară, spune,
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie!
Te rog, fă-mă a pricepe,
Boala din ce ţi s-începe?

Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune,
Ce durere te răpune?"


[* "Ienăchiță Văcărescu" *]


th3mirr0r (autor)
marţi, 30 mai 2017



[* "MIRON COSTIN" *]

***


* "Viața lumei" *

"A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: „Viața iaste floara,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea”.
„Viiarme sântu eu și nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu așteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiața rumpe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.
Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toți. Și multă nevoe
Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
„Satură-te de moarte, Tiros, și te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească”. Așa jocurește
Împărățiile, lumea, așa le prăvălește.
Nici voi, lumii înțelepții, cu filosofia
Hălăduiți ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinți părinți ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte
Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,
Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.
Cine nu-l socotește, nu petrece bine.
Fârșitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârșituri amară.
Fârșitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,
Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:
Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.
O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii și zilile noastre.
Sfinții ingeri, ferice de viiața voastră.
Viețuim și viiața iaste neștiută,
Și până la ce vreme iasta giuruită,
Așa ne poartă lumea, așa amăgește.
Așa înșală, surpă și batjocorește.
Fericită viiața făr de valuri multe,
Cu griji și neticneală avuțiia pute.
Viețuiți în ferice, carii mai puține
Griji purtați de-a lumii; voi lăcuiți bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate Mulți au rostu și mulți suntem și mulți te-așteaptă;
Lumea din primenele nu să mai deșteaptă.
Orice iaste muritoriul cu vreme să petrece;
Trece vremea și pre-ai săi toți îi părăsește.
Cei ce acum petrecem, pomenim alții
Trecuți; de noi cu vreme vor pomenii alții.
Născându-ne, murim; murindu, ne facem cenușă
Dintr-această lume trecem ca pentr-o ușă.
Astăzi mare și puternic, cu multă mărire:
Mâine treci și te petreci cu mare mâhnire.
În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,
În viiarme, după care te afli în putoare.
Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,
În ceriu cu fericie în veci te mărește."



[* "Miron Costin" *]

th3mirr0r (autor)
marţi, 30 mai 2017



[* "Constantin Diaconovici Loga" *]

***


*Citate*

„Un popor, care trece cu indiferinţă
peste oamenii sei cei mari,
nici nu i-a meritat să-i aibă."

***

„Păstrând şi eu tot ce este
mai bun pentru neam şi pentru binele patriei, am
Înveţat pănă astăzi pe învăţăceii mei prin scoale,
şi calea, pă care este de a să lumina neamul, le-am
arătat.
„Că eii şi când voiu fi de cealaltă parte de
mormânt, din cărţile mele voiu vorbi cu dânşii"

***

„Iară eu prin păstarea proniei
Dumnezeesci •— ca o ramură din trupină vechie —
uni rămas după dânşii sub sistema soarelui acestui
pământesc; şi am'nădejde că voiu. fi şi eu cât de
Curând chemat la soarele dreptăţii."

***

„Fraţilor şi iubiţi fii ai neamului românesc!
Acum al 19-le veac numerăm, decând Mântuitoriul
nostru a pogorît lumina din ceriu — pe
negura pământului — să strălucească aici jos între
fii neamului românesc, şi totuşi mult am remas îndepărtaţi de cunosciinţa cea deplinită a învăţăturii
lui cei creştinesci, din pricina că nu am avut pretutindenea
şcoli trebuincioase, nu am avut vrednici
învăţători, nici cărţile cele de lipsă."

(* extrase din "Foaia Diecesană" 1895)

***

„Şi „oltariul neamului" s'a format, în
adevăr, şi prin munca stăruitoare şi obscură a
a acestor umili traducători şi prelucrători de
cărţi, pentru biserică şi şcoală. Dela dânşii a
venit, dela colaboraţia lor harnică de inteligenţe
mediocre, nu lumina cea mare de pe culmi,
care atrage privirile şi le uimeşte, ci lumina
care străbate pretutiudeni şi destăinueşte fiecăruia,
că exislu o vieaţă a sufletului, — care e ceia ce
se găseşto mai sfânt, mai înalt şi mai bun în
fiinţa omenească".
(* "despre Loga şi
contimporanii săi scriitori bănăţeni" Iorga, *din "Foaia Diecesană" 1923)

