Ce seară de octombrie, mamă... - valery becart

(Scrisoare nr.8 ( din volumul „Scrisori către neant” – pentru mama)
*
Căutam o zi potrivită (ah, iartă-mă, nu credeam c-o să spun astfel, niciodată...) pentru a merge la mormântul tău, să fac curățenie. Desigur, de fiecare dată am trecut pe acolo..., dar acum se impunea o ”vizită specială”. Pe data de 1 noiembrie, la creștini ( fie ei catolici sau ortodocși) se face pomenirea răposaților. Nu puteam să mai amân! Mi-am făcut geanta și am plecat la tren. Se încheia luna octombrie, dar soarele era darnic cu noi. S-au înregistrat temperaturi de peste 25 ; 28 de grade. Eu nu-mi amintesc de un sfârșit de octombrie, început de noiembrie atât de cald. Aproape vară! Odată coborâtă din tren, am grăbit pasul spre cimitir. Nu știu ce grabă... mă cheamă spre mormântul tău! Cum să nu știu! Dorul nebun, dorul ce arde în sânge...
Ajunsă acolo - unde îți duci somnul...(tu, tata, fratele meu, Ioan) mi-am scos haina, uneltele de lucru și m-am apucat de strâns florile uscate, frunzele, de tăiat buruienile care și-au făcut loc printre tufele de crizanteme.
*
Mai știi crizantemele albe, din grădinița casei noastre? Îți plăceau așa de mult! Nu puteam să nu ți le aduc și aici, cât mai aproape de suflet... Când veneam acasă, toamna, totdeauna îmi pregăteai un buchet mare, să-l iau cu mine. Te îmbătai de mirosul lor! De câteva ori, s-a întâmplat să le uit... Veneai repede la poartă și mă strigai:
--- ” Valentino! Ai uitat florile!”
Și te grăbeai să mă ajungi din urmă, toată îmbujorată, și bucuroasă că ți-ai amintit, la timp, de ele. Atunci, totul mi se părea firesc, nu dădeam o importanță prea mare acestui gest minunat. Acum, aș da o lume întreagă la schimb, să mai vii la poartă cu o floare...
Și, brusc, îmi imaginez cum cum tai toate florile din grădiniță, ca, mai apoi, să le strivesc în picioare, cu furie, cu durere. Nici poarta n-are scăpare. Dau cu pumnii în poartă, cu picioarele, mereu și mereu, până obosesc, până mă îngrop în lacrimi...
Iartă-mă, mamă, dar poarta se deschide mai greu, iar florile... până și florile și-au pierdut, parcă, din frumusețe și din rostul lor...
*
La tata, pe mormânt, a crescut o tufă de flori sălbatice: înalte de aprox. 1 metru, cu flori mici, liliachii, ca niște margarete. Mie îmi plac! Tot ce e sălbatic îmi place, eu fiind o ”mică sălbăticiune” aruncată în lume...
Le-am aranjat, cât de cât, să arate îngrijite și, mai apoi, l-am întrebat pe tata:
---”Vrei să-ți las această tufă de flori?”
Știam că nu are pretenții, mai ales în această privință. Oricum, nu s-ar fi supărat.
”Lasă-le acolo! Sunt frumoase, nu te mai frâmânta atâta! Știi că nu mai contează... Ignoră ”ritualul”...”
După ce am purtat acest dialog imaginar, sufletul meu s-a mai luminat. Am continuat treaba! Toate resturile vegetale, și un braț de iarbă ce se afla lângă mormânt, le-am cărat la grămada cea mare... Flăcările săltărețe se jucau în adierea vântului de seară. Încet, încet, s-a întunecat de-a binelea. Un fior necunoscut mi-a trecut pe șira spinării. Mi-am strâns uneltele de lucru ( briceagul, mănușile) și le-am pus în geantă. M-am îmbrăcat cu geaca, pe care o agățasem de crucea fratelui meu. După ce am schimbat câteva amintiri, și mari regrete... am pornit, cu pas ușor, spre poarta cimitirului.
*
Mă uitam în urmă, din când în când, lăsându-mi lacrimile să curgă în voie. În ultimii ani s-au făcut multe cavouri, ”case de vacanță”, dar una prelungită... cum îmi place mie să spun. Aproape toate crucile au fost vopsite în alb. Și tot privind peste umăr, aveam impresia că acestea, crucile, sunt niște stafii cu gâturile alungite, înconjurate de vălurile nopții.
-” Ce vreți! Lăsați-mă în pace! Eu nu vă pot ajuta cu nimic. Nici pentru mine nu pot să fac mai mult. Să schimb deznodământul, să... Hai, paaaa!”
*
Ieșind pe poartă, am traversat repede șoseaua și m-am îndreptat spre casă. Vântul adia ușor, atingându-mi obrajii cu mângâieri răcoroase. Era atât de cald și de bine. Parcă îți venea să cânți... Și eu mergeam singură spre casă...
----” Ce seară de octombrie, mamăăăă!”
*
Urcam dealul și lacrimile se rostogoleau pe asfalt, în timp ce noaptea și-a trimis toate stele să mă însoțească.
Mergeam eu, mergeau și ele... Mă opream eu, se opreau și ele...Și-am început să mă învârt, cu brațele desfăcute, și ele odată cu mine... Parcă zburam...
*
---” Valentino! Ai închis porțile?”
Și toată copilăria era ocolo, în ogradă: și frații, și surorile... Noaptea, ca o hoață, se furișa în jocul nostru și aduna stelele în poală: cine are mai multe? Cine are mai multe? Răsunau glasurile noastre. Și noaptea râdea, și râdea, odată cu sufletele noastre, până când... se auzea glasul mamei:
-” Gata! E târziu! Toată lumea la culcare!”
Noapte bună, mamă...
Ce toamnă e în lume, ce toamnă!
8 nov.2018







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.