După viscol - Boris Pasternak

După viscol o linişte mare

De jur împrejur se coboară.

Odihnindu-mă, trag cu urechea

La glasul puştimii de-afară.



N-am dreptate, orbirea m-a prins,

Am greşit, fără minte cum sunt!

Ca o albă femeie de gips

Cade iarna cu faţa-n pământ.



Se admiră din cer lucrătura

Pleoapelor moarte, lipite strâns.

Sub zăpadă-i acum bătătura,

Pe lăstari e podoabă de-ajuns.

Gheaţa, gara şi vechea platformă,

Şanţul, şinele, pădurea uitată,

Ce ireproşabilă formă,

Fără colţuri, au prins dintr-o dată!



De acum, pân'ce somnul mă fură,

Lumea toată mutând pe sofa,

În hotare de strofă obscură,

Într-o filă o voi îndesa.



Pe hârtie sculpta-voi exact

Buturugi şi buştenii grămadă,

Malul apei, tufişul intact,

Lumea-ntreagă, oraşu-n zăpadă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Boris Pasternak



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.