Căciula cu patru bileţele - George Ioniţă

Lixandru Găzaru a avut patru copii: trei fete şi un băiat. Pe Nela a măritat-o în Târgovişte cu băiatul cel mare al familiei Cucu, renumită pentru moara ce vântura apele Ialomiţei. Celorlalte fete le-a ales băieţi din sat: Floricăi pe Voicu a lu' Stan Vrabie, iar Vergicăi, pe Ion a lu' Ţurcă. Băiatul a vrut să se facă minier şi după ce a terminat şcoala de maiştri, a ajuns în fundul unei mine din Şotânga.
Lixandru era un om respectat în sat, fiind şi unul din oamenii înstăriţi de aici: avea peste zece hectare de pământ, pădure bună, cu tufani groşi, chiar în vatra satului, o casă de curând ridicată, cai, căruţă... Colectivizarea l-a lăsat însă şi fără pământ, şi fără pădure, caii şi căruţa fiindu-i luate într-o noapte rece şi ploioasă din toamna anului 1959, în fruntea celor hotărâţi să înfăptuiască măreţele realizări, aflându-se Costică Bălana, un pierde-vară ce-şi petrecea mai tot timpul prin cârciumă şi-i înjura pe cei care agonisiseră mai mult decât el. Acum avea funcţie, era brigadier şi purta banderolă cu tricolor, un om de încredere, hotărât să-şi facă datoria şi să nu ierte pe nimeni, nici chiar pe maică-sa.
După decembrie '89, lucrurile luate cu japca de comunişti, s-au restituit proprietarilor de drept sau urmaşilor acestora. Cum Lixandru nu a mai apucat să-şi vadă bunurile înapoiate, urmaşii acestuia au devenit proprietarii lor de drept. Pământul l-a luat Gogu, care între timp se pensionase şi se retrăsese la casa părintească, ceilalţi fraţi neavând nicio pretenţie. La pădure lucrurile s-au complicat, fiecare dintre ei revendicându-şi o parte.
Într-una din zile, cei doi cumnaţi, Voicu şi Ion, s-au hotărât să dea o raită până la pădurea lui Titică, moştenirea lui Voicu, din parte lui Stan Vrabie, din care auziseră că se fură ca-n codru !
- Dacă tot e în drumul nostru, hai să trecem şi prin pădurea lui socru-miu, zise Ion, să vedem dacă şi de-acolo s-a tăiat ceva.
S-au urcat în căruţă şi au plecat la pasul cailor spre pădure, trecând pe lângă cocioabele din chirpici ale ţiganilor, ale căror curţi fără garduri le amestecau găinile, ce râcâiau pământul reavăn şi cotcodăceau nederanjate de nimeni.
- O să cam facă frigul ăştia la iarnă, cumnate, spuse Voicu. Acum nu mai au de unde fura, că dacă-i prinde omu' în pădurea lui...
- Ai văzut tu ţigan care să rămână în urmă cu iarna? Se descurcă ei, nu le duce tu grija. O să le fie ceva frig prin fe-martie, apoi se vor încălzi la soare.
După ce drumul o coti la dreapta, intrară în pădure, unde aerul răcoros juca printre dârele de lumină, ce străpungeau din loc în loc coronamentul arborilor. Era miezul zilei şi liniştea părea încremenită, tulburată din când în când, de bătăile sacadate ale vreunei ciocănitori, însemnând parcă scurgerea molcomă a timpului. Tresăriră amândoi, când loviturile unui topor făcură să-şi ia zborul câteva păsări din cuiburile lor.
- Cine dracu'o fi măi Ioane la furat, ziua în amiaza mare? Ia opreşte ! Trage căruţa din mijlocul drumului şi hai să mergem până acolo. Zgomotul parcă vine tocmai din pădurea lui socru-miu.
Ion trase de hăţuri şi caii se opriră pe marginea drumului. Coborî din căruţă, le priponi picioarele din faţă şi din codirla căruţei luă un braţ de fân şi îl puse în faţa lor.
- Ia şi tu furca aia cu tine.
După ce făcură câţiva paşi, loviturile încetară, iar silueta unei căruţe începu să prindă contur, putând distinge acum şi două mogâldeţe care se odihneau pe iarba încă de un verde crud.
- Mă, io cunosc căruţa aia. E a lui Dodiţă Troancă. Ăsta e băiat de treabă. Ce l-o fi apucat să vină la furat?
- Da ală nu e Gogu, măi Voicule?
- Gogu e, mă. De ce-o fi tăind ăsta din pădure, că nici n-am apucat s-o-mpărţim.
Ajunseră la cei doi tocmai când Gogu scuipa în mâini, pregătindu-se din nou de tăiat.
- Ce faci, mă Gogule, de ce tai din pădure dacă n-am împărţit-o?
- Pentru că tai din pădurea lui taică-miu, de-asta tai. Şi nu cred că trebuie să dau socoteală la nimeni...
- Păi n-au mă şi surorile tale dreptul la pădure, cum ai tu?
- Surorilor mele să le dea bărbaţii lor pădure, aţi înţeles?
- N-ai zis că ne întâlnim după Târgul Cornăţelului s-o împărţim? Vrei să ajungem pe uşile tribunalelor?
- Uite că m-am răzgândit!
- Hai, Voicule, să mergem, că dacă mai stăm, o să-l iau la bătaie p-ăsta şi dăm de altele.
Îl lăsară pe Gogu asudând şi se întoarseră la căruţă.
- Ce dobitoc, zise Ion, dând bice la cai. Numai nevastă-sa l-a întors. Îl duce de nas pe prostul ăsta. Am auzit că-i mai trage şi câte-o mătură pe spinare, din când în când, aşa o fi mă?
- Ce mătură, Ioane! Fii atent! Au venit la noi într-o zi certându-se pe pământul de peste drum, ăla a lu Nela. Nu vrea să i-l dea, deşi cumnata are acte pe numele ei. Şi tot ciondănindu-se, mă, îi trage una peste faţă, de a stat Gogu o oră cu mâna stânga ridicată, că nu i se mai oprea sângele din nas.
- Hai, mă, că nu te cred! Păi eu o jucam în picioare.