***

"Despre vieaţa şi' faptele lui am putut aduna
foarte puţine notiţe. Chiar şi acestee sunt
destul de vage şi incomplecte; ici colea chiar
nesigure pentru de a-i putea reconstrui trudita-i
vieaţâ.
Operile lui aici şi acum nu le examinăm.
De data aceasta ne preocupă numai activitatea
şi vederile lui, ca compunător de gramatică. "

[ ... ]

"Loga, Iorgoviciu, Petru Maior, Sam. Ciain,
Şincai, dr. Roşu, dr. Molnâr, Teodorovici şi alţii,
au neperitpare merite pentru trezirea şi alimentarea
sentimentului naţional la fraţii noştri macedo-români,
din capitala şi din alte centre ale
Ungariei.
A făcut ce a făcut şi a introdus cu preotul
Teodorovici, de în biserică s'a slujit şi cântat
şi româneşte. Cronica contimporană a veş-
nicit incidentul aşa: Loga intrând în biserică,
înconjurat de aderenţii săi, a spus pe şleau
grecilor şi grecoteilor, că de azi încolo va cânta
şi româneşte! Surprinşi de o astfel de declara­
ţie, la carea nu erau pregătiţi, grecii s'au revoltat
şi au zis, că se vor împotrivi cu forţa
la una ca asta! Loga a început de fapt responsorile
şi strana a o duce româneşte! Grecii s'au
aruncat asupra lui, dar totuşi nu nu cutezară
să-i pună pumnul în gură, văzând, că nu-şi
perde prezenţa de spirit şi •rmează cu linişte
perfectă a cânta pe românie!"

(*din "Foaia Diecesană" 1923)


„Apostului culturei naţionale românesci, primului
profesor de pedagogie şi director cesaro-regesc al şcolelor
naţionale române gr.-or. din Banat, Constantin Diaconovici
Loga"

(*din "Biserica și Școla" 1895)



[* "Constantin Diaconovici Loga" *]


th3mirr0r (autor)
marţi, 30 mai 2017



[* CICHINDEAL "Gură de Aur" *]

***


*fragmente III*

„Iubiţilor Cetitori!

Am nădejdea, că din cele ce am zis, la unul una, la altul alta, multora le
va plăcea şi aşa mă bucur, că fac la mulţi pe voie; aici spre veşnica pomenire,
am lăudat pe acela, care a ajutorat ori în ce mod au putut Institutului Românesc,
şi, singuri dând fundaţiei, au îndemnat şi pe alţii să dea; şi vedem că iubiţii români
dau, fiindcă vedem, că din zi în zi creşte această dare de daruri. Ah! ce
n-ar da românii, ca prin această dare, cei ce, ori n-au ştiut, sau n-au vrut să se
îndemne a ajutora, şi şi ei a da, să lase pizma şi să se caute la interesul publicului
nostru românesc; sau nu suntem noi românii aceşti neuniţi mai vrednici de
jale, decât a ne pizmui cineva. "

(* din cartea "Arătare" )

***

"Steie acest monument strajă neclintită a sufletului şi graiului românesc la graniţele aici nedesăvârşite
încă ale Ţării Româneşti, stâlp de foc de pe care să
se reaprindă vecicnic flacăra ţichindeliană tuturor
generaţiilor ce ar lâncezi, ar şovăi, s-ar clătina în
urmărirea gândului final, ce
ar uita nedreptatea din 1919,
pe fraţii ce au schimbat, o robie
cu alta, pe cei din Timoc,
pe cei din Bitolia, ce ar uita
că graniţele gliei strămoşeşti
nu sunt la Jimbolia ci acolo
unde le spală Dunărea şi Tisa,
unde le-a trasat, nu fără profund
rost, imuabile şi eterne,
divul Traian, latinităţii"
(*de pe monumentul din Becicherecu Mic – in cinstea marelui Dimitrie Ţichindeal)

***


[Dimitrie Țichindeal]


th3mirr0r (autor)
marţi, 30 mai 2017



[* CICHINDEAL "Gură de Aur" *]

