Confesiunea unui artist - Charles Baudelaire

Sfărșitul zilelor de toamnă este atât de pătrunzător! Ah, pătrunzător până la durere! căci el are anumite senzații duioase al căror val nu exclude intensitatea; și nu există culme mai ascuțită decât cea a infinitului. Nici încântare mai mare decât să-ți umpli privirea cu imensitatea cerului și a mării! Singurătate, tăcere, incomparabila castitate a azurului! Pânza tremurândă a unei bărcuțe la orizont și care prin dimensiunile sale și prin izolarea ei imită existența mea iremediabilă, melodia monotonă a brizei, toate aceste lucruri mă fac să mă gândesc la mine și eu cred că ele (căci în grandoarea reveriei, eul se pierde repede), ele gândesc, îmi vorbesc, dar muzical și pitoresc, fără eforturi, fără raționamente, fără deducții.

Deodată, aceste gânduri, care izvorăsc din mine sau pornesc de la aceste lucruri, devin curând prea intense. Energia voluptății creează o indispoziție și o suferință pozitivă. Nervii mei prea întinși dau vibrații crude și dureroase. Acum, profunzimea cerului mă consternează, limpezimea sa mă exasperează. Nemișcarea mării, acest spectacol constant mă revoltă...
Ah! trebuie să suferim veșnic sau să fugim mereu din fața frumuseții? Natură, încântătoare și fără milă, rivală mereu victorioasă, lasă-mă! Nu mă mai ispiti cu dorințele mele și orgoliul meu! Contemplarea frumosului este un duel în care artistul strigă de spaimă înainte de a fi învins.

traducere Adina Velcea
(preluarea traducerii este permisă numai cu menționarea traducătorului)

Le confiteor de l’ artiste

Que les fins de journées d'automne sont pénétrantes ! Ah ! pénétrantes jusqu'à la douleur ! car il est de certaines sensations délicieuses dont le vague n'exclut pas l'intensité; et il n'est pas de pointe plus acérée que celle de l'Infini. Grand délice que celui de noyer son regard dans l'immensité du ciel et de la mer ! Solitude, silence, incomparable chasteté de l'azur ! une petite voile frissonnante à l'horizon, et qui par sa petitesse et son isolement imite mon irrémédiable existence, mélodie monotone de la houle, toutes ces choses pensent par moi, ou je pense par elles (car dans la grandeur de la rêverie, le moi se perd vite !); elles pensent, dis-je, mais musicalement et pittoresquement, sans arguties, sans syllogismes, sans déductions. Toutefois, ces pensées, qu'elles sortent de moi ou s'élancent des choses, deviennent bientôt trop intenses. L'énergie dans la volupté crée un malaise et une souffrance positive. Mes nerfs trop tendus ne donnent plus que des vibrations criardes et douloureuses. Et maintenant la profondeur du ciel me consterne, sa limpidité m'exaspère. L'insensibilité de la mer, l'immuabilité du spectacle me révoltent... Ah ! faut-il éternellement souffrir, ou fuir éternellement le beau ? Nature, enchanteresse sans pitié, rivale toujours victorieuse, laisse-moi ! Cesse de tenter mes désirs et mon orgueil ! L'étude du beau est un duel où l'artiste crie de frayeur avant d'être vaincu.

Charles Baudelaire

vezi mai multe texte de: Charles Baudelaire



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.