Străinul cu ochi de genune - Dan Botta

Treceam cândva calare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi carunte,
În lume calator.

Când, ostenit de lunga
Prapastioasa cale,
Detei de-o verde vale
Cu chip fermecator.

Se aplecau asupra-i
Pini uriasi de straja,
Si fremata în vraja
Un plop sub sure stânci.

Si-ntunecatul verde,
Si gloria alpina,
Si limpedea lumina,
Cântau cântari adânci.

În marginea cararii
O casa se-naltase,
Si muschiul de matase
Si vâscul o-mbraca.

Si-n soapta unei muzici
Neauzite înca,
În linistea adânca,
O mândra fata sta.

Încet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Si ochi fantastici prind
Sa arda-n geana zarii.

Iar ea sedea-n fereastra
Deschisa catre cale,
Privind spre verdea vale
Si plopul solitar,

Si-si pieptana cosita
Care-i cadea în unde,
În unde moi, profunde,
Ce straluceau arar.

Iar mâna ei pe fluviul
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Parea a mladia,

Cu plectrul de ivoriu,
O trista melodie,
Ce-n luna albastrie
Ciudata unduia.

Si iata ca un tânar
Venea cu jalea-n fata,
Parea-nvelit în ceata
De fum a înserarii.

El era plin de praful
Cararilor batute,
Privirile-i pierdute
În nesfârsitul zarii.

Trecu pe sub fereastra
Si-si ridica privirile,
Copila-si torcea firele
Din parul ei de spume.

O întreba: – «Tu esti? »
Cu glas din alta lume,
Sopti din nou: – «Tu esti?»
Cu glasul lui de brume.

Ea-si pieptana cosita.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, caci nu-l vazuse,
O-nvaluia tristetea.

Atunci el ma-ntreba
Cu glasul lui pustiu:
 – «Ea este?» – «O, nu stiu,
E parca tineretea.»

Am tresarit vazându-l.
Era  – nu stiu a spune –
În ochii-i o genune
De ceturi viorii.

Se aseza pe stânca,
Plecându-si capu-n mâni;
În ochii lui fântâni
De umbra scaparau.

Privea cu ochii tinta
Spre ea. Mâna-i subtire
Pe unduioase fire
Trecea si-acum mereu.

Sub ochiu-i fara satiu
Ea prinse sa încetine,
Si tot mai rar sa pieptene
Cosita-i, tot mai greu.

O, mâna ei subtire
Ajunse stravezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».

Si nu o mai vazui,
Nu mai era-n fereastra.
Doar luna rece-albastra
Mai lumina în hau.

Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Vazui
În negura adânca
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.

În clipa-aceea vântul
A prins sa bata viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Si usa s-a deschis.

Ferestrele si usa
Bateau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jelistea de vis.

II

Uitasem toate-acestea,
Când, ratacind calare
Pe drumuri solitare
De munte, si lasând

În urma bolta plina
De freamat a padurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai batut de-un gând,

Într-o îngusta vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tariei turn
Lung rasarea Hecate,

Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
În al fantasmei port
De valuri fluturate.

Si facla-i arunca,
Îsi arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului si-a luncii,

Pe care rasareau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De radacini de pini.

De pini batrâni, strângând
Un trist pamânt avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.

Si el mi-a fulgerat
În gând o alta vale
Ce-mi rasarise-n cale
Într-o lumina-albastra.

«Acelas plop, acelas
Parete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra

De vis, în care-atunci
Îsi pietana o fata
Cosita descântata,
Unde erau? O, spune!»

Zicând aceasta-n sine-mi,
Vazui în dreapta mea
O stânca, si pe ea,
Cu ochii de genune,

Învaluit în ceturi
Strainul! Înghetai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-si plimba facla,

Si-n ochiul sau haotic
Sticlira-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o racla,
Si arborii, si casa,
Si fata din fereastra,
Si pleata ei maiastra.

Nebun pornii în goana,
Caci lamurisem totul,
Stiam ca totul, totul
Avea sa intr-a acum,

Încetul cu încetul
În ochii lui haotici,
În ochii lui narcotici,
În ochii lui de fum.

III

Trecut-am multe nopti
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?

Si cum ma rodea gândul
Neîncetat si chinul,
M-am dus sa vad strainul
Cu ochiul larg deschis.

Lasând în urma bolta
Adânca a padurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Frematatori, intrai

Într-o rovina trista,
În noaptea fara luna,
Sinistra vagauna,
Întunecatul plai.

Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.

Si-n slaba-i licarire
Vazui acea pustie,
O mlastina-argintie,
Ce tremura sub vânt.

Am dat sa plec, la gândul
Ca alta era valea,
Ca ratacisem calea,
Si-acum era târziu,

Când, dând calului pinten,
În stânga mea vazui
Fantastici ochii lui
Privindu-ma-n pustiu.

Iar mlastina-ncepu
’N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Si-n ochiul lui mereu

Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.

Iar mlastina undea
Parca aceleasi plete
Ale frumoasei fete
Demult pierduta-n soarte.

El ma sorbea-n privire,
Si-nvins de-o inertie,
Ciudata letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu,

Închide-aripa ta
Si lasa-te pe ape,
Si dormi asa, asa,
Cu larg deschise pleoape.

E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagra ca un somn
Nebântuit de vise.»

Si-n departari imense
Coline vagi si spatii,
Sub triste constelatii,
Se-ncununau în moarte.


vezi mai multe poezii de: Dan Botta



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

De-o stanca, lung, tinteste, spre flamurile zarii,
Smulgand ceresti povete, sub mantii de luceferi,
Amestecandu-si cumpeni, ori inclestand cu arii
A vremurilor lespezi, razbind parfum de nuferi,
Sa iei de sama bine, cum toate pier deodata,
Intr-a luminei slava, zvacnind dintr-o catuie,
Adanc, spre o genune - cari de-o cuprinzi indata,
Cununa-ti pune-n crestet, sub mugurii de tuie!..

Th3Mirr0r
th3mirr0r
duminică, 10 mai 2015