***


*fragmente II*

„Al nostru milostiv împărat,
Mare, bun şi mult lăudat,
Foarte bine au văzut,
În adins au cunoscut,
Că Românii nimic se ajutoresc,
De nevoi reale nu se mai izbăvesc.
Că aceia – cărora de demult
Pre Români i-au încrezut,
Să-i îndreapte şi înveţe,
Până la bătrâneţe.
Creştini adevăraţi să-i facă,
Ca ei lui Dumnezeu să placă,
Credincioşi împăratului său,
Precum porunceşte Dumnezeu.
Patriei cu viaţa să slujească,
Ca binele de comun să-i fericească.
Puţin se nevoiesc,
Numai de-ale sale se grijesc,
Ca şi în adins moduri au întrebuinţat,
Lumina a o vedea l-au împiedicat.
Aşa fu soarta Românului ”
De la bătrânii – învăţătorii lui.
Împărăţia s-au ostenit,
Aspru au poruncit,
Şi aşa în loc porunci să-nflorească,
Milostiva rânduială să rodească.
Din aceaste toate
Puţin s-au grijat ei foarte,
Numai carnea, laptele-au mâncat,
Pentru turmă nimic n-au lucrat.
Prefăcând nădejdea împărăţiei,
în soartea ticăloşiei.
Văzând al nostru împărat,
Carele nouă e de la Dumnezeu dat,
Că Românii nimic se ajutoresc,
De nevoi, reale, nu se mai mântuesc.
Toată grija pe sine au luat,
Peste şcoli puterea altuia au dat.
Prin care le porunceaşte,
Şcolile noastre întăreşte,
întru care Românul să se înveţe
Bine – din ale sale tinereţe,
între învăţături să crească, înflorească,
Ca bine şi frumos el să trăiască."

***

"Dar în aşa sfântă fundaţie
Care va fi cu siguranţie,
Din inimă va ajuta,
Cu mâna întinsă el va da.
Numai să vadă el odată,
Ce el de mult aşteaptă
Preoţii şi Dascălii luminaţi,
Pe pruncii săraci ajutoraţi.
Ca să aibă mai mari preoţi.
Adică Preoţilor stăpân mai mare;
La care se închină norodul tare,
Din a lor neam şi viţă,
Cu el de o viţă şi sămânţă.
Nu străinul să-i tălmăcească,
Ci Româneşte cu el să vorbească.
Să înţeleagă Doctorul,
Ce i-a spus bolnavul,
Să-i ştie da tămăduire,
Să nu-1 lase la perire. "