Se întoarseră după o oră, când peste pădure se aşternuse o linişte apăsătoare.
- Or fi plecat, mă, ăia?
- De unde mă, uite-i în mijlocul drumului.
- Ce faceţi, mă, n-aţi plecat? zise Voicu morocănos.
- Nu putem să ridicăm tufanul în căruţă. E prea greu. Ne daţi o mână de ajutor ? - îngăimă Gogu smerit.
- Ce facem, Ioane, îi ajutăm sau îi lăsăm aici să doarmă la noapte?
- Hai, mă, să-i ajutăm, zise Ion coborând din căruţă.
Urcară tufanul şi după ce le mulţumiră, Gogu, dându-şi căciula peste cap, le spuse:
- Veniţi duminică să vedem ce facem cu pădurea.
- Hai, mă, că i-a venit mintea la cap lu' ăsta, hai să mergem, că s-a făcut târziu.
- Să mergem Ioane.
Maria fu cea care îi întâmpină şi îi conduse în casă. Gogu stătea pe marginea patului, îmbrăcat cu nişte pantaloni de dimie, stil pană, ciuruiţi de atâtea pârţuri, pe care Maria, că era şi croitoreasă şi încă una de lux, aici în sat, îi bazonase cu nişte petice, de putea să stea ore întregi pe scaun fără să-l doară oasele. În mână ţinea o căciulă pe care o tot învârtea de zor.
- Uite cum m-am gândit eu să facem: am scris patru bileţele, de la unu la patru. Cel care trage numărul unu are pădurea din stânga, cel cu numărul doi, pe următoarea şi aşa mai departe. Primul o să fii mata, nea Voicule, că eşti cel mai în vârstă dintre noi. Ce ziceţi, e bine ?
- Dacă te-ai şi gândit, atunci e bine Gogule, îl luă peste picior Voicu, în timp ce băga mâna în căciulă, de unde scoase un bileţel :
- Trei s-a nimerit la mine.
Urmă Ion, cu numărul unu, iar Gogu, pe cel numerotat cu patru, adică îi revenea tocmai pădurea din care tăiase tufanul.
- Ai văzut, Gogule, că Dumnezeu nu doarme?
- N-am înţeles, ce vrei să spui ?
- Păi... abia acum tufanul ăla e al tău, zise Ion făcându-i cu ochiul lui Voicu.
Bătură palma şi luară câte o ceaşcă de ţuică adusă în grabă de Maria, după care se îmbrăcară să plece.
Pe drum, Voicu ţuguindu-şi buzele, mormăi mulţumit, cât să-l audă Ion:
- Parcă făceau o ţuică mai bună ăştia !


Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Am citit cu interes și plăcere! felicitări, domnule Ioniță!
Adina Speranta
duminică, 23 august 2020