și vântul plânge câteodată
cu lacrimi albastre
pe când oceanul tulbură sticla
pe când coșmarul tulbură somnul
acoperit de-o avalanșă de îngeri
îmi las trupul să zacă
printre arhangheli
spre lumina care pâlpâie îmi târăsc sufletul
sub tălpile grele
oasele sfinților pocnesc
iar vocea din mine, încă vie, mă cere cu împrumut
un ceas doar atât
o mie de cuvinte șterse de praf
o singură speranță, atât
păstrată într-un opaiț la capătul lumii
sub perna din raclă
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Comentarii:
Mulțumesc pentru versuri Ina :)
M Horlaci (autor) miercuri, 16 ianuarie 2019
La capătul tău, sau al meu, sau al oricărui om,
Stă seriozitatea clipelor din urmă în frig...
Suntem copac falnic sau vre-un rodnic și dornic pom,
Ce mai contează când la final tu strigi, eu strig:
Ajută-mă Doamne să ajung la lumina Ta,
Să trec prin trecătoare mai repede și chinul
Să nu-l cunosc, să nu-mi înjur crâncen ursita,
Să mă împac cu Tine și să-mi accept destinul...
Căci lut sunt Doamne și fărâmă din nemurire
Și speriat sunt Doamne de trecătoarea vieții.
Putere din Putere să mă-nsoțească-n trecere,
Să mă trezesc cu Tine-n splendoarea dimineții!
Ina M. sâmbătă, 29 septembrie 2018
vezi mai multe poezii de: M Horlaci
Detalii poezie:
Distribuie pe: