Ecou - Dan Deşliu

Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca faţa fîntînilor adînci.

Îşi revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri rămaşi de peste vară,

Pe fruntea care, parcă de toate se uimea
Pe gura – prea aproape o clipa de a mea.

Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ţie ...

Cînd surîdeai, surîsul era de amintiri.
Aveai mişcări domoale şi degete subţiri

Şi-aveam să-ţi pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veşnic neliniştitei mări.

Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o aşterne octombrie pe jos.

Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi.

Tăceam. Tăceai. Şi luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.


vezi mai multe poezii de: Dan Deşliu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.