***

"Până sunteţi vii nu încetaţi,
Până aveţi lumină lucraţi,
Ne sfătuieşte îngerească
înţelepciunea cea Cerească.
Toţi împreună să lucreze,
Pentru binele neamului
nime să-şi protejeze.
Lucraţi, îndemnaţi, îmbărbătaţi
Cât puteţi, că mâine a muri aveţi,
Că holda Tatălui ceresc e lată,
Şi via lui e mare toată.
Este acel lucru pentru fiecare,
De cel mic ca şi de cel mare.
Care e acel, care la aşa milostiv Părinte
Nu ar lucra cu inimă fierbinte.
Că el primeşte pe cel ce a venit,
Şi la ceasul al unsprezecelea a sosit.
Pe cei mici nu numai că nu-i trece cu vederea,
Ci porunceşte celor mari, care au puterea:
în lipsă să le ajute,
Şi cu ce pot să-i împrumute.
De am primit un talant, să nu-1 îngropăm,
Ci neguţătorului să-1 dăm.
Pentru când va veni
Domnul să ne socotească.
Cu dobândă al său să primească.
Să ne laude şi fericească,
Cu bucurie să ne stăpânească.
Că cel cu un talant nu va fi osândit,
Pentru că puţin au dobândit.
Ci pentru ce l-au ascuns şi îngropat,
Şi la negoţitoriu nu l-au arătat.
Cel înţelept în faptă bună să ne întărească.
Ca binele de comun al Naţiei să crească.
Cel învăţat să ne lăţească ştiinţele,
Şi să ne lumineaze minţile.
Cel bun să ne îmbunătăţească,
Cei tari să ne facă oameni mari.
Celui bogat, Dumnezeu bogăţia i-a dat
Tipografilor să plătească,
Că şi ei vor să trăiască.
Cărţi să se tipărească,
norocirea să-nmulţească.
Şi aşa dând fiecare ce poate,
Binele de comun va creşte foarte.
Toţi vor fi norocoşi
Din întuneric afară scoşi
Că nu e drept orbi să vedem,
Şi lângă izvorul cu apă să însetoşem.
Căci soarele a strălucit,
Norii negri au fugit,
Să ne apropiem de cea prea frumoasă
A înţeleptului Solomon mireasă (adică înţelepciunea).
Pe care el o iubea,
Şi cu ea se sfătuia,
De aur şi de sceptru atâta nu-i era,
Căci cu gând tare se mângâia.
însă ceva să mai zic,
Şi la proşti să strig:
Ce voi, proştilor, aţi adormit,
Şi ce v-am zis nu aţi urzit,
Din somn sculaţi-vă,
Şi odată deşteptaţi-vă.
Poate că nu de mult dormiţi?
Din ştiinţă năcăjiţi,
De pe ochii voştri lăpădaţi negura,
Că acuma au sosit ziua.
Sau nu milostivul împărat,
Şcoală Pedagogicească a ridicat,
Care e în vechiul Arad aşezată,
Românilor să ne înveţe e dată.
Multe veacuri au trecut,
Şi încă aşa Şcoală Românul n-a avut.
De aici vor ieşi oameni slăviţi,
Cu bune năravuri împodobiţi.
Vor cunoaşte legea lui Dumnezeu;
Şi vor fi credincioşi împăratului său,
Crescători buni pruncilor ei vor fi
Mulţi dintrânşii se vor şi preoţi. "

(* din cartea "Arătare" )



[Dimitrie Țichindeal]


th3mirr0r (autor)
marţi, 30 mai 2017



[* CICHINDEAL "Gură de Aur" *]

***


*fragmente I*

„Cine poate mulţumi
Pentru ostenelile voastre,
Cât sunt de iubiţi a grăi,
Inimilor noastre
Voi protopresbiteri.
Orice-am voi cu inima,
Să vă arătăm a noastre necunoştinţe, însă nu ştim
Vouă cum cânta,
Cântări de biruinţe, lăudându-vă.
Numai unui Dumnezeu,
La toţi să vă plătească,
Nu vă fie nici un rău,
Binele să vi-l dăruiască;
Că mult vă osteniti.
Acei Părinţi sunteţi Voi
Care va şti multe veacuri,
Că v-am mărit noi
În ale noastre timpuri,
Căci sunteţi vreadnici.
Când noi, care-acum trăim,
Praf şi cenuşă vom fi,
Că trebuie să gândim,
Că moartea pe toţi va răpi,
Nici unul nu va scăpa.
Ai noştri stănepoţi
Faptele Voastre vor măsura
Pe cumpăna dreptăţii,
Cu cununi de flori vă vor încununa,
Că aceia aţi slugărit.
Aceia acum nu cereţi,
Că lucrul bun deşi pierdut,
Totdeauna are preţ,
De nimeni necunoscut,
Tot nu se poate zăuita.
Aurul şi în gunoiu de e aruncat,
Multă vreme cotropit,
De picioare mult călcat,
Preţul nu s-a prăpădit,
Că este aur. ”

(* din cartea "Arătare" )

***
„Întru amintirea zilei inaugurale, retipăresc aici „Arătarea” lui Dimitrie
Tichindeal, care abia se mai află în câteva exemplare ca relicve în casele bătrânilor
noştri. Fie retipărirea aceasta reînnoirea spiritului marelui dascăl al neamului românesc, Dimitrie Ţichindeal, şi a însufleţirii cu care s-a deschis porţile acestui
institut, ca intrarea noastră în secolul al doilea să fie demnă de înaintaşii noştri şi
binecuvântată de Dumnezeu” (*menţiunea editorului Romul Ciorogariu, Arad 1912).

[Dimitrie Țichindeal]

th3mirr0r (autor)
marţi, 30 mai 2017