Ocna - Cezar Bolliac

Încongiurat de paznici, cu fiarele-n picioare,
Cu mîinile-n cătuşe, de gît cu lanţul greu,
Un om frumos la faţă, în spasmuri, în fioare,
Aci cruntînd la paznici, aci zîmbind la soare,
Căzu la gura ocnei chemînd pe Dumnezeu.

Şi o durere-ascunsă, durere sufletească,
Mustrarea, disperarea juca pe faţa sa.
Îşi mai mărea în silă durerea cea trupească
Voind să mai aline, voind să liniştească
A sufletului rană ce nu se vindeca.

Se afunda în gînduri, sărea strigînd: – „Maria!
Maria nu e moartă!” Ţintea un păzitor...
Se veselea pe clipă, uita atunci urgia,
Se azvîrlea spre dînsul, şi-n ochii-i bucuria
Rîdea cum rîde raza cînd scapă printre nor.

Ce bun ai fost tu, Doamne, cînd ai sădit iubirea!
Ce crud ai fost tu, Doamne, cînd moarte ai rostit!
Sau a plăcerii numai să fi avut simţirea,
Sau de dureri trecute să pierdem suvenirea,
Sau omul să nu ştie deloc cînd a greşit!

O, voi ce-aveţi puterea să osîndiţi o vină!
Gîndiţi că l-astă vină al lumii Creator
Nu a prescris osînda? – Cînd sufletul suspină
Sub lovituri de cuget, a voastre munci alină
Durerea din năuntru – sunt balsam, sunt favor.

Din ghizdurile ocnei, pe funia sărată,
Pe funia ce duce pe oameni în tartar,
Legară osînditul în manta-i cea marcată
Şi-l sloboziră-n gura cea neagră, fiorată,
Spre moartea inventată în timpul cel barbar.

Se învîrteşte roata şi scripetele zboară
În văitări sinistre, avînt fiorător –
Ca cucuvaia nopţii ce fîlfîie uşoară
Şi ţipă peste capul acelui ce-a să moară,
Se văietă pre capu-i cu glas îngrozitor.

Pe gîtul lung al ocnei s-exală infectate
Durerea, agonia, suspinuri şi fiori.
Şi oaspele s-afundă pe căi întunecate,
În rîsetele-acelor făpturi denaturate
Ce s-au deprins la crime a fi executori.

Se mărgineşte gîtul şi caosul se-ntinde,
Şi oameni ca insecte, ca licurici lucesc
Cu focuri în spinare, cu feţele murinde,
Pe bolovani în trîmbe, pe stîncile sclipinde,
Pe munţii cei de sare pe care se muncesc.

Se leagănă căluşul şi liliacul zboară,
Alunică ca umbră prin norii cei săraţi,
Prin care osînditul, ce spaima îl doboară,
Se lasă în zăstimpuri, se strînge, se-nfioară
Încovoiat pre coardă cu perii ardicaţi!

Are să meargă încă, căci fundul e departe!
Şi cer şi ziua lumii se văd albind ca stea,
Ce palidă şi fixă în negure deşarte
Albeşte cîteodată, ca steaua ce-şi împarte
Şi-ascunde-n cer schinteia cînd soare e sub e.

Locuitorii nopţii cu feţele pălite,
Îşi lasă bolovanii şi vin de-l încongiur;
Cu luminări în creştet, cu barbele zburlite,
Păroşi pe braţe, piepturi, cu haine zdrenţuite,
Buhavi de umezeală, dau roată împregiur,

Clipind la luminare şi mestecînd tutunul,
Cu glasuri îngroşate urlară răguşit
Blestem şi anateme, căci le furară bunul,
Căci le hrăpiră ziua, căci nu putea nici unul
Să vază la lumină pe cel ce-a mai venit.

Apoi tîrîră-n noapte şi pe căluş legară
Un mort ce se umflase, un trup de vinovat.
– „Te du, bădiţă,-i zise – în lume este vară,
E soare, e lumină.” Cîţiva îl sărutară
Şi începu să ţipe machina fiorat.

Optzeci erau la număr făpturile uitate,
Pe care omenirea la iad a osîndit;
Optzeci pe care legea, creştina caritate,
Regenerarea ţărei şi stricta echitate
A smuls de vii din lume şi-n ocnă a pornit.

Optzeci mai rămăsese; optzeci era-n picioare.
Ceilalţi gemeau în lacuri şi fără ajutor.
Chema la dînşii moartea, scorbutul să-i doboare,
Cad reumatismul junghie, căci agonia doare,
Căci sunt aci pe viaţă, moartea e viaţa lor.

