Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii
- Ploaia din deșert
Simt în mine pustiu și îmi ard amintiri
Printre resturi de gând ce își caută rost
Pe sub ziduri ce-au ars în mai vechi biciuiri
Cu năprasnicul ger de prin timpuri ce-au fost.
- Șoaptele toamnei
E toamnă
Și-nserarea adună în mănunchi
Fuioare ce coboară, ca dintr-un tainic ciur,
În apa liniștită
- Nebunii din lumina Lunii
Tu îmi scrii lumina Lunii adormită sub călcâie
Prinse-n fumuri de tămâie care-nnebunesc nebunii
Și îi fac să își deșire mâinile ca niște zbaturi
De vapoare pe uscaturi, întru-a minților stâlcire.
- Țărmul de amurg
A plâns doar o lacrimă cerul
Pe dalele vechiului burg,
dar ea îmi purta giuvaerul
din toamna-n culori de amurg
- Țărmul pașilor pierduți
Pe țărmul pașilor pierduți,
Treceam întâia oară
Îmbrățișați, neabătuți
De vremea de afară.
- Vocea gândului din urmă
Valurile nopții poartă, înspumate,
Gânduri fără formă și frânturi de vis,
Prin creneluri strâmte,-n turnul de cetate
Sufocat de lanțul care l-a închis.
- Vedenii
Era o zi senină când stâncile din munte
S-au prins în ceartă mare prin adâncimi de nor
Ce le făcea să pară mai vechi și mai cărunte,
Mai acre-n inventarea poveștilor de dor.
- Umbra florilor de vis
Pașii tăi, prin visuri, și-au făcut cărare
Ce-mi străbate cerul nopților de dor
Ca o stea ce arde într-o căutare
A iubirii-ascunse-n suflet muritor.
- Regretele zeilor
O, zeu trufaș, de ce a trebuit
copacul meu, ce se-nălța în crâng
atât de mândru și de împlinit,
să mi-l distrugi? Știai că am să-l plâng?
- Sonetul 007
Nu mă mai vezi – e ca și când o noapte
S-a așternut pe cerul dintre noi
Și ne-a lăsat săraci de visuri, goi,
Tu – un mister, eu – 007.
Distribuie acest autor: