Evocare - Constantin Michael-Titus

Cum te pot chema aci să fii lângă mine,
dragostea mea?
Să cer vântului ce dispreţuieşte spaţiul
să mi te-aducă năvălitoare?
Să cer stelelor ce sclipes nemuritoare
să te compună pe bolta cerului?
Să cer luminii zilei care ne vede pe amândoi
să ne unească feţele?
Să cer lunii să te reflecte-n ochii mei?
Să cer nopţii să-mi refacă sărutul tău
pe buzele mele însetate?
Să cer îngerilor să-mi fie emisari?
Să-i cer lui Dumnezeu să se facă părtaş
şi să te răsădească-n mine?
Dar tu eşti, dragostea mea, totul
toate şi mai mult:

Tu îţi rezemi capul aci pe umărul meu,
tu mă strângi în braţele tale de fetiţă,
tu năvăleşti în mine în orice clipă
şi-mi răscoleşti singurătatea
cu şoaptele unei limbi necunoscute
din care ştiu numai “te iubesc”.
Tu eşti înscrisă în sclipirea stelelor
cu creionul de argint
care nu desenează decât eternitatea.
Feţele noastre sunt aici unite
în lumina zilei căreia îi zâmbim amândoi.
Ochii tăi, şi tu toată, se reflectă
în lumina ochilor mei.
Sărutul tău îmi arde pe buze şi
se uneşte cu setea în sărutul
care nu este decât al nostru.
Îngerii poartă mesagii de la tine la
mine şi înapoi şi de aceea
gând în gând,
ne scriem la fel.
Dumnezeu este părtaş.
El a comis acelaşi păcat al majestăţii
supreme a iubirii
căci El a vrut ca totul să meargă către
răsădirea ta în mine.
Dragostea mea, eşti eu, sunt tu.

Adăugat de: Lucia

vezi mai multe poezii de: Constantin Michael-Titus



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.