– „Vai mie! – striga-n limbă-l, bătîndu-se în sare
Şi mai gonind năduful, un orb israelit –
Vai mie! daţi-mi apă, că-mi este sete tare!”
Şi un creştin d-alături ce-şi da a sa suflare
Îi spuse, dîndu-i mîna, că apa s-a sfîrşit.

Se adunară-n noapte confraţii în durere
Şi smulseră cu grijă din cuiburile lor
Cîte vreo două paie, ca singura avere
Ce ei posed în ocnă, şi-n larga încăpere
Adăogară cuibul d-un nou locuitor.

Era bălai şi june martirul ce venise
Şi trase simpatia acelor ce-l zări.
– „Cum seamănă c-un frate ce am acasă! – zise
Un flăcăiandru ager ce umezeal-albise, –
Să fim noi fraţi de cruce cît ne-om mai chinui!

Dar spune-ne, măi vere, ce vină aşa mare
Făcut-ai tu în lume? Nu tăinui nimic,
C-aci e obiceiul să spuie fiecare
Păcatele-i din lume; şi mie cum îmi pare
Tu nu eşti hoţ de codru; ai vrun păcat mai mic.”

Înfricoşata cale ce junele făcuse
Îi dase iar simţirea, şi-n suvenirea lui
Părea că se strecoară procesul ce trecuse,
Durerea, fericirea şi cîte petrecuse:
– „Eu n-am hrăpit, măi frate, averea nimului.

Am fost crescut acasă în larg, în destulare;
Părinţii mei cu cinste trăiau în satul lor.
Eram flăcău în horă, fruntaş cu stare mare,
Cu cal de călărie şi alţii de-nhămare;
Moştean, la părinţi unul, trăiam un trai uşor.

Părinţii biet, sărmanii, voiau să mă însoare;
Îmi tot spuneau de fete, dar nu-mi găseam pe plac.
Mă tot plimbam prin sate, mergeam la şezătoare,
Cînd văz odată o fată, ce-n ochii ei, ca-n soare,
Să cat nu fu putinţă. O văz aci şi tac.

Mă tot codeam prin casă, spuneam la fete glume;
Mă dam pe lîngă dînsa, dar nu-i puteam vorbi.
Roşea de-i prindeam ochii, sau mă striga pe nume
Fetiţile zburdalnici! Ca ea frumoasă-n lume,
Şi mîndră şi gingaşă gîndesc că n-a mai fi.

Cît vru să ias-afară fetiţa rumeoară,
Eu sai ş-o iau în braţe şi parcă fu a mea.
O strîng şi ea-mi răspunde. O iau la subţioară
Şi fug, căci era mică, ca peana de uşoară;
Bătea sub ţîţă-i pieptul şi gura îi ardea.

Ajung cu ea acasă ş-o bag la alde tata;
Aci o văzui bine şi tare îmi plăcu.
– „Eu mi-am găsit nevastă. Vă place vouă fata?
Trimiteţi la moş popa, că nunta este gata;
Să nu-ntrebaţi ce are şi cine o făcu."

Mă sărutară-ndată părinţii în urare
Şi eu şi cu Maria puparăm mîna lor.
D-aci apoi plecarăm, făcurăm nuntă mare,
Şi strînserăm o plasă să vie-n desfătare;
Căci mîndră l-era nora şi june-al lor fecior.

Vreo două luni trecusem cu ea în căsnicie;
Cînd pe o lună plină ce peste noi plutea,
Ne desfătam sub cergă ascunşi pe deal în vie
Şi ne glumeam atîta, cu-atîta veselie,
Încît şi luna pare cu drag că ne privea.

Dar somnul citeodată aduce grele vise!
Într-însul necuratul îşi joacă ooada sa!
Se vede că norase şi nimeni nu simţise;
Căci ploaia nu-ncepuse, dar trăsnetul izbise
Un nuc bătrîn în preajmă, şi cîinele lătra.

Mie-mi păru deodată Maria spăriată
Că strigă, şi la dînsa se dă un lup turbat.
Apuc în zăpăcire securea rezemată
De căpătîiul nostru, izbesc pe biata fată
Care dormea în pace. O dată a ţipat!...”

Aci s-opri voinicul şi perii-i se zburliră,
Şi cearcăne de sînge rotiră ochii săi,
Şi dinţii îi scrîşniră, şi muşchii tresăriră,
Şi spume de balaur pe gura lui ieşiră,
Şi nările-i deschise zvîrlea în toţi văpăi.


Telega, 1843, septembrie 6

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Cezar Bolliac



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.