Poezii despre Credinţă:

În noaptea ce răsare și-n stele care pier
Se vede Luna plină, un splendid giuvaier
Un bec ce luminează pe fruntea obosită
Cu grijă și mâhnire adesea pardosită.

Lăsat Lege - un magnet
- contradicție cu sens -
din atomi cu număr ,,Z",
complex în acest demers;

Din tainică celulă, din cel mai mic nucleu
Unealtă vie sunt, mâna lui Dumnezeu.
Mă simt himeră brută, sunt lut aprins de dor,
Cioplit să-mi fie chipul, Lui asemănător.

Dă-mi voie ca să tac la tine-n suflet,
Dă-mi voie ca să tac la tine-n gând,
Dă-mi voie să mă plimb cu al meu umblet,
Dă-mi voie-n ipostaze, rând pe rând!

DOAR DESPRE TRUP

De ce trupul meu,Doamne,nu l-ai făcut
din apă,să curgă odată cu setea pământului și a oamenilor

Te -așteaptă și azi acela
Care-i foc mistuitor
Intinzandu-ți iar nacela
Să te ia cu el în zbor

S-a rupt ceva, timpul s-a spart,
iar veșnicia e încremenită;
pe nava vieții-mi văd de cart,
marea este de-un calm ... prea liniștită.

Mai lasă-mă, Iubire, să te respir în flori
Mireasma ta suavă împrospătează viața
Și ochiul meu să guste aroma de culori
Cu care ne îmbie lumina, dimineața.

Eu n-am cerut prea mult,
- o molecula de iubire.
În viața-mi de tumult,
mi-a fost o amagire.

Mirosea vântul a oală de lut, străveche,
cu grâne pietrificate, purtând sufletul
neamului meu albastru de Săpânța.
Înlăuntru, laolaltă, se odihneau în ciolane