Laudă țăranului român - Corneliu Vadim Tudor

Într-o măiastră, dis-diminecioară,
a fost dus în faţa gurilor de foc.
Ochii lui, ca nişte pui semeţi de vultur,
fură puşi de-o cârpă neagră sub obroc.
Martie acela, de-nceput de secol,
poleia cu vlagă firea dimprejur,
se topea lingoul de argint al iernii
sub dogoarea unui colţ de iarbă pur.

Viaţa lui? Un uger de albină sacră
biciuit de demoni, şi rănit, şi supt,
plugul umilinţei i-a săpat în carne
fluviile unui chin neîntrerupt.
Fericit, ca lumea, n-a fost niciodată,
nici o fiinţă parcă n-a trăit mai rău,
drept aceea, Christul zugrăvit pe troiţi,
lua adesea chipul suferind al său.

Şi cu toate astea, Doamne, ce lumină
revărsa făptura lui în univers!
El, ce se hrănise cu pelin şi ştevii,
îşi muia în doină inima, şi-n vers!
El ştia tocmeala cerului şi-a vieţii
ce detună-n arbori şi-n sălbăticiuni,
adevărul lumii, căutat aiurea
era scris în pumnii lui enormi şi buni.

Cum a dus el singur, în spinare, ţara,
înfruntînd prin veacuri seminţii şi legi!
Jerfa lui ne face, azi, s-avem hotare,
grai duios şi-atâtea rânduieli întregi.
…"Foc!" – avea să strige, blestemata fiară.
Pe zăpadă macii înfloriră reci.
Dar, vă-ntreb: cum poate dintr-atât să moară
Cel sortit de zodii să trăiască-n veci?

Corneliu Vadim Tudor,
(Martirilor de la 1907)

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Corneliu Vadim Tudor